ÎCCJ, Secția penală

Asupra prezentului recurs în casație, constată următoarele:

a. Prin Sentința penală nr. 21 din data de 13 martie 2020 pronunțată de Tribunalul Satu Mare s-au hotărât următoarele:

În baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa principală de 3 ani și 6 luni închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) și k) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc, în varianta oferirii/vânzării/deținerii, în formă continuată.

În baza art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 5 ani închisoare și 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) și k) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de introducere în țară de droguri de mare risc.

În baza art. 38, art. 39 alin. (1) lit. b) și art. 45 din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, la care s-a adăugat un spor de 1 an și 2 luni închisoare reprezentând o treime din totalul celeilalte pedepse, urmând ca în final acesta să execute pedeapsa rezultantă de 6 ani și 2 luni închisoare și 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) și k) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) și k) C. pen., pe durata executării pedepsei, ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen. s-a menținut arestul preventiv față de inculpatul A., iar în baza art. 72 alin. (1) C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reținerii și a arestării preventive începând cu data de 18.10.2019 la zi.

În baza art. 112 lit. f) C. pen. coroborat cu art. 16 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 s-a dispus confiscarea specială a drogurilor de mare risc rămase în urma efectuării constatărilor tehnico-științifice, respectiv: 4 comprimate MDMA (dovada seria x); 540 comprimate MDMA; 31 comprimate MDMA; 60 comprimate MDMA cu păstrarea de contraprobe.

În baza art. 112 lit. e) C. pen. coroborat cu art. 16 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 s-a dispus confiscarea specială de la inculpat a sumei de 1.500 de RON obținută în urma vânzării drogurilor din data de 17.10.2019.

În baza art. 17 din Legea nr. 143/2000 s-a dispus distrugerea drogurilor de mare risc supuse confiscării.

În baza art. 18 din Legea nr. 143/2000 s-a dispus includerea inculpatului A. într-un program terapeutic specific consumatorilor de droguri, derulat în sistemul penitenciar.

În baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat, în vederea stabilirii profilului său genetic și a stocării acestuia în Sistemul Național de Date Genetice Judiciare.

În baza art. 5 alin. (5) din Legea nr. 76/2008 s-a dispus ca inculpatul să fie informat cu privire la faptul că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obținerea și stocarea în Sistemul Național de Date Genetice Judiciare a profilului său genetic.

În baza art. 274 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul A.

b. Prin Decizia penală nr. 319/A din 25 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 21 din data de 13 martie 2020 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, dispunându-se obligarea apelantului la plata de cheltuieli judiciare către stat.

Prin aceeași decizie, în baza art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 72 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii și a arestării preventive, începând cu data de 18.10.2019 la zi.

Pentru a decide astfel, instanța a notat, sub aspectul împrejurărilor faptice de interes pentru soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, că prima instanță a reținut corect situația de fapt, mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale, însușite de inculpatul A., confirmând că acesta a oferit/vândut, în data de 16.10.2019 un comprimat, în 17.10.2019 - 51 de comprimate, în 17.10.2019 - 10 comprimate, în 18.10.2019 - 100 de comprimate și, totodată, a deținut, în vederea traficării, la domiciliul părinților săi, cantitatea de 640 de comprimate, toate acestea conținând ca substanță activă 3,4-ETHYLENEDIOXYMETAMFETAMINE (MDMA), reprezentând droguri de mare risc, pe care le-a introdus în țară prin punctul de trecere a frontierei Petea, din Olanda, fapte care întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de trafic de droguri de mare risc, prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., respectiv, introducerea în țară de droguri de mare risc, prev. de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, aflate în concurs.

Totodată, evaluând critica inculpatului A. vizând omisiunea aplicării prevederilor art. 15 din Legea nr. 143/2000, instanța de apel a apreciat-o ca neîntemeiată, reținând în acest sens că, în pofida demersurilor suplimentare efectuate în apel pentru a se stabili dacă, consecutiv formulării denunțului de către inculpat, au fost realizate și celelalte condiții cumulative pentru incidenta textului mai sus amintit, din Adresa nr. x/2020 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Biroul Teritorial Satu Mare a rezultat că, chiar dacă s-a reușit identificarea persoanelor vizate de denunțul inculpatului, datele existente până în prezent nu au fost în măsura să conducă și la tragerea la răspundere penală a acestora, astfel că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile legale menționate.

****

Împotriva Deciziei penale nr. 319/A din data de 25 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, a declarat recurs în casație inculpatul A., prin avocat B..

În motivarea căii de atac, inculpatul A. a invocat cazurile prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 1 septembrie 2020, sub nr. x/2019, fixându-se termen pentru examinarea admisibilității în principiu a cererii, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen., la data de 16 octombrie 2020.

Prin încheierea din 16 octombrie 2020, constatând că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. a fost introdusă în termenul prevăzut de lege și respectă condițiile prevăzute de art. 434, art. 436, iar pe cele prev. de art. 437 și art. 438 C. proc. pen., numai sub aspectul cazului de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. și exclusiv prin raportare la critica vizând neaplicarea dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 143/2000, Înalta Curte, judecătorul de filtru, a admis-o, în principiu, în limitele menționate, pentru argumentele expuse în cuprinsul acesteia.

În acest context, redând în continuare acele critici formulate de recurentul inculpat A., în raport de care s-a dispus soluția parțială de admitere în principiu a cererii de recurs în casație, Înalta Curte constată că acestea vizează faptul că i s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, întrucât nu s-au reținut în favoarea sa, în mod injust, dispozițiile art. 15 din Legea nr. 143/2000.

În acest sens, recurentul inculpat a arătat că, în urma denunțului făcut, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Biroul Teritorial Satu Mare a reușit să identifice persoanele vizate de sesizare, ceea ce este un pas important în demersul organelor judiciare de angajare a răspunderii penale a acestora. Or, faptul că nu există încă o hotărâre de condamnare a persoanelor denunțate nu îi este imputabil, organelor de urmărire penală revenindu-le sarcina de a finaliza și a dispune trimiterea în judecată a acestora.

La termenul fixat pentru dezbaterea recursului în casație pe fond, 13 noiembrie 2020, Înalta Curte a primit concluziile apărării și ale reprezentantului Ministerului Public asupra căii extraordinare de atac, acestea fiind detaliat redate în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac care trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres reglementate de legea procesual penală.

Pe calea recursului în casație nu se poate invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție nu are posibilitatea de a analiza orice aspect de nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante și le-a prevăzut explicit în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Prin urmare, recursul în casație nu poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, iar Înalta Curte de Casație și Justiție nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată în hotărârea atacată.

Concluzia este aceeași nu doar prin raportare la chestiunile faptice aflate la baza raportului penal de conflict, ci și a celor care definesc o anumită conduită procesuală a inculpatului, atunci când aceasta din urmă poate avea consecințe în planul tratamentului sancționator.

Este cazul manifestării de voință a recurentului inculpat A. intervenită pe parcursul procesului penal, orientată spre obținerea unui tratament sancționator mai blând, manifestare al cărei conținut obiectiv nu ar putea fi reinterpretat pe calea recursului în casație, în unicul scop de a da acestuia efecte juridice opuse celor reținute prin hotărârea definitivă, fie în sensul înlăturării unui beneficiu deja recunoscut, fie dimpotrivă, al recunoașterii acestuia direct pe calea recursului în casație.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că unica critică formulată de recurentul inculpat A. în recurs în casație (și în raport de care s-a admis în principiu prezenta cale extraordinară de atac) vizează faptul că în cauză nu s-a făcut aplicarea art. 15 din Legea nr. 143/2000, deși, în opinia recurentului, sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de acest text de lege.

Această critică nu aduce în discuție veritabile aspecte de nelegalitate a pedepsei, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., referitor la aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În acest sens, Înalta Curte reține că, potrivit art. 15 din Legea nr. 143/2000, " Persoana care a comis una dintre infracțiunile prevăzute la art. 2 - 9, iar în timpul urmăririi penale denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni legate de droguri beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege".

Acest text de lege instituie o cauză legală de reducere a limitelor de pedeapsă cu efect direct asupra procesului judiciar de individualizare a pedepsei, a cărei aplicabilitate este condiționată de îndeplinirea cumulativă a unor cerințe referitoare la: calitatea persoanei care o invocă, conduita procesuală pe care trebuie să o adopte aceasta, categoria de fapte vizate de denunț, stadiul cauzei în care se urmărește producerea efectelor atenuante de pedeapsă, etc.

În consecință, reținerea sau nu a cauzei legale de reducere a pedepsei prev. de art. 15 din Legea nr. 143/2000 constituie o chestiune de apreciere a instanței de fond/apel, aceasta fiind singura în măsură să stabilească dacă, în contextul concret al unei cauze, un inculpat a denunțat și a facilitat sau nu identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni.

Raportat la această constatare, Înalta Curte notează că, prin prezentul demers judiciar, recurentul inculpat A. nu urmărește să supună cenzurii instanței de recurs în casație legalitatea pedepsei ce i-a fost aplicată, cu titlu definitiv, în cauză, prin raportare la particularitățile faptice reținute prin decizia recurată, ci tinde la o reevaluare a însuși conținutului acestor particularități și a interpretării date lor, în scopul recunoașterii unor efecte juridice diferite asupra tratamentului sancționator.

Sub acest aspect se impune a se observa că instanța de apel a cenzurat în mod explicit critica recurentului inculpat A. referitoare la aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 15 din Legea nr. 143/2000, concluzionând că nu sunt îndeplinite condițiile de incidență a cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzută de textul de lege precitat, pentru argumentele detaliat redate la filele x din cuprinsul deciziei recurate.

Or, dacă argumentația factuală asupra acestei chestiuni, reținută, cu titlu definitiv, de către instanța de apel, este sau nu conformă cu datele concrete ale cauzei, constituie un aspect care nu poate face obiectul cenzurii în actualul cadru procesual.

A solicita Înaltei Curți, pe calea recursului în casație, să cenzureze fundamentul faptic al concluziilor instanței de apel sub aspectul criticat echivalează cu a supune unei noi judecăți nu legalitatea pedepsei aplicate recurentului, prin raportare la datele particulare ale speței, ci înseși datele în discuție, ceea ce excede scopului și obiectului recursului în casație, astfel cum sunt reglementate prin art. 433 și 447 C. proc. pen.

Așa cum s-a argumentat în precedent, limitarea obiectului judecății în recurs în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii procesual-penale sau a legii substanțiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund, în mod real, unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci verifică exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Limitarea la chestiuni exclusiv de drept a demersului analitic al instanței de recurs în casație este confirmată de jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, exemplificativă în materia de referință fiind Decizia nr. 23/RC din 19 ianuarie 2017 a instanței supreme (publicată pe www.x.ro), potrivit căreia "cazul de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. nu permite Înaltei Curți de Casație și Justiție să cenzureze reținerea sau nereținerea unei cauze de reducere a pedepsei prin hotărârea definitivă de condamnare, ci numai dacă pedeapsa aplicată se situează în limitele rezultate ca efect al incidenței unei cauze de reducere a pedepsei, în ipoteza în care prin hotărârea definitivă de condamnare a fost reținută o astfel de cauză".

Distinct de aceste argumente, Înalta Curte constată că pedepsele aplicate recurentului inculpat A., de 3 ani și 6 luni închisoare pentru infracțiunea prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și de 5 ani închisoare pentru infracțiunea prev. de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, stabilite conform art. 396 alin. (10) C. proc. pen., se află în limite legale inclusiv în ipoteza reținerii eventualei cauze de reducere a pedepsei prev. de art. 15 din Legea nr. 143/2000, situație în care limitele de pedeapsă s-ar plasa între 1 an și 8 luni - 4 ani închisoare, în cazul infracțiunii prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, respectiv, între 2 ani și 4 luni - 5 ani închisoare, în cazul infracțiunii prev. de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

Pentru considerentele prezentate, constatând că aspectele invocate de recurentul inculpat A. în recurs în casație nu reprezintă, în fapt, împrejurări referitoare la aplicarea pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege, astfel că acestea nu se circumscriu cazului invocat, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., sau vreunui alt caz de casare expres și limitativ prevăzut de lege, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de acesta împotriva Deciziei penale nr. 319/A din data de 25 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Urmare acestei soluții, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va dispune obligarea recurentului inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Totodată, potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., va dispune ca onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 627 RON, să fie plătit din fondurile Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 319/A din data de 25 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 627 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 noiembrie 2020.

GGC - NN