ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 612/2020

Asupra contestației de față, constată următoarele:

Prin Încheierea penală nr. 10/F - CC - CP din data de 25 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Sentinței penale nr. 43/F din 21 martie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2013, dispunându-se obligarea contestatorului la plata de cheltuielile judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut, în esență, următoarele:

În argumentarea acestei hotărâri s-a reținut, în esență, că prin Rezoluția nr. x/P/2012 din data de 6 noiembrie 2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de: magistrații B. și C. - judecători la Tribunalul Vâlcea, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 246 și art. 259 C. pen. din 1969, respectiv, art. 260 C. pen. din 1969; magistratul D. - procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 266 C. pen. din 1969; E., F. și G. - avocați în cadrul Baroului Vâlcea, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 260 C. pen. din 1969 și H. și I. - pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 260 C. pen. din 1969.

În cuprinsul rezoluției, procurorul a reținut că, la data de 22 mai 2012, petentul A. a transmis Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție o plângere penală prin care solicita efectuarea de cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 246, art. 259, art. 260 și art. 266 C. pen. din 1969, plângere care, ulterior, raportat la calitatea persoanelor vizate, a fost înaintată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești, spre competentă soluționare.

În cuprinsul plângerii penale, petentul A. a solicitat efectuarea de cercetări față de ex-procurorul D. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de arestare nelegală și cercetare abuzivă, prev. de art. 266 C. pen. din 1969, susținând că, prin rechizitoriul nr. x/1992 din 9 martie 1993, magistratul a dispus trimiterea sa în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, după ce, în prealabil, l-a arestat preventiv, deși în dosar nu existau mijloacele de probă care să dovedească vinovăția sa.

De asemenea, a solicitat să se efectueze cercetări față de judecătorul B. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și denunțare calomnioasă, arătând că în plângerea penală formulată împotriva sa pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, care a format obiectul dosarului nr. x/1992 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea, magistratul a afirmat în mod mincinos că a fost victima unei infracțiuni de ultraj în timpul judecării dosarului civil nr. x/1993, în care l-a reprezentat, ca procurator, pe tatăl său, care a avut calitatea de intervenient în cauză.

Totodată, petentul a solicitat efectuarea de cercetări penale inclusiv față de avocații E., F. și G. și numiții H. și I., arătând că în declarațiile date de aceștia, ca martori, în cursul urmăririi penale și la instanța de judecată, nu au spus adevărul.

Din cercetările efectuate în cauză a rezultat că, prin Rechizitoriul nr. x/1992 din 9 martie 1993 al Procuraturii Locale Râmnicu Vâlcea, întocmit de procurorul D., s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului A., pentru comiterea infracțiunii de ultraj în formă continuată, prev. de art. 239 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 41/1990.

În actul de sesizare a instanței s-a reținut că, în dosarul civil nr. x/1992 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, la ultimul termen de judecată din 15 septembrie 1992, în timp ce ședința de judecată era în plină desfășurare, inculpatul A. (procurator al tatălui său, J., intervenient în respectivul dosar) a făcut afirmații defăimătoare față de completul de judecată format din judecătorii B. și K., iar în după-amiaza aceleiași zile, în jurul orelor 18:00, în timp ce partea vătămată B. se deplasa spre casă, inculpatul s-a manifestat violent față de acesta, fapt ce a determinat intervenția martorilor L., I. și C..

În dosarul nr. x/1992, în calitate de parte vătămată a figurat B., judecător la Judecătoria Râmnicu Vâlcea, care a sesizat organele de urmărire penală în legătură cu faptul că, în mod repetat, a fost insultat, calomniat, amenințat și agresat fizic, în public și prin mijloace de comunicare directă, pentru acte și fapte îndeplinite în timpul exercitării atribuțiilor de funcționar ce exercită autoritatea de stat, de către numitul A., solicitând cercetarea și trimiterea acestuia în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj.

S-a mai arătat că, în respectiva cauză penală au fost audiați, în calitate de martori, numiții C., E., F., G., H. și I., referitor la săvârșirea infracțiunii de ultraj de către A. față de partea vătămată B..

În contextul factual prezentat, constatând că, raportat la data întocmirii de către procurorul D. a rechizitoriului nr. x, respectiv, 09 martie 1993, și data pronunțării Sentinței penale nr. 720 din 14 aprilie 1993 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, în dosarul nr. x/1993, dosar în care au fost audiați, în calitate de parte vătămată, judecătorul B., iar în calitate de martori - judecătorul C., avocații E., F. și G. și numiții H. și I., în cauză s-a împlinit termenul de prescripție al răspunderii penale pentru infracțiunile prev. de art. 246, art. 259, art. 260 și art. 266 C. pen. din 1969, procurorul a constatat incidența situației prevăzută de art. 10 lit. g) C. proc. pen. din 1968 și a dispus neînceperea urmăririi penale față de persoanele reclamate, în virtutea acestui temei.

Nemulțumit de soluția obținută la nivelul Ministerului Public, petentul A. a formulat plângere la procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești, care, prin Rezoluția nr. x/II/2/2012 din 19 decembrie 2012, a respins-o ca neîntemeiată.

În argumentarea acestei soluții, s-a reținut, în esență, că, evaluând aspectele reclamate de petiționar prin prisma probatoriului administrat, procurorul de caz a ajuns la concluzia corectă că în cauză nu se impune începerea urmăririi penale față de persoanele vizate de plângerea penală întrucât s-a împlinit termenul de prescripție al răspunderii penale prev. de art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., fiind, astfel, aplicabile disp. art. 10 lit. g) C. proc. pen. din 1968.

Împotriva soluției procurorului de caz, petentul A. a formulat plângere la instanță, în temeiul art. 2781 C. proc. pen. din 1968, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Astfel învestită, Curtea a constatat că plângerea petentului este nefondată, reținând că soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă față de intimați, întemeiată pe dispozițiile art. 10 lit. g) C. proc. pen. din 1968, este legală și temeinică în condițiile în care, raportat la datele săvârșirii presupuselor fapte prev. de art. 246, art. 259, art. 260 și art. 266 C. pen. din 1969, s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale prev. de art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. din 1969.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. x/2020.

Evaluând, în condițiile art. 431 C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestației în anulare formulată de petentul A., Curtea de Apel Pitești a reținut că din interpretarea dispozițiilor art. 426 C. proc. pen., care reglementează cazurile contestației în anulare, rezultă că împotriva hotărârilor penale prin care nu se rezolvă fondul cauzei nu se poate exercita calea extraordinară de atac anterior menționată.

În plus, cazurile de contestație în anulare prev. de art. 426 lit. a), c) - h) C. proc. pen. privesc judecata în apel, iar lit. b) și i) ale aceluiași text de lege se referă la situațiile când inculpatul a fost condamnat definitiv.

În contextul acestei constatări, Curtea a notat că, raportat la soluțiile ce puteau fi pronunțate în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) și b) C. proc. pen. din 1969, care nu implicau stabilirea existenței faptei și a vinovăției făptuitorului, în accepțiunea prevederilor art. 396 C. proc. pen., hotărârea penală împotriva căreia contestatorul a formulat contestație în anulare (Sentința penală nr. 43/F din 21 martie 2013 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie) nu conține o soluție pe fondul cauzei.

A mai notat că, atâta vreme cât prin lege nu este reglementată posibilitatea extinderii exercitării căii extraordinare de atac a contestației în anulare și împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în soluționarea plângerilor formulate în temeiul art. 2781 C. proc. pen. din 1969, o atare cale de atac nu este admisibilă, întrucât în situația contrară s-ar contraveni principiului instituit prin art. 129 din Constituția României, potrivit căruia "împotriva hotărârilor judecătorești, părțile [...] pot exercita căile de atac, în condițiile legii".

Față de considerentele expuse, în baza art. 431 C. proc. pen., Curtea a respins, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul A..

*****

Prin memoriul transmis Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 3 iunie 2020 (data poștei), contestatorul A. și-a exprimat nemulțumirea față de soluția cuprinsă în Încheierea penală nr. 10/F - CC - CP din data de 25 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Cererea inițial trimisă administrativ la Curtea de Apel Pitești, a fost reînregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 19 iunie 2020, sub nr. x/2020, ca și "contestație - contestație în anulare".

La termenul fixat în cauză, 2 octombrie 2020, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepția inadmisibilității căii de atac ce formează obiectul cauzei, susținând că aceasta este exercitată împotriva unei hotărâri definitive, nesusceptibilă a fi atacată cu apel.

Examinând cauza cu prioritate din perspectiva admisibilității căii de atac, Înalta Curte constată următoarele:

O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.

Astfel, dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituție privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor art. 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, C. proc. pen. a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru toate persoanele aflate în situații juridice identice.

În aceste condiții, recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acesteia, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților, și din acest motiv, apare ca o situație inadmisibilă în ordinea de drept.

Normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 din Constituția României, iar încălcarea acestora atrage sancțiunea inadmisibilității.

Inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația în care se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

Raportând aceste considerații teoretice la datele concrete ale speței, Înalta Curte constată că a fost învestită cu soluționarea contestației formulate de contestatorul A. împotriva Încheierii penale nr. 10/F - CC - CP din data de 25 februarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, prin care, în procedura verificării admisibilității în principiu a contestației în anulare, prevăzută de art. 431 C. proc. pen., Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de aceeași parte împotriva Sentinței penale nr. 43/F din 21 martie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. x/2013.

Încheierea contestată este definitivă, nefiind susceptibilă a fi atacată în condițiile art. 4251 C. proc. pen., având în vedere următoarele argumente:

Potrivit dispozițiilor art. 4251 alin. (1) C. proc. pen.:

"calea de atac a contestației se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres".

Dispozițiile art. 431 C. proc. pen., care reglementează etapa distinctă a admiterii în principiu a contestației în anulare, nu prevăd posibilitatea atacării hotărârilor pronunțate în cadrul acestei proceduri, indiferent de tipul lor.

Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (reflectată, exemplificativ, în deciziile: Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Decizia penală nr. 599/2014; Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Decizia penală nr. 392/A/2016; Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Decizia penală nr. 313/A/2017; Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Decizia penală nr. 319/A/2018; Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Decizia penală nr. 376/A/2019; Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Decizia penală nr. 251/A/2020) a subliniat în mod constant caracterul definitiv al hotărârii prin care instanța respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare.

În același sens, s-a pronunțat și Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în considerentele Deciziei nr. 5/2015 (publicată în M. Of. nr. 248 din 10 aprilie 2015) reținându-se explicit aplicabilitatea prevederilor art. 432 C. proc. pen. numai în cazul hotărârilor judecătorești pronunțate în procedura de judecare a contestației, după admiterea acesteia în principiu.

Pentru argumentele prezentate, constatând că, în speță, contestatorul A. a formulat contestație împotriva unei hotărâri definitive, nesusceptibile de reformare prin promovarea unei căi ordinare de atac, Înalta Curte, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. pen., o va respinge, ca inadmisibilă.

Ca urmare, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va dispune obligarea contestatorului la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația formulată de contestatorul A. împotriva Încheierii penale nr. 10/F - CC - CP din data de 25 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă contestatorul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 octombrie 2020.

GGC - CL