ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3544/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 18 ianuarie 2016 la Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, în dosar nr. x/2019, reclamantul A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița să se dispună, pe cale de ordonanță președințială, obligarea pârâților la emiterea și comunicarea către reclamant, în regim de urgență, în original, sub sancțiunea plății de penalizări în cuantum de 900 RON net pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data stabilită de instanță, cel mai târziu de la data pronunțării ordonanței președințiale și până la comunicarea efectivă a documentelor solicitate precum și, sub sancțiunea plății integrale a concediului de creștere a copilului din fondurile Ministerului Public, pe întreaga durata de 2 ani, în cazul în care dosarul nu va putea fi depus în termenul prevăzut de lege din cauza refuzului pârâților de a comunica documentele solicitate pentru depunerea dosarului complet, respectiv în cazul în care pârâții nu vor respecta ordonanță președințială, toate sumele menționate urmând sa fie actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală aferentă, de la data scadenței și până la data plății efective, respectiv obligarea pârâților la emiterea și comunicarea tuturor documentelor necesare depunerii dosarului pentru obținerea concediului de creștere copil, următoarele înscrisuri: decizia de suspendare în original (intitulată, după caz - decizie, acord, ordin, dispoziție, act adițional), inclusiv efectuarea tuturor formalităților necesare în acest scop și efectuarea mențiunilor necesare în bazele de date prevăzute de lege în acest scop, cererea de suspendare, adeverința completată cu toate datele necesare de către pârâți din care să rezulte că, în ultimii 2 ani anteriori datei nașterii copilului, a realizat timp de cel puțin 12 luni venituri din salarii și asimilate salariilor supuse impozitului pe venit, așadar inclusiv Anexa 2 completată integral, cu toate datele necesare, inclusiv cu data aprobării concediului de creștere, orice alte documente necesare, potrivit legii, în scopul obținerii concediului de creștere copii pe o durată de 2 ani.

Prin Sentința nr. 94 din 4 aprilie 2019 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița.

Au fost obligați pârâții să emită și să comunice, de îndată, reclamantului decizia de suspendare prevăzută de art. 13 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 111/2010, respectiv dovada privind suspendarea activității pentru perioada în care se solicită concediul pentru creșterea copilului; adeverința privind veniturile eliberată pe modelul prevăzut de Anexa nr. 2 din normele metodologice, respectiv dovada privind veniturile realizate, eliberată de angajator/plătitorul de venit sau de organele fiscale competente prevăzută de art. 13 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 111/2010; fiind respinsă, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva Sentinței nr. 94 din 4 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea, în parte, a sentinței atacate și, în urma rejudecării cauzei, respingerea cererii formulate, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivului de recurs, a arătat că, potrivit art. 51 alin. (1) lit. a) din C. muncii, concediul pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani este o cauză de suspendare a raportului de serviciu din inițiativa salariatului și că prin Hotărârea nr. 67 din 30 ianuarie 2019, secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii a dispus suspendarea din funcție a reclamantului, începând cu 31 ianuarie 2019, ca urmare a trimiterii în judecată, în stare de libertate, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 C. pen.. Suspendarea din funcție a fost dispusă în temeiul art. 62 alin. (1) lit. a) și al) art. 62 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, fiind anterioară cererii de suspendare a raportului de serviciu din inițiativa angajatului.

Potrivit art. 62 alin. (3) din același act normativ, "în perioada suspendării din funcție dispuse în temeiul alin. (1) lit. a) - a

2

) și lit. c) - e) și alin. (1

1

), judecătorului și procurorului nu îi sunt aplicabile dispozițiile referitoare la interdicțiile și incompatibilitățile prevăzute la art. 5 și art. 8 și nu i se plătesc drepturile salariate, dar i se plătesc asigurările sociale de sănătate. Această perioadă nu constituie vechime în muncă și în magistratură".

Așadar, în perioada suspendării din funcție, persoana față de care s-a dispus această măsură nu este împiedicată să se încadreze în muncă.

De asemenea, în conformitate cu art. 49 alin. (4), (5) și 6 din C. muncii, norma generală în materie, "4) în cazul suspendării contractului individual de muncă din cauza unei fapte imputabile salariatului, pe durata suspendării acesta nu va beneficia de niciun drept care rezultă din calitatea sa de salariat. (5) De fiecare dată când în timpul perioadei de suspendare a contractului intervine o cauză de încetare de drept a contractului individual de muncă, cauza de încetare de drept prevalează. (6) în cazul suspendării contractului individual de muncă se suspendă toate termenele care au legătură cu încheierea, modificarea, executarea sau încetarea contractului individual de muncă, cu excepția situațiilor în care contractul individual de muncă încetează de drept".

În speță, doar dacă, în timpul perioadei de suspendare a raportului de muncă, intervine o cauză de încetare de drept a respectivului raport, această din urmă cauză prevalează.

Întrucât reclamantul a fost suspendat din funcția de procuror la o dată anterioară formulării cererii de acordare a concediului pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani, soluția primei instanțe este nelegală și netemeinică.

Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a completat motivele de recurs și, în baza art. 1000 alin. (2) și (4) C. proc. civ. cu aplic. art. 484 C. proc. civ., a formulat cerere de suspendare a executării Sentinței civile nr. 94 din 4 aprilie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, până la judecarea recursului, arătând că, în ipoteza în care recurentul-pârât ar emite actul prevăzut de art. 13 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 111/2010, iar sentința atacată ar fi ulterior reformată, restabilirea situației anterioare ar fi dificilă sau chiar imposibilă.

Pe de altă parte, aparența dreptului nu este în favoarea reclamantului și, în consecință, cererea de suspendare apare ca întemeiată.

Mai mult, prima instanță a încălcat prevederile art. 997 alin. (5) C. proc. civ., întrucât a dispus măsuri care rezolvă litigiul în fond, cu atât mai mult cu cât, în practica judiciară s-a apreciat în mod constant că, în cazul obligațiilor de a face, ordonanța președințială este inadmisibilă.

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, formulând următoarele apărări:

A invocat excepția lipsei de interes întrucât, prin acest recurs, pe lângă caracterul său vădit nelegal și netemeinic, recurentul PICCJ promovează o cale de atac împotriva interesului superior al copilului pe care, potrivit legii, era chemat să-l apere; și, mai mult recurentul nu urmărește niciun folos practic propriu, astfel că interesul recurentului nu doar ca nu este determinat, dar nu este nici legitim și nici personal și actual.

S-a invocat, de asemenea, și excepția nulității recursului ca urmare a netimbrării acestuia, prin prisma prevederilor O.U.G. nr. 80/2013, în raport de caracterul cauzei, respectiv obligarea pârâților la eliberarea unor înscrisuri, nefiind vorba, așadar, de o cauză penală sau una care să aibă ca obiect venituri publice.

A invocat și excepția nulității recursului prin raportare la tardivitatea declarării recursului și a motivării acestuia, inclusiv a completării, ținând cont de cele 5 zile de la data pronunțării, 4 aprilie 2019, potrivit art. 489 noul C. proc. civ., care prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal.

A apreciat că excepția nulității recursului se impune și pentru lipsa semnăturii, fiind invocată și excepția lipsei dovezii de reprezentant legal, în raport de dispozițiile art. 486 alin. (1) arătând că deși textul legal nu menționează în mod expres, sancțiunea nulității recursului intervine nu numai în situația în care lipsește semnătura părții, sau a reprezentantului legal, ci și atunci când persoana care semnează cererea de recurs nu face dovada că reprezintă în mod legal persoana juridică.

Aceeași sancțiune, cea a nulității recursului se impune întrucât criticile de nelegalitate invocate nu se încadrează în motivele prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 1 - 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., vizând chestiuni de temeinicie care exced controlului instanței de recurs, astfel că prezenta cale de atac nu este motivată, în sensul că nu există o dezvoltare în sensul exigentelor minimale solicitate unui recurs.

În ceea ce privește motivele de recurs invocate prin calea de atac, intimatul a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Prin cererea formulată la data de 23 mai 2019, reclamantul A. a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 62 alin. (1) lit. a), art. 62 alin. (1

1

) art. 62 alin. (2) și alin. (3) din Legea 303/2004 și art. 49 alin. (4), (5) și (6) din C. Muncii, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (4) și (5) din Constituție cu privire la principiul separației și echilibrului puterilor și, respectiv, cu privire la calitatea legii, respectiv cu privire la previzibilitatea legii, prin raportare la prevederile art. 16 din Constituția României, art. 21 din Constituția României, art. 23 alin. (11), art. 24, art. 131 alin. (1) și (2), art. 124, 126, 132 alin. (1), art. 20, art. 23 alin. (11), art. 49 alin. (1), art. 53 alin. (1) și (2) din Constituția României - cu referire la art. 6, art. 13, 14, 17 și 18 din CEDO și articolul 24 litera (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

În conformitate cu dispozițiile Hotărârii nr. 83 din 12 decembrie 2017 a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus formarea dosarului asociat nr. x/2019/a1, având ca obiect cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 62 alin. (1) lit. a), art. 62 alin. (1

1

) art. 62 alin. (2) și alin. (3) din Legea 303/2004 și a art. 49 alin. (4), (5) și (6) din C. Muncii.

Prin Încheierea din data de 21 iunie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de sesizare a Curții constituționale.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin Rezoluția din 19 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 7 iunie 2019.

Aspecte de fapt și de drept relevante

Instanța de contencios administrativ a fost sesizată de către reclamantul A. cu acțiunea în anulare formulată împotriva pârâților Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița, având ca obiect obligarea pârâților, pe cale de ordonanță președințială, la emiterea și comunicarea către reclamant, sub sancțiunea plății de penalizări, a documentelor necesare depunerii dosarului pentru obținerea concediului de creștere copil.

Prima instanță a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamant, reținând, în esență, următoarele:

În raport de prevederile art. 997 C. proc. civ., Curtea constată că pentru admiterea cererii de ordonanță președințială, este necesară îndeplinirea următoarelor condiții de admisibilitate: urgența, măsura dispusă să aibă caracter provizoriu, neprejudecarea fondului și existența unei aparențe de drept în favoarea reclamantului.

În ceea ce privește urgența, s-a arătat în practica judiciară și în doctrină că această condiție este îndeplinită când măsura provizorie este necesară pentru păstrarea unui drept ce s-ar păgubi prin întârziere. Curtea constată că această condiție este îndeplinită, având în vedere dispozițiile art. 15 din O.U.G. nr. 111/2010. Astfel, cererea pentru acordarea indemnizației aferente concediului de creștere a copilului trebuie depusă în termen de 60 de zile de la data nașterii acestuia, în caz contrar pierzându-se dreptul la această indemnizație pentru perioada cuprinsă între nașterea copilului și depunerea cererii.

Prin urmare, în cazul în care reclamantul nu obține documentele a căror eliberare se solicită prin această cerere de chemare în judecată, acesta nu mai este în măsură să formuleze cererea în interiorul acestui termen, efectul imediat fiind pierderea dreptului pentru intervalul de timp menționat. Or, ținând seama de consecința imediată a acestui refuz, Curtea consideră că este îndeplinită cerința urgenței.

Referitor la cerința unei aparențe în drept a reclamantului, Curtea reține că și aceasta condiție este îndeplinită în cauză, având în vedere faptul că reclamantul solicită emiterea unor documente care să ateste situația veniturilor realizate pe o perioadă de timp anterioară, acesta având nevoie de acte care să acopere o perioadă de minim doi ani calendaristici anteriori nașterii copilului. Având în vedere că adeverințele de venituri solicitate sunt acte care atestă doar acordarea unor drepturi salariale pentru o perioadă de timp anterioară, aparența în drept fiind favorabilă reclamantului, care este îndrituit să le obțină.

Referitor la eliberarea deciziei de suspendare a raportului de serviciu, potrivit art. 13 din O.U.G. nr. 111/2010, pentru recunoașterea acestui drept este necesar a se depune dovezi referitoare la suspendarea activității pentru perioada în care se solicită concediul pentru creșterea copilului. În lumina acestui act normativ, rezultă că această decizie se eliberează ca urmare a manifestării de voință a solicitantului, fiind un drept recunoscut celui care este, la data formulării cererii, angajat sau persoană asimilată acestuia. Or, în cauză, raportul de serviciu al reclamantului nu a încetat, acesta neaflându-se în situația unui șomer sau a unei persoane care nu se află în desfășurarea unui raport de muncă în sens larg, cu atât mai mult cu cât chiar pârâții arată că pentru acesta se achită în prezent contribuțiile la sistemul public de sănătate. Or, suspendarea activității pentru a beneficia de concediul de creștere este diferită de suspendarea reclamantului din funcția de procuror, temeiul de drept sau durata suspendării fiind diferite. Astfel, decizia de suspendare a reclamantului din funcția de procuror durează până la eliberarea din funcție ca urmare a unei condamnări penale, sau până la încetarea cauzei de suspendare, respectiv stingerea acțiunii penale, în timp ce suspendarea activități este dispusă pe o durată de cel mult doi ani, momentele de început sau de sfârși a acestei perioade fiind diferite.

În ceea ce privește îndeplinirea cerințelor referitoare la caracterul provizoriu al măsurii și neprejudecarea fondului, Curtea a avut în vedere premisa respectării principiului interesului superior al copilului, reținând că nu este chemată să tranșeze în mod definitiv dreptul reclamantului la acordarea concediului de creștere a copilului, ci este chemată exclusiv să oblige autoritățile pârâte să elibereze documentele necesare, în interiorul unui termen de 60 de zile de la nașterea copilului. Cu alte cuvinte, eliberarea acestor documente este necesar a interveni în interiorul acestui interval de timp, în caz contrar efectul fiind pierderea definitivă a dreptului la această indemnizație. Măsura apare ca fiind vremelnică, pârâții urmând a elibera documentele solicitate iar dreptul reclamantului la indemnizația de creștere urmând a fi soluționat de autoritatea competentă, respectiv de agențiile pentru plăți și inspecție socială județene, respectiv a municipiului București, astfel cum prevede art. 14 din O.U.G. nr. 111/2010.

Măsurile care se solicită nu sunt definitive, deoarece acestea sunt de natură a atesta o situație de fapt anterioară, iar acordarea dreptului la acest concediu se va determina ulterior, după legala investire a autorității competente cu cererea de acordare a indemnizației, împreună cu documentele în discuție.

Totodată, în cadrul acestei analize, Curtea nu poate face abstracție de faptul că apelarea la procedura simplificată a ordonanței președințiale este singura posibilitate prin care reclamantul ar putea obține aceste documente în timp util, fiind cunoscut faptul că durata unei proceduri judiciare în contencios administrativ pe o acțiune de drept comun depășește perioada de doi ani de zile. Prin urmare, efectul neobținerii acestor documente ar fi pierderea definitivă a dreptului la indemnizația aferentă concediului de creștere a copilului, un alt demers judiciar fiind lipsit de eficiență.

În ceea ce privește obligarea pârâților la plata de penalități în cuantum de 900 RON pentru fiecare zi de întârziere, precum și solicitarea de aplicare a unei sancțiuni de plată a indemnizației integrale, Curtea a avut în vedere sub acest aspect că solicitarea reclamantului de acordare a acestor drepturi nu este prevăzută de lege, reclamantul neindicând nici un text de lege care să stabilească o astfel de sancțiune. Mai mult, Curtea a considerat că această cerere nu poate fi calificată ca fiind o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, întrucât din modalitatea de motivare a acestui capăt de cerere rezultă că scopul acordării acestor sume este acela de reparare a unui prejudiciu care încă nu s-a produs. În plus, Curtea consideră că o astfel de măsură este una ireconciliabilă cu procedura ordonanței președințiale, fiind o măsură definitivă și nu vremelnică, cum impune textul de lege.

Soluția instanței de recurs

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât și a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-reclamant, Înalta Curte apreciază că recursul este întemeiat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prioritar, în considerarea prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., se impune soluționarea excepțiilor invocate de intimatul reclamant în cuprinsul întâmpinării și susținute oral cu ocazia dezbaterilor, astfel că instanța de control judiciar reține următoarele:

Prima excepție, cea a nulității cererii de recurs ca urmare a netimbrării, în raport de dispozițiile O.U.G. nr. 80/2013, este nefondată, urmând a fi respinsă ca atare, în condițiile în care art. 30 alin. (1) din același act normativ, prevede, în primul aliniat că "Sunt scutite de taxa judiciară de timbru acțiunile și cererile, inclusiv căile de atac formulate, potrivit legii … de Ministerul Public …, indiferent de obiectul acestora…". În același sens, sunt și dispozițiile art. 92 alin. (6) C. proc. civ., care prevede că indiferent de modalitățile de participare a Ministerului Public în procesul civil, acesta nu datorează taxe de timbru.

Cea de-a doua excepție, cea a lipsei de interes a recurentului pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în promovarea prezentului recurs, este tot neîntemeiată, întrucât, pe de o parte, potrivit art. 59 și urm. C. proc. civ., această parte a dobândit calitatea de pârâtă ca urmare a manifestării de voință a reclamantului, care a înțeles să cheme în judecată, în același litisconsorțiu procesual și pe recurent, ca pârât; și, pe de altă parte, potrivit dispozitivului sentinței atacate, în sarcina recurentului a fost stabilită, alături de ceilalți pârâți, obligația de comunicare către reclamant a înscrisurilor solicitate de acesta.

În aceste condiții, îndreptățirea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să formuleze prezentul recurs, și implicit interesul în exercitarea acestui demers procesual este justificată de calitatea procesuală dobândită și nu de împrejurarea că nu ar fi fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, nefiind relevantă împrejurarea că ar acționa împotriva intereselor minorului, după cum a susținut reclamantul intimat.

Referitor la excepția vizând tardivitatea formulării căii de atac precum și a completării acesteia, Înalta Curte reține că, în raport de data pronunțării hotărârii atacate - 4 aprilie 2019 - respectiv data declarării recursului (10 aprilie 2019, data care certifică depunerea cererii de recurs la poștă, fila x), calea de atac a fost exercitată în termenul legal, potrivit art. 485 alin. (1) raportat la art. 1000 C. proc. civ., după cum s-a indicat, de altfel, și în dispozitivul sentinței atacate.

În ceea ce privește completarea la motivele inițiale de recurs, instanța de control judiciar apreciază că aceasta este formulată, în termen, în raport de prevederile art. 487 raportat la art. 470 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora "În cazul în care termenul pentru exercitarea apelului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, motivarea apelului se va face într-un termen de aceeași durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii". De altfel, doar după ce partea interesată să promoveze calea de atac a luat cunoștință - prin comunicarea hotărârii - despre motivele care au stat la baza hotărârii (la 18 aprilie 2019), ar fi în măsură să indice motive de nelegalitate ale acesteia (prin intermediul cererii de completare a motivelor de recurs din 24 aprilie 2019, data care certifică depunerea cererii de recurs la poștă, fila x) raportat la argumentele care au stat la baza pronunțării acesteia.

Este, de asemenea, neîntemeiată și excepția nulității recursului ca urmare a lipsei semnăturii și a dovezii calității de reprezentant, în condițiile în care, ambele înscrisuri, care reprezintă atât cererea de recurs cât și cea de completare a motivelor inițiale, sunt semnat de către Procurorul general, în calitate de reprezentant al pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit art. 62 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, în raport de care "Ministerul Public își exercită atribuțiile în temeiul legii și este condus de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție." și respectiv art. 70 alin. (2) și (4) din același act normativ:

"(2) Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este condus de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ajutat de un prim-adjunct și un adjunct." și "(4) Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este ordonator principal de credite".

Și, în fine, ultima excepție, cea a nulității recursului (acesta nu ar cuprinde motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.) este neîntemeiată; întrucât, în aprecierea Înaltei Curți, pe de o parte, recurentul a arătat motivul de recurs prin indicarea art. 488 alin. Pct. 8 C. proc. civ. iar pe de altă parte, a formulat critici privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată și argumentele folosite în fundamentarea acesteia, raportat la motivul de nelegalitate invocat.

În ceea ce privește motivele de recurs, este de remarcat că prin completarea adusă motivelor de recurs, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat inadmisibilitatea demersului procesual al reclamantului, formulat pe calea ordonanței președințiale, aspect de ordine publică pus în discuție de instanța de recurs la termenul din 7 iunie 2019.

În aceste condiții, Înalta Curte reține următoarele argumente în soluționarea excepției.

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, pe calea ordonanței președințiale, a avut ca obiect obligarea pârâților la emiterea și comunicarea tuturor documentelor necesare depunerii dosarului pentru obținerea concediului de creștere copil, respectiv următoarele înscrisuri: decizia de suspendare în original (intitulată, după caz - decizie, acord, ordin, dispoziție, act adițional), inclusiv efectuarea tuturor formalităților necesare în acest scop și efectuarea mențiunilor necesare în bazele de date prevăzute de lege în acest scop; cererea de suspendare formulată de reclamant; adeverința completată cu toate datele necesare de către pârâți din care să rezulte că, în ultimii 2 ani anteriori datei nașterii copilului, a realizat timp de cel puțin 12 luni venituri din salarii și asimilate salariilor …, supuse impozitului pe venit, așadar inclusiv Anexa 2 completată integral, cu toate datele necesare, inclusiv cu data aprobării concediului de creștere; orice alte documente necesare, potrivit legii, în scopul obținerii concediului de creștere copii pe o durată de 2 ani.

În ceea ce privește modalitatea aleasă de către reclamant pentru valorificarea drepturilor și intereselor sale, pretins a fi fost încălcate de către pârâți prin refuzul acestora, respectiv ordonanța președințială, Înalta Curte subliniază următoarele:

Potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile C. civ. și cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte".

Așa fiind, fără a considera, de plano, că ordonanța președințială este incompatibilă cu procedura contenciosului administrativ, prin prisma art. 28 din lege, instanța de judecată are obligația de a analiza, în speța dedusă judecății compatibilitatea acestei proceduri, în raport de obiectul concret al cererii.

Chiar dacă Legea nr. 554/2004 instituie prin intermediul art. 14 și 15 o procedură specială pentru soluționarea grabnică a unor situații de urgență - suspendarea executării actului administrativ - este posibil ca procedura ordonanței președințiale să fie aplicată în orice materie, în condițiile în care prin intermediul acesteia se iau măsuri provizorii și urgente, pentru prevenirea unei pagube iminente sau pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar putea ivi cu prilejul unei executări.

Or, în prezenta cauză, nu s-a solicitat luarea unor asemenea măsuri provizorii ci, dimpotrivă, a unora cu caracter definitiv, respectiv eliberarea de către pârâți, în regim de urgență, a unor înscrisuri, care ar justifica îndreptățirea reclamantului la valorificarea unui drept al său - acordarea concediului legal pentru creșterea copilului.

Așadar, în condițiile în care solicitările reclamantului nu vizau măsuri provizorii sau obligații vremelnice în sarcina pârâților, demersul întreprins de către acesta, pe calea ordonanței președințiale este inadmisibil. Aceasta în condițiile în care un asemenea caracter vremelnic sau provizoriu, potrivit art. 997 alin. (2) din C. proc. civ., ar trebui să producă efecte până la soluționarea litigiului pe fond.

Sub acest aspect, nu pot fi reținute ca întemeiate susținerile primei instanțe precum că nu a fost chemată să tranșeze definitiv dreptul reclamantului la acordarea concediului de creștere al copilului, ci să oblige autoritățile să elibereze înscrisurile necesare, întrucât aceea ce a solicitat reclamantul, pe cale principală și, deci, constituie obiectul acțiunii deduse judecății este tocmai eliberarea acestor înscrisuri, demersul juridic fiind exercitat în vederea valorificării, ulterioare a dreptului la concediu paternal, a cărui acordare intră însă în competența unei alte autorități publice.

În consecință, în lipsa unui litigiu care să privească fondul unui drept al reclamantului, pretins a fi încălcat de pârâți, obligațiile impuse în sarcina acestora din urmă nu au un caracter vremelnic ci, dimpotrivă, au un caracter definitiv, fiind de natură să producă asemenea efecte juridice prin simpla lor emitere, prin intrarea în circuitul civil.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, va respinge excepțiile invocate; iar în ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurent apreciază că acesta este întemeiat, astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, va admite recursul declarat în cauză, va casa, în parte, hotărârea atacată, în sensul celor de mai sus, respingând cererea de ordonanță președințială formulată de reclamant, ca inadmisibilă, și va menține celelalte dispoziții ale sentinței, ca legale și temeinice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, ca neîntemeiată.

Respinge excepția lipsei de interes a recursului, ca neîntemeiată.

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva Sentinței civile nr. 94 din 4 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința și, rejudecând:

Respinge cererea de ordonanță președințială formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca inadmisibilă.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Definitivă

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 21 iunie 2019.

GGC - CP