ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1262/2014

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată

pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

reclamantul M.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, anularea ordinului

din 13 ianuarie 2012 emis de pârât și obligarea acestuia la emiterea unui nou ordin

de salarizare.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că la data de 9 decembrie 2011 a împlinit 15 ani vechime în

funcția de procuror, urmând ca, în conformitate cu dispozițiile legale, de la data

de 1 ianuarie 2012 să fie salarizat prin trecerea într-o clasă superioară.

Reclamantul a susținut

că prin ordinul contestat s-au încălcat prevederile art. 10 alin. (5) din Legea

nr. 284/2010, art. 8 alin. (2) și art. 9 alin. (4) din Capitolul I din Anexa

nr. VI la lege, venind totodată în contradicție cu dispozițiile art. 16 din Constituție.

Astfel, a arătat că deși

în aparență s-au dat eficiență dispozițiilor legale aplicabile în materie, în realitate,

prin modul de stabilire a indemnizației de încadrare corespunzătoare clasei 107,

este privat de o creștere a indemnizației de încadrare în conformitate cu actuala

vechime în funcție.

În opinia sa, prin acest

mod de calcul se creează o clară discriminare în raport cu alți procurori din cadrul

D.I.I.C.O.T. și, în general din cadrul Pachetului depe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, care au aceeași vechime în funcție, dar o vechime în muncă mai mică,

dar care beneficiază de o indemnizație de încadrare mai mare, motivată de simplul

fapt că au împlinit 15 ani vechime în funcție în anul 2010, an din care le-a fost

majorată și indemnizația de încadrare.

1.2. Prin întâmpinare,

pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând, în esență, că

reclamantul contestă modul de stabilire a indemnizației brute lunare de încadrare,

fără a preciza în mod concret ce anume consideră că este greșit în calculul efectuat

(clasa de încadrare, vechimea în muncă avută în vedere, coeficientul de majorare)

și nu precizează care ar fi fost, în opinia sa, modul corect de stabilire a indemnizației.

1.3. Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 4115 din 19

iunie 2012, a respins acțiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

1.4. Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Prin ordinul atacat, emis

în temeiul art. 10 alin. (5) din Legea nr. 284/2010, Capitolul I art. 8 alin. (2),

art. 9 alin. (4) din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 și art. 6 alin. (1) și alin.

(2) al art. II din O.U.G. nr. 80/2010, s-au stabilit drepturile salariale ale reclamantului

începând cu data de 1 ianuarie 2012.

Prima instanță a reținut

că reclamantul a invocat încălcarea art. 10 alin. (5) din Legea nr. 284/2010, însă

nu a precizat în ce constă această încălcare, situație în care nu se poate reține

niciun motiv de nelegalitate a actului administrativ, în condițiile în care toate

dispozițiile legale au fost corect aplicate, prin raportare la data când reclamantul

a împlinit 15 ani de vechime.

Cu privire la susținerile

reclamantului în sensul existenței unei discriminări, judecătorul fondului a apreciat

că o eventuală discriminare a reclamantului în raport cu alți colegi care au împlinit

15 ani vechime în anii anteriori nu estre creată de actul administrativ contestat,

ci de dispozițiile legale în baza căruia acesta a fost emis, iar stabilirea unui

eventual tratament legal inechitabil nu intră în competența instanței de contencios

administrativ.

Împotriva sentinței

nr. 4115 din 19 iunie 2012 a Curții de Apel București a formulat recurs reclamantul

M.C., considerând-o nelegală și netemeinică și invocând ca temei legal dispozițiile

art. 304

1

pct. 9, art. 312, art. 314 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac

recursul a adus, în esență, următoarele critici sentinței recurate:

- instanța de fond nu

a motivat hotărârea în raport de cele invocate în acțiune și cu prilejul dezbaterilor,

reiterate și în recurs, respectiv încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din

Constituția României, art. 2 din Legea nr. 285/2010, art. 14 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, art. 23 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor

Omului, acestea din urmă având prioritate în raport cu legislația română, conform

art. 20 alin. (1) din Constituția României;

- nu s-a avut în vedere

în ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, jurisprudența instanței europene în cauza Driha contra României, care a

constatat existența unei discriminări între reclamant și alte persoane care aparțineau

aceleiași categorii profesionale, situație comparabilă cu cea din prezenta cauză.

Intimatul-pârât Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare prin care

a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând, în esență, că dispozițiile

legale incidente, în succesiunea lor, au fost corect aplicate, iar diferențele de

salarizare apar urmare a aplicării acestora. Aspectele de presupusă discriminare

nu pot fi corectate pe calea prezentei acțiuni.

recurs

Înalta Curte, analizând

recursul formulat, apreciază că este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse

în continuare.

Pentru început, se reține

că în raport de Decizia nr. 685/2012 a Curții Constituționale, recursul nu este

inadmisibil.

Se constată că reclamatul,

prin acțiunea formulată, a invocat nelegalitatea Ordinului nr. 117/2012, urmare

a încălcării dispozițiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 284/2010, art. 8

alin. (2) și art. 9 alin. (4) din Capitolul I, Anexa nr. VI la lege, art. 16 și

art. 53 alin. (2) din Constituția României, art. 74 alin. (1) din Legea nr. 303/2004,

art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, republicată, art. 6 alin. (1) și alin. (2)

al art. II din O.U.G. nr. 80/2010, art. 1 din Secțiunea a II-a a Capitolului VII

din Anexa nr. VI la Legea nr. 284/2010.

S-a motivat că prin modul

greșit de stabilire a salariului s-a creat o discriminare între recurent și alți

procurori aflați în aceeași situație, invocându-se jurisprudența Curții Constituționale

și a C.E.D.O.

Criticile recurentului

referitoare la nemotivarea sentinței recurate sunt fondate.

Potrivit art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.: „Hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde:

pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Principiul general, potrivit

căruia o hotărâre trebuie să fie motivată a fost edictat în scopul de a se asigura

o bună administrare a justiției, de a întări încrederea justițiabililor în hotărârile

judecătorești și de a da posibilitatea instanțelor superioare să-și exercite controlul

judiciar.

Analizând sentința recurată,

se constată că, instanța de fond, printr-o motivare foarte sumară, neconvingătoare,

a reținut că „reclamantul invocă încălcarea art. 10 alin. (5) din Legea nr. 284/2010,

însă nu precizează în ce constă această încălcare, situație în care Curtea nu poate

reține nici un motiv de nelegalitate a actului administrativ, în condițiile în care

toate dispozițiile legale au fost corect aplicate prin raportare la data când reclamantul

a împlinit 15 ani de vechime”, fără a analiza toate aspectele de nelegalitate invocate

de reclamant în acțiune, cu raportare la dispozițiile legale menționate în cuprinsul

acesteia.

În această situație, hotărârea

primei instanțe nu este în acord cu dispozițiile legale și principiul enunțat, cu

dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fapt care atrage

casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei.

Față de cele reținute,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I, art. 313 C. proc. civ., va admite

recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza pentru rejudecare aceleiași

instanțe, care va ține seama și de celelalte critici formulate ca apărări.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de M.C. împotriva sentinței nr. 4115 din 19 iunie 2012 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 martie 2014.