ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 351/2020

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 2326/25.07.2018 pronunțată în Dosarul nr. x/2017, Tribunalul Caraș-Severin a respins acțiunea formulată de reclamantul Municipiul Caransebeș, prin Primar, în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, cu cheltuieli de judecată în sumă de 3800 RON.

Prin Decizia nr. 35/14.02.2019, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul Municipiul Caransebeș împotriva sentinței menționate, cu cheltuieli de judecată în sumă de 2500 RON.

Împotriva deciziei Curții de Apel Timișoara, a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul Municipiul Caransebeș, invocând nelegalitatea deciziei în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și enunțând următoarele critici:

- Instanța de apel a respins în mod greșit, pe temeiul art. 255 C. proc. civ., probatoriul propus de reprezentantul reclamantului pe considerentul că "proba nu a fost solicitată în condițiile prevăzute de lege, prin cererea de chemare în judecată, respectiv nevoia administrării probei nu reiese din dezbateri, iar teza probatorie privind inducerea în eroare la rezilierea contractului din 2008 nu este invocată în cauză".

- Instanța de apel nu a ținut cont de prevederile art. 36 din Legea nr. 215/2001, în aplicarea cărora singurul care avea competența în a stabili restituirea prețului era Consiliul local, prin hotărâre, cu toate că a constatat că în HCL nr. 357/29.11.2016 al Consiliului local al Municipiului Caransebeș nu se prevede și restituirea prețului vânzării.

- Instanța de apel nu a ținut cont că voința exprimată a Consiliului local a fost aceea de a rezoluționa contractul în cauză, considerând că dispozițiile art. 1270 alin. (2) C. civ., menționate în cuprinsul hotărârii Consiliului local, reiau soluția legislativă din art. 969 alin. (2) C. civ. din 1864 care prevede posibilitatea revocării convențiilor numai "prin consimțământ mutual sau din cauze autorizate de lege".

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că, prin cererea introductivă, reclamantul a propus în probațiune atât proba cu înscrisuri, cât și "alte probe a căror necesitate va rezulta din dezbateri". Din dezbateri și chiar din înscrisurile depuse a rezultat necesitatea administrării interogatoriului administratorului societății pârâte (A. SRL) și a probei testimoniale cu martorii propuși (B. - fost jurist, C.- unul dintre cei nouă consilieri locali ce susțin inducerea în eroare), pentru a demonta și a înlătura orice neînțelegeri ivite cu privire la voința Consiliului local.

Pe fondul cauzei, recurentul - reclamant a reiterat obiectul și motivele de fapt și de drept ale cererii de chemare în judecată, pentru a sublinia, în esență, că Hotărârea nr. 357/29.11.2016 a Consiliului Local al Primăriei Caransebeș este în concordanță cu prevederile contractului autentificat sub nr. x/21.11.2008, prevederi nemodificate prin actul adițional încheiat între părți, la data de 24 iulie 2015, autentificat sub nr. x/2015. În acest sens, neînceperea investiției în termenul stabilit și nerealizarea acesteia în termenul stabilit conduceau la rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare, în termen de treizeci de zile după o notificare prealabilă adresată cumpărătorului-pârât de către vânzătorul-reclamant, fără obligația vânzătorului de a restitui cumpărătorului prețul vânzării.

Or, după cum s-a arătat și prin înscrisurile depuse în probatoriu și ar fi rezultat și din probele pe care recurentul intenționa a le administra (interogatoriu și martori), prin hotărârea Consiliului local s-a aprobat revocarea contractului încheiat cu A. SRL, însă nu și restituirea prețului vânzării, motiv pentru care actul juridic vizat de obiectul acțiunii introductive este lovit de nulitate, conform art. 1247 C. civ.

Recurentul a reiterat, de asemenea, că doar Consiliul local avea competența de a stabili restituirea prețului, prin hotărâre, în aplicarea art. 36 din Legea nr. 215/2001, coroborat cu dispozițiile art. 207 C. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 3.12.2019, Înalta Curte, în complet de filtru, a admis în principiu recursul declarat de reclamantul Municipiul Caransebeș prin Primar, membrii completului de filtru fiind în unanimitate de acord că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ.. În aplicarea art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a indicat drept temei juridic al motivelor de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., însă din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că acestea se încadrează exclusiv în cazul de recurs descris de art. 304 pct. 8 din cod.

Astfel, actul de procedură la care se referă primul motiv de recurs nu a fost îndeplinit de către instanța de apel, pentru a fi evaluat sub aspectul legalității pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - chiar dacă din motivele de recurs ar rezulta contrariul -, drept pentru care modalitatea în care s-a răspuns motivului de apel cu acest obiect prin decizia recurată urmează a fi analizată, în limitele susținerilor din recurs, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest context, Înalta Curte reține că instanța de apel, răspunzând criticilor reclamantului, a constatat că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 254 - 255 C. proc. civ. atunci când a respins probatoriul propus de reprezentantul reclamantului, pentru trei argumente, citate chiar prin motivele de recurs, respectiv: proba nu a fost solicitată în condițiile prevăzute de lege, prin cererea de chemare în judecată; nevoia administrării probei nu reiese din dezbateri; teza probatorie privind inducerea în eroare la rezilierea contractului din 2008 nu este invocată în cauză.

Prin motivele de recurs, reclamantul s-a referit doar la două dintre cele trei argumente, fără, însă, ca susținerile pe acest aspect să fie apte a infirma considerentele deciziei de apel.

Astfel, recurentul a arătat că prin cererea de chemare în judecată a propus proba cu înscrisuri, precum și "alte probe a căror necesitate va rezulta din dezbateri", iar necesitatea administrării interogatoriului administratorului societății pârâte și a probei testimoniale ar fi rezultat din dezbateri și chiar din înscrisurile depuse.

Potrivit art. 254 alin. (1) C. proc. civ., probele se propun de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, sub sancțiunea decăderii, iar modalitatea concretă în care propunerea probelor trebuie să se regăsească în conținutul cererii de chemare în judecată este prevăzută în art. 194 lit. e) C. proc. civ., cu referire la fiecare mijloc de probă. Reclamantul are obligația de a indica toate dovezile care susțin motivele cererii introductive, mai mult, când urmărește să-și dovedească pretențiile prin interogatoriul pârâtului persoană juridică, întrebările trebuie atașate cererii de chemare în judecată, iar când se cere dovada cu martori, aceștia vor fi indicați nominal.

În cauză, reclamantul nu a arătat prin cererea introductivă că intenționează să administreze interogatoriul pârâtei și proba testimonială, în condițiile prevăzute de lege, referirea în mod generic la "alte probe" în afara înscrisurilor nefiind corespunzătoare prin prisma exigențelor art. 194 din cod.

Cât privește probele ce pot fi propuse și în cursul procesului, prin excepție de la regula din art. 254 alin. (1) C. proc. civ., prin motivele de recurs s-a afirmat formal că ar fi fost întrunită această ipoteză în cauză, fără a se dezvolta vreo susținere pe acest aspect și a se indica vreo împrejurare privind nevoia administrării probelor în discuție reieșite din cercetarea judecătorească și pe care partea nu o putea prevedea.

Ținând cont și de faptul că recurentul nu a făcut nicio referire la argumentul instanței de apel privind obiectul probelor propuse, care nu viza cauza juridică a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată, față de cele expuse, că, în mod corect, instanța de apel a confirmat aplicarea de către prima instanță a sancțiunii decăderii reclamantului din dreptul de a propune probe, pe temeiul art. 254 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește fondul raportului juridic dintre părți, se constată că prin motivele de recurs s-au reiterat motivele cererii de chemare în judecată și susținerile formulate de reclamant în cursul procesului, fără vreo referire concretă la aprecierile instanței de apel regăsite în decizia atacată.

Astfel, instanța de apel a reținut că actul juridic a cărui nulitate s-a solicitat a se constata în cauză, perfectat în anul 2017, reflectă o încetare prin consimțământ mutual a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/21.11.2008, în aplicarea art. 1270 alin. (2) C. civ., potrivit căruia "Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege" (mutuus dissensus). Încetarea în acest mod a raporturilor juridice a avut loc independent de clauzele din contractul din 2008 referitoare la nerestituirea prețului în caz de neexecutare culpabilă de către cumpărător (pârâta) a obligațiilor asumate.

S-a mai arătat în hotărârea recurată că hotărârea Consiliului local nr. 357/29.11.2016 prin care s-a decis revocarea contractului din anul 2008 nu face referire la neexecutarea culpabilă a obligațiilor, în schimb, menționează explicit prevederile art. 1270 alin. (2) C. civ. și a fost adoptată pe baza unui referat al Direcției Administrație locală. În cuprinsul acestui document, s-a propus revocarea și s-a consemnat acordul pârâtei la rezoluțiunea actului din 2008, cu condiția restituirii prețului conform contractului.

Față de aceste considerente, recurentul ar fi trebuit să arate motivele pentru care era necesar ca hotărârea Consiliului local să fi prevăzut în mod expres restituirea prețului, pentru ca o asemenea clauză să figureze în contractul din anul 2017, în condițiile în care acea hotărâre nu face nicio referire la clauzele contractului din anul 2008, în schimb, a avut la bază acordul pârâtei pentru desființarea acelui contract cu condiția restituirii prețului achitat în anul 2008.

Ținând cont de împrejurarea că actul juridic unilateral al pârâtei a fost comunicat reclamantului ca urmare a exprimării intenției acestuia de încetare a contractului din 2008, motivele de recurs ar fi trebuit să arate și argumentele pentru care hotărârea Consiliului local nu ar fi materializat acordul de voință al părților în sensul desființării retroactive, iar recurentul asimilează absența unei dispoziții exprese în cuprinsul hotărârii autorității deliberative cu intenția ca desființarea contractului din 2008 să aibă loc independent de contextul adoptării hotărârii, arătat anterior.

Niciuna dintre criticile de mai sus nu a fost inserată în motivarea recursului, iar nici simpla reiterare a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 215/2001, ce prevede atribuțiile Consiliul local, precum și a prevederilor art. 207 C. civ., referitoare la modul de desfășurare, sub sancțiunea nulității, a activităților autorizate în cazul unei persoane juridice, nu reprezintă o critică de nelegalitate, cât timp nu au fost combătute aprecierile instanței de apel pe acest aspect. Prin decizia recurată, s-a arătat că dispozițiile art. 36 din Legea nr. 215/2001 nu au fost încălcate, din moment ce o hotărâre a Consiliului local a fost adoptată, iar aceasta nu trebuia să prevadă explicit restituirea prețului, față de conținutul său și de contextul adoptării sale.

Față de cele expuse, Înalta Curte constată că susținerile recurentului nu relevă vreo critică de nelegalitate a deciziei atacate, posibil a fi încadrate în vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci tind, de fapt, la evocarea fondului de către instanța de recurs. Or, atare finalitate nu este compatibilă cu atribuțiile acestei instanțe de control judiciar în calea extraordinară de atac, circumscrise exclusiv cercetării legalității deciziei, iar nu a temeiniciei acesteia, sub aspectul situației de fapt stabilite pe baza probelor administrate.

În consecință, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 496 C. proc. civ.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant Municipiul Caransebeș va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 RON către intimata-pârâtă SC A. SRL, conform facturii seria x nr. x din 11.06.2019 și chitanței seria x nr. x din 12.06.2019 .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul Caransebeș prin Primar împotriva Deciziei nr. 35 din data de 14 februarie 2019 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant Municipiul Caransebeș prin Primar la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 RON către intimata-pârâtă SC A. SRL

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 februarie 2020.

GGC - GV