Decizia nr. 1262/2014 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Soluția instanței de fond 1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul M.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, anularea ordinului din 13 ianuarie 2012 emis de pârât și obligarea acestuia la emiterea unui nou ordin de salarizare. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 9 decembrie 2011 a împlinit 15 ani vechime în funcția de procuror, urmând ca, în conformitate cu dispozițiile legale, de la data de 1 ianuarie 2012 să fie salarizat prin trecerea într-o clasă superioară. Reclamantul a susținut că prin ordinul contestat s-au încălcat prevederile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 284/2010, art. 8 alin. (2) și art. 9 alin. (4) din Capitolul I din Anexa nr. VI la lege, venind totodată în contradicție cu dispozițiile art. 16 din Constituție. Astfel, a arătat că deși în aparență s-au dat eficiență dispozițiilor legale aplicabile în materie, în realitate, prin modul de stabilire a indemnizației de încadrare corespunzătoare clasei 107, este privat de o creștere a indemnizației de încadrare în conformitate cu actuala vechime în funcție. În opinia sa, prin acest mod de calcul se creează o clară discriminare în raport cu alți procurori din cadrul D.I.I.C.O.T. și, în general din cadrul Pachetului depe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care au aceeași vechime în funcție, dar o vechime în muncă mai mică, dar care beneficiază de o indemnizație de încadrare mai mare, motivată de simplul fapt că au împlinit 15 ani vechime în funcție în anul 2010, an din care le-a fost majorată și indemnizația de încadrare. 1.

Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând, în esență, că reclamantul contestă modul de stabilire a indemnizației brute lunare de încadrare, fără a preciza în mod concret ce anume consideră că este greșit în calculul efectuat (clasa de încadrare, vechimea în muncă avută în vedere, coeficientul de majorare) și nu precizează care ar fi fost, în opinia sa, modul corect de stabilire a indemnizației. 1.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 4115 din 19 iunie 2012, a respins acțiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată. 1.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Prin ordinul atacat, emis în temeiul art. 10 alin. (5) din Legea nr. 284/2010, Capitolul I art. 8 alin. (2), art. 9 alin. (4) din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 și art. 6 alin. (1) și alin. (2) al art. II din O.U.G. nr. 80/2010, s-au stabilit drepturile salariale ale reclamantului începând cu data de 1 ianuarie 2012. Prima instanță a reținut că reclamantul a invocat încălcarea art. 10 alin. (5) din Legea nr. 284/2010, însă nu a precizat în ce constă această încălcare, situație în care nu se poate reține niciun motiv de nelegalitate a actului administrativ, în condițiile în care toate dispozițiile legale au fost corect aplicate, prin raportare la data când reclamantul a împlinit 15 ani de vechime. Cu privire la susținerile reclamantului în sensul existenței unei discriminări, judecătorul fondului a apreciat că o eventuală discriminare a reclamantului în raport cu alți colegi care au împlinit 15 ani vechime în anii anteriori nu estre creată de actul administrativ contestat, ci de dispozițiile legale în baza căruia acesta a fost emis, iar stabilirea unui eventual tratament legal inechitabil nu intră în competența instanței de contencios administrativ. 2. Calea de atac exercitată Împotriva sentinței nr. 4115 din 19 iunie 2012 a Curții de Apel București a formulat recurs reclamantul M.C., considerând-o nelegală și netemeinică și invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 1 pct. 9, art. 312, art. 314 C. proc. civ. În motivarea căii de atac recursul a adus, în esență, următoarele critici sentinței recurate: - instanța de fond nu a motivat hotărârea în raport de cele invocate în acțiune și cu prilejul dezbaterilor, reiterate și în recurs, respectiv încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituția României, art. 2 din Legea nr. 285/2010, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 23 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, acestea din urmă având prioritate în raport cu legislația română, conform art. 20 alin. (1) din Constituția României; - nu s-a avut în vedere în ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudența instanței europene în cauza Driha contra României, care a constatat existența unei discriminări între reclamant și alte persoane care aparțineau aceleiași categorii profesionale, situație comparabilă cu cea din prezenta cauză. Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând, în esență, că dispozițiile legale incidente, în succesiunea lor, au fost corect aplicate, iar diferențele de salarizare apar urmare a aplicării acestora. Aspectele de presupusă discriminare nu pot fi corectate pe calea prezentei acțiuni. 3. Soluția instanței de recurs Înalta Curte, analizând recursul formulat, apreciază că este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Pentru început, se reține că în raport de Decizia nr. 685/2012 a Curții Constituționale, recursul nu este inadmisibil. Se constată că reclamatul, prin acțiunea formulată, a invocat nelegalitatea Ordinului nr. 117/2012, urmare a încălcării dispozițiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 284/2010, art. 8 alin. (2) și art. 9 alin. (4) din Capitolul I, Anexa nr. VI la lege, art. 16 și art. 53 alin. (2) din Constituția României, art. 74 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, republicată, art. 6 alin. (1) și alin. (2) al art. II din O.U.G. nr. 80/2010, art. 1 din Secțiunea a II-a a Capitolului VII din Anexa nr. VI la Legea nr. 284/2010. S-a motivat că prin modul greșit de stabilire a salariului s-a creat o discriminare între recurent și alți procurori aflați în aceeași situație, invocându-se jurisprudența Curții Constituționale și a C.E.D.O. Criticile recurentului referitoare la nemotivarea sentinței recurate sunt fondate. Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.: „Hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde:

Motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. Principiul general, potrivit căruia o hotărâre trebuie să fie motivată a fost edictat în scopul de a se asigura o bună administrare a justiției, de a întări încrederea justițiabililor în hotărârile judecătorești și de a da posibilitatea instanțelor superioare să-și exercite controlul judiciar. Analizând sentința recurată, se constată că, instanța de fond, printr-o motivare foarte sumară, neconvingătoare, a reținut că „reclamantul invocă încălcarea art. 10 alin. (5) din Legea nr. 284/2010, însă nu precizează în ce constă această încălcare, situație în care Curtea nu poate reține nici un motiv de nelegalitate a actului administrativ, în condițiile în care toate dispozițiile legale au fost corect aplicate prin raportare la data când reclamantul a împlinit 15 ani de vechime”, fără a analiza toate aspectele de nelegalitate invocate de reclamant în acțiune, cu raportare la dispozițiile legale menționate în cuprinsul acesteia. În această situație, hotărârea primei instanțe nu este în acord cu dispozițiile legale și principiul enunțat, cu dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fapt care atrage casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei. Față de cele reținute, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I, art. 313 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe, care va ține seama și de celelalte critici formulate ca apărări.