ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5230/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași, la data de 05 iunie 2012, sub nr. 1573/116/21012, reclamanții C.G. și I.L. au chemat în judecată pe pârâții A.A., H.G., D.F., N.D., N.L., M.A., U.M., A.L., M.A., P.S., T.M., P.S., P.G., Ț.V., V.C., N.C., B.M. și P.P.D.D. - Filiala Fundeni, solicitând obligarea acestora la plata, în solidar, a sumei de 2.000.000 lei, reprezentând daune morale, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1528 din 02 octombrie 2012, Tribunalul Călărași a respins cererea de chemare în judecată, reținând că, în timpul campaniei electorale pentru alegerile locale, în comuna Fundeni a apărut și s-a răspândit printre cetățeni publicația „Actualitatea Comunei Fundeni”, publicație din care nu a rezultat cine a editat-o și cine a semnat articolele ce conțin aspecte legate atât de viața particulară a reclamanților, cât și de modul în care aceștia și-au îndeplinit mandatele precedente de primar, respectiv viceprimar. A arătat tribunalul că înainte de a analiza caracterul culpabil și denigrator al publicației la adresa reclamanților, trebuie stabilit dacă persoanele pârâte chemate în judecată se fac vinovate de faptele imputate și că potrivit art. 1169 din vechiul C. civ., această probă revine reclamanților.

Pârâții nu au recunoscut la interogatoriu că au participat la editarea și răspândirea publicației iar reclamantul a afirmat că „bănuiește” identitatea acestora; martorii audiați la cererea reclamanților, nu au putut da vreun indiciu cu privire la aceleași aspecte. Singurii despre care s-a afirmat că ar fi „distribuit” materialul, la diferite persoane, sunt pârâții M.U. și V.C. „zis M.”, oameni cu o pregătire situată sub medie, și care au negat participarea. V.C. a precizat că publicația i-a fost adusă de soția sa, care la rândul său o avea de la un magazin. Despre pârâtul M., afirmația a fost făcută de către martorul B. care a arătat că: „a distribuit și U.M.” În raport de această situație de fapt, tribunalul a reținut că reclamanții nu au dovedit săvârșirea faptei de către pârâți, respectiv vinovăția acestora.

În ceea ce îi privește pe pârâții V. și M., tribunalul a apreciat că pe baza simplei afirmații „au distribuit și ei” fără o concretizare a împrejurărilor săvârșirii faptei și a consecințelor negative asupra reclamanților, nu se poate reține ca îndeplinită condiția săvârșirii cu vinovăție a faptei. În plus, cei doi pârâți sunt oameni simpli cu o pregătire sub medie. În consecință, tribunalul a respins cererea de chemare în judecată, concluzionând că reclamanții nu au dovedit săvârșirea cu vinovăție a faptei și că, prin aceasta, li s-ar fi cauzat un prejudiciu al imaginii, având în vedere și caracterul public al funcțiilor deținute. Prin Decizia civilă nr. 72/ A din 18 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul formulat de apelanții - reclamanți C.G.

și I.L., împotriva sentinței civile nr. 1528 din 02 octombrie 2012, pronunțate de Tribunalul Călărași, secția civilă, ca nefondat. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că în cauză sunt aplicabile prevederile noului C. civ., care a intrat în vigoare la data de 01 octombrie 2011, respectiv art. 1349 - 1395 privind „Răspunderea civilă” din Cap. IV, întrucât faptele reclamate vizează perioada campaniei electorale pentru alegerile locale desfășurate în luna iunie 2012. A arătat instanța de apel că noua reglementare nu este, în esență, diferită față de cea din vechiul C. civ. (cuprinsă în art. 998 și următoarele), cu privire la cerințele și principiile de reparație materială și morală și că prima instanță a analizat probatoriul administrat în cauză, constând în înscrisuri, interogatorii și depoziții de martori și a concluzionat că pârâții nu se fac vinovați de faptele ilicite imputate din perspectiva răspunderii civile delictuale.

În opinia curții de apel, faptul că prima instanță nu a indicat și temeiurile din noul C. civ. pe care înșiși reclamanții le-au invocat în acțiunea formulată și precizată, nu atrage nulitatea hotărârii apelate, în condițiile în care, în considerentele sentinței apelate, instanța de fond a combătut toate susținerile reclamanților din cererea de chemare în judecată privind răspunderea civilă delictuală - susțineri în fapt, întemeiate în drept pe textele corespunzătoare din noul C. civ.

Astfel, din probele constând în interogatorii, declarații de martori și înscrisurile imputate a fi defăimătoare, editate și distribuite în campania electorală pentru alegerile locale din iunie 2012 din comuna Fundeni, județul Călărași, prima instanță a reținut în mod legal și temeinic, situația de fapt privind distribuirea unui material electoral de campanie în localitate cu ocazia unui miting al organizației locale P.P.D.D.; distribuirea s-a făcut inclusiv din mașini, pe străzi, peste gardul gospodăriilor, în curtea cetățenilor comunei, la magazine etc. Prin publicația incriminată se aduceau critici reclamanților care au ocupat aproximativ două mandate, funcțiile publice de primar și respectiv de viceprimar, în comună, în sensul că deși le-au impus cetățenilor plăți repetate pentru îmbunătățirea rețelelor de utilități în comună (de apă, canalizare, gaze etc.), nu au efectuat lucrările promise, aprecieri urmate de promisiunile electorale ale P.P.D.D.,.

cu mențiunea că îi așteaptă la vot pe electorii care trebuie să decidă. Din probele administrate a reieșit că s-ar fi distribuit materiale scrise cu aparență de publicație intitulată „Actualitatea Comunei Fundeni”, fără a purta semnele distinctive ale vreunui ziar, editură etc. și fără a fi menționați semnatarii articolului, și de către trei persoane fizice, din cele șaptesprezece chemate în judecată, respectiv pârâții A., V. și M., fără menționarea unor aspecte relevante pentru conturarea faptelor ilicite imputate, cu ocazia campaniei electorale, cei trei fiind cetățeni cu o pregătire medie și care nu au urmărit consecințele negative la adresa imaginii ori vieții private a reclamanților, ci au îndeplinit un act de distribuire a materialului electoral, strict legat de campania sus-menționată.

Cu privire la ceilalți pârâți (persoane fizice), nu au fost probate fapte din cele pretinse a fi fost săvârșite, înșiși reclamanții afirmând că-i bănuiesc și pe aceștia de distribuirea materialului defăimător. Or, constatarea săvârșirii unor fapte ilicite de defăimare a imaginii reclamanților, de natură a aduce atingere onoarei acestora și vieții lor publice și private, nu se poate reține - astfel cum au susținut apelanții - reclamanți, prin simple prezumții, ci pe bază de probe certe. S-a mai arătat că cererea de suplimentare a probelor cu martori după administrarea legală a probelor încuviințate la termenul legal de judecată fixat în acest sens, în mod legal și temeinic nu a fost primită de către prima instanță, întrucât necesitatea audierii altor martori decât cei încuviințați, nu a reieșit din dezbateri, nefiind incidente prevederile art. 138 C. proc.

civ.; pentru aceleași considerente, suplimentarea probei testimoniale nu a fost încuviințată nici în apel. A mai reținut instanța de apel că apărările pârâților, în sensul că Legea partidelor politice nr. 14/2003 nu vizează răspunderea membrilor partidelor politice nu constituie o recunoaștere implicită a editării materialului electoral și a răspândirii lui.

Susținerea că înscrisurile defăimătoare creează aparența unui ziar fără a ne afla însă în prezența presei scrise (pentru ca pârâții să se pună la adăpostul principiului ocrotit de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la liberă exprimare), întrucât nu ar îndeplini cerințele Legii presei nr. 3/1974 din Republica Socialistă România, de editare, lege care a fost abrogată abia la data de 09 iulie 2012 prin Legea nr. 95/2012, nu este pertinentă în speță, astfel încât să conducă la schimbarea soluției primei instanțe, pentru următoarele considerente: Cerințele impuse de Legea presei nr. 3/1974, invocată, care în preambulul ei menționa scopul politic căreia legea trebuia să-i răspundă în litera și spiritul ei, respectiv slujirea vechiului regim politic comunist, nu sunt aplicabile, legea fiind căzută în desuetudine, față de noile realități politice democratice instituite la 22 decembrie 1989; abrogarea explicită din 09 iulie 2012 prin Legea nr. 95/2012 confirmă doar necorespunderea vechii legi a presei cu noile realități.

Sub un alt aspect, instanța de apel a arătat că principiul libertății de exprimare consacrat de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu îi ocrotește în mod exclusiv pe ziariști și articolele editate în publicațiile de informare a opiniei publice. Dimpotrivă, protecția opiniilor și a libertății de a le exprima potrivit art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului constituie unul dintre obiectivele libertății de reuniune și de asociere consacrate în alt articol din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - 11, astfel cum s-a arătat în jurisprudența C.E.D.O. (cauza P.C.R. (nepeceriști) și Ungureanu contra României din 03 februarie 2005), cu atât mai mult în cazul partidelor politice, având în vedere rolul lor esențial în menținerea pluralismului și a bunei funcționări a democrației (parag.

44). În cauza sus-menționată (parag. 45), s-a subliniat faptul că nu există democrație fără pluralism, iar libertatea de exprimare consacrată de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este valabilă, nu doar pentru „informații” sau „idei” primite favorabil ori considerate inofensive sau indiferente, dar și pentru cele care frapează, șochează sau îngrijorează (a se vedea cauza Handyside împotriva Regatului Unit din 07 decembrie 1976, cauza Jersild împotriva Danemarcei din 23 septembrie 1994) și având în vedere că partidele politice participă la un exercițiu colectiv al libertății de exprimare, partidele politice pot invoca drepturile prevăzute de articolele 10 și 11 din Convenție (vezi cauza Partidului comunist unit din Turcia din 30 ianuarie 1998). În cauza contra României sus-citată (parag.

46), Curtea a stabilit deja că un partid politic poate face campanie în favoarea schimbării legislației sau a structurilor legale sau constituționale ale statului, cu două condiții: 1) mijloacele folosite în acest scop trebuie să fie total legale și democratice și 2) schimbarea propusă trebuie să fie ea însăși compatibilă cu principiile democratice fundamentale. Altfel spus, este necesar să nu se incite la violență, proiectele propuse pentru schimbare să nu vizeze distrugerea regulilor democrației și ignorarea drepturilor și libertăților pe care aceasta le recunoaște etc. - situații în care nu se poate prevala de protecția Convenției.

Or, înscrisurile utilizate cu ocazia campaniei electorale la alegerile locale din iunie 2012 ale organizației Fundeni P.P.D.D., la un miting, prin articolele conținute vizau critici la adresa reclamanților, aleși locali în două mandate, pentru modul în care au gospodărit resursele locale, inclusiv a sumelor de bani solicitate de la cetățeni, în scopul dotării cu utilități esențiale pentru localitate - canalizare, apă, introducere gaze etc. - obiective și promisiuni ce nu s-ar fi realizat, învederându-se și alte aspecte negative pe seama activității celor doi reclamanți investiți de electoratul local în funcțiile publice respective - articolele continuând apoi cu promisiunile noii formațiuni politice adresate electoratului.

Procedând la reaprecierea înscrisurile incriminate, curtea de apel a constatat că, în conținutul lor, acestea conturează pe deplin libertatea de exprimare a opiniilor din partea susținătorilor unui nou partid politic aflat în campanie electorală, într-un registru rezonabil, în deplin acord cu regulile democratice și a expresiei pluralismului politic, care prin opiniile chiar șocante la adresa activității celor doi reclamanți în mandatele încredințate, au avut scopul de a aduce la cunoștința electoratului local, realizările ori nerealizările celor vechilor aleși, lansându-și apoi propriile promisiuni electorale în campania lansată, în acord cu prevederile legii și în spiritul regulilor democratice europene.

Editarea respectivelor articole de campanie invocate și distribuirea lor în condițiile perfect legale și democratice nu pot fi apreciate astfel, potrivit cu calificarea dată prin cererea de chemare în judecată, drept fapte ilicite, care să atragă răspunderea civilă delictuală reglementată în Noul C. civ. (art. 1349 - 1395). S-a arătat că o astfel de constatare, a lipsei caracterului ilicit al faptelor reclamate în sarcina pârâților prin acțiunea dedusă judecății, face inutilă analizarea și a celorlalte cerințe ce trebuie întrunite cumulativ - vinovăție, prejudiciu vizând imaginea publică, onoarea, viața publică văzută ca o componentă esențială a vieții private, pe care le invocă reclamanții și raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită săvârșită cu vinovăție și prejudiciul pretins, ca și a aspectelor vizând necercetarea în concret a fiecărei participări și complicități și a răspunderilor antrenate potrivit legii.

Pe cale de consecință, ignorarea prezumțiilor invocate și nerespectarea principiului probei verității de către prima instanță, sunt susțineri nefondate. Nu a fost găsită fondată nici critica privind referirea primei instanțe la articole din vechiul C. civ. care nu ar fi aplicabile pentru faptele ce s-ar fi săvârșit în luna iunie 2012, așadar când era în vigoare Noul C. civ., cu referire la invocarea prevederilor art. 1169 C. civ. de la 1864. Astfel, conform dispozițiilor art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., dispozițiile art. 1169 din vechiul C. civ. privitor la admisibilitatea probelor, „se abrogă la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc.

civ”. Comentariilor negative din partea cetățenilor comunei la adresa primarului, au fost apreciate de curtea de apel ca firești, în acord cu manifestarea democratică de participare a electoratului la viața comunității și de a-și forma și exprima opiniile în legătură cu problemele politice și ale vieții locale din care fac parte, drept de asemenea ocrotit prin art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind libertatea de exprimare. A mai reținut instanța de apel că, astfel cum a statuat Curtea Europeană în cauza Castells contra Spaniei din 23 aprilie 1992, limitele libertății discuției politice, a criticii admisibile, sunt mai largi față de omul politic, raportat un particular, exigențele de protejare a reputației aleșilor în temeiul alin. 2 din art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuind a fi puse în balanță cu interesele discutării libere a problemelor politice.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., recurenții-reclamanți I.L. și C.G., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei și a sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc.

civ., recurenții-reclamanți au arătat următoarele: 1. Prima instanța, în mod nelegal, a soluționat pricina exclusiv prin raportare la dispozițiile vechiului C. civ., act normativ abrogat expres, în întregime, la data de 01 octombrie 2011, în condițiile în care faptele ilicite, prin prisma cărora s-a solicitat antrenarea răspunderii delictuale a paraților, s-au săvârșit în perioada campaniei electorale pentru alegerile locale din iunie 2012. Instanța de apel, deși a reținut că în cauză erau aplicabile dispozițiile noului C. civ., a apreciat că aceasta critică este neîntemeiată întrucât noua reglementare nu este, în esență, diferită față de cea a vechiului C. civ. cu privire la cerințele și principiile de reparație materială și morală în cazul răspunderii civile delictuale.

În opinia recurenților, soluția de menținere a hotărârii primei instanțe este nelegală întrucât încalcă norma imperativă conținută în art. 295 alin. (1) din C. proc. civ. care prevede că instanța de apel este obligată să verifice modul în care prima instanță a aplicat legea la situația de fapt dedusă judecații. Or, nu este admisibil ca o hotărâre motivată în drept pe dispoziții legale care nu mai erau în vigoare nici la momentul săvârșirii faptelor ilicite și nici la momentul pronunțării hotărârii, să fie menținută de instanța de control judiciar deoarece în acest mod se încalcă principiul legalității procesului civil precum și esența controlului de legalitate pe care trebuie să îl exercite instanța de apel.

S-a arătat că nulitatea unei hotărâri motivate în drept exclusiv pe dispoziții legale abrogate nu poate fi înlăturată, "asanată", prin înlocuirea motivării în drept a primei instanțe cu motivarea proprie a instanței de apel, deoarece în acest mod se acceptă ideea că judecătorul fondului este îndreptățit a ignore normele de drept substanțial aplicabile situației de fapt deduse judecații și poate să încalce regulile privitoare la aplicarea în timp a legii civile (art. 6 C. civ. și Legea nr. 71/2011), fără ca aceasta conduita sa fie sancționată prin desființarea hotărârii pronunțate în aceste condiții. Au susținut recurenții-reclamanți că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut ele art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., astfel că se impune casarea deciziei recurate, admiterea apelului și trimiterea cauzei primei instanțe, spre rejudecare. Sub un alt aspect, recurenții-reclamanți au arătat că nu sunt corecte aserțiunile instanței de apel în sensul că nu ar exista diferențe între vechea reglementare a răspunderii delictuale și noua reglementare. Astfel, există mai multe elemente de noutate, aplicabile în speță, care au fost invocate atât prin cererea de chemare în judecată cât și prin motivele de apel cum sunt: a) Situația prevăzuta de art. 1370 C. civ., care reglementează o formă de răspundere solidară în situația imposibilității de individualizare a autorului faptei ilicite atunci când prejudiciul a fost cauzat prin acțiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane.

În cauză sunt aplicabile aceste dispoziții întrucât una dintre faptele ilicite imputate paraților, aceea de editare a materialului electoral defăimător este rezultatul unor acțiuni concertate ale membrilor filialei P.P.D.D. Fundeni, acțiuni însușite de persoana juridică ce s-a folosit de acest material electoral prin care recurenții-reclamanți erau acuzați că ar fi săvârșit o serie de ilegalități, unele de gravitatea unor veritabile infracțiuni. b) Dispozițiile art. 1357 alin. (2) C. civ.

care consacră principiul antrenării răspunderii civile delictuale și pentru culpa cea mai ușoară, principiu care, în reglementarea anterioară nu era expres prevăzut de lege, fiind o creație a doctrinei; în prezenta cauză aceasta normă este esențială cât timp instanța de apel, în consens cu instanța fondului au reținut că vinovăția celor trei făptuitori (A., V. și M.) nu ar exista deoarece aceștia sunt cetățeni cu o pregătire medie și nu au urmărit consecințe negative la adresa imaginii ori vieții private a reclamanților. c) Dispozițiile art. 1358 C. civ. care instituie o serie de criterii particulare de apreciere a vinovăției. Prin raportare la aceste dispoziții legale, recurenții-reclamanți au susținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., decizia recurată fiind pronunțată cu încălcarea esențială a dispozițiilor Legii nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului C. civ., precum și cu greșita interpretare și aplicare a normelor de drept substanțial amintite. 2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenții-reclamanți au arătat că prima instanță nu a analizat și nu s-a pronunțat, motivat, asupra dezlegărilor care rezultă din jurisprudența C.E.D.O. cu privire la limitele libertății de exprimare (libertate consacrată prin dispozițiile art. 10 alin. (2) din Convenție), limite impuse fie de lege, fie de bunele moravuri, și care decurg din intersectarea sferei acestui fapt cu dreptul la propria imagine, componentă a dreptului la viață privată (reglementat de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), respectiv dreptul la libera relaționare cu semenii, dreptul la respectarea activității profesionale.

Astfel, deși prima instanță nu a analizat dacă alegațiile defăimătoare din cuprinsul materialului electoral se încadrează sau nu în sfera afirmațiilor factuale, respectiv a judecăților de valoare și nu s-a pronunțat cu privire la necesitatea probei veritații, încălcând dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., împrejurare de natură a determina anularea sentinței apelate în temeiul art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., instanța de control judiciar, în loc sa constate că aceasta lacună a sentinței apelate este echivalentă, din punct de vedere al efectelor, cu nemotivarea hotărârii și cu nesoluționarea fondului pricinii, a omis, la rândul sau, să analizeze și să se pronunțe motivat asupra încadrării afirmațiilor din cuprinsul materialelor calomnioase și defăimătoare fie în categoria afirmațiilor factuale, fie în cea a judecaților de valoare și nu s-a preocupat sa determine consecințele încadrării acestora în una sau alta dintre cele două categorii impuse de jurisprudența C.E.D.O. În opinia recurenților-reclamanți, lipsa oricărei referiri la încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

de către tribunal, lipsa oricărei analize a limitelor aplicării art. 10 din Convenție ce decurg din rațiuni de apărare a dreptului la imagine și viață privată consacrat de art. 8 din Convenție, în condițiile în care între cele două drepturi fundamentale există o veritabilă interdependență, în cuprinsul considerentelor deciziei recurate, reprezintă o nepronunțare a instanței de control judiciar asupra acestui motiv de apel, o nesoluționare a fondului acestor critici, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., coroborate cu art. 295 alin. (1), la art. 298 și la art. 261 pct. 5 din același act normativ. Cu referire la vătămarea procesuală suferită, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., recurenții-reclamanți au susținut că au fost privați de dreptul de a le fi analizată situația litigioasă, atât la fond cât și în apel, cu respectarea criteriilor impuse de C.E.D.O. în materia protecției dreptului recunoscut de art. 8 din Convenție. 3. Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurenții-reclamanți au arătat că pentru a decide în sensul unei pretinse inexistențe a caracterului ilicit al faptelor pârâților, de a edita si de a pune în circulație materialele defăimătoare și calomnioase, instanța de apel a citat o serie de decizii ale Curții Europene care nu au legătură cu cauza și care se referă la alte situații, de exemplu, situațiile în care un partid politic poate face campanie în favoarea schimbații legislației sau a structurilor constituționale sau la libertatea de exprimare a partidelor politice cu prilejul emiterii unor idei „care frapează, șochează sau îngrijorează”.

Or, aceasta motivare este contradictorie și străină de natura pricinii, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. dar este pronunțată și cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Au susținut recurenții-reclamanți că instanța de apel a reapreciat înscrisurilor defăimătoare prin prisma acestor decizii ale Curții Europene care nu au legătură cu cauza și a concluzionat, fără a distinge intre afirmațiile factuale și judecățile de valoare, că toate afirmațiile calomnioase se situaează într-un registru rezonabil, în acord cu regulile democratice, și că aceste afirmații ar fi avut un scop legitim, respectiv de a informa electoratul cu privire la realizările și nerealizările vechii administrații.

Aceste alegații ale curții de apel conduc la concluzia unei greșite interpretări ale înscrisurilor defăimătoare, întrucât în cuprinsul acestora, recurenții sunt acuzați de săvârșirea unor veritabile pretinse infracțiuni (nu nerealizări), precum deturnare de fonduri, abuz în serviciu, gestiune frauduloasa, toate aceste afirmații înscriindu-se în categoria afirmațiilor factuale. Potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, exercitarea dreptului la liberă exprimare poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege pentru protecția drepturilor sau a reputației altora.

În jurisprudența Curții Europene s-a realizat o clasificare a afirmațiilor unei persoane în două categorii: judecăți de valoare și afirmații factuale, în prima categorie incluzându-se exprimarea opiniei unei persoane asupra calităților morale, profesionale și personale ale altuia în timp ce afirmațiile factuale înglobează exprimarea unor acuzații de a fi comis fapte determinate, precum în speță. Prin prisma acestei clasificări, cea mai mare parte a aserțiunilor din materialul defăimător sunt afirmații factuale, susceptibile de proba verității, iar, potrivit opiniei Curții Europene, comunicarea unor afirmații factuale false poate face obiectul unei sancțiuni.

Instanța de apel, nu numai că nu s-a pronunțat asupra acestor aspecte dar, a reținut, în mod contradictoriu și nelegal, că “nerespectarea principiului probei verității de către prima instanță sunt susțineri nefondate”, fără a explica, în concret, care este motivul pentru care pârâții, care i-au acuzat pe reclamanți, fără nicio probă, de săvârșirea unor fapte extrem de grave în legătura cu administrarea fondurilor comunei, ar trebui sa fie exonerați de a face proba verității. Soluția instanței de apel, care a considerat că nu este necesară proba verității este lipsită de temei legal întrucât aceasta probă este singura admisă de lege pentru exonerarea de răspundere, motiv pentru care devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.p.c.

Pe de alta parte, insultele sunt calificate, conform acestei clasificări, drept judecăți de valoare, proba verității fiind exclusă pentru acestea din urma, iar în jurisprudența Curții Europene s-a admis că este permisă sancționarea unor astfel de judecăți atunci când ele sunt pur injurioase. 4. Decizia recurată este nelegală, fiind lipsită de temei legal și pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului întrucât nu dă eficiență principiului potrivit căruia dreptul la libera exprimare nu este un drept absolut, ci este suspus unor limitări, impuse fie de lege, fie de bunele moravuri, limitări care decurg din intersectarea sferei acestui drept cu dreptul la propria imagine, componentă a dreptului la viața privată reglementat de art. 8 din C.E.D.O., respectiv dreptul la libera relaționare cu semenii și dreptul la respectarea activității profesionale.

Au mai arătat recurenții-reclamanți că soluția instanței de apel, care a reținut lipsa caracterului ilicit al faptelor de editare și distribuire a materialului defăimător este dată cu încălcarea, respectiv greșita interpretare si aplicare a prevederilor legale prevăzute de art. 252, 263, 1353, 1357, 1358 și 1370 C. civ. Sub acest aspect s-a arătat că, în jurisprudența Curții Europene s-a reținut că viața privată socială, valoare ocrotită de dispozițiile art. 8 din Convenție, include dreptul unei persoane de a se dezvolta individual, inclusiv din punct de vedere profesional și dreptul de a stabili relații firești cu semenii săi, fără opreliști sau alte ingerințe de natură a vicia firescul acestor relaționări.

De asemenea, s-a reținut că în conținutul dreptului la viața privată intră și activitățile sociale, profesionale sau comerciale ale unei persoane; astfel, în cauza Niemietz contra Germaniei din 16 decembrie 1992, Curtea Europeană a statuat că, “până la urmă, la serviciu, majoritatea persoanelor au cea mai mare parte a ocaziilor de a stabili legături cu lumea exterioara, iscându-se a se crea o inegalitate de tratament dacă excludem din beneficiile art. 8 din C.E.D.O. viața profesionala a unei persoane dat fiind faptul ca este dificil a disocia activitățile profesionale ale unei persoane de cele strict private”. Au arătat recurenții că aceste statuari ale C.E.D.O.

sunt obligatorii pentru instanțele romane iar prin aplicarea acestor principii, se impune a se constata că afirmațiile calomnioase și insultătoare ale pârâților au caracter ilicit, și le-au afectat în mod direct reputația profesională prin aceea că înseși imaginea de profesioniști în domeniul administrației publice locale a fost dusă în derizoriu, s-a creat o neîncredere în activitatea desfășurată de aceștia în baza prerogativelor conferite de legislația în materia administrației publice locale, iar situația umilitoare în care au fost puși este contrară dreptului la imagine, în raport cu locuitorii comunei Fundeni. Deși prin cel de-al treilea motiv de apel au arătat că prima instanță nu a analizat și nu s-a pronunțat motivat asupra acestor dezlegări a chestiunilor de fapt și de drept ce rezulta din jurisprudența Curții Europene, încălcând în mod esențial norma imperativa conținuta in art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., instanța de apel, la rândul său nu a analizat și nu s-a pronunțat motivat asupra acestor aspecte. Cu referire la motivarea instanței de apel privitoare la pretinsa lipsă a caracterului ilicit al faptelor imputate, recurenții-reclamanți au susținut că reprezintă o distorsionare a prevederilor legale în materia răspunderii delictuale. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 252 C. civ., orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literara sau tehnică, iar în conformitate cu prevederile art. 253 alin. (1) lit. c) C. civ., persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate poate cere oricând instanței constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite.

Împrejurarea ca, în anumite circumstanțe nu este posibil a fi individualizată contribuția fiecărui participant la acțiunile prejudiciabile, nu poate constitui un motiv legal de a se constata lipsa vinovăției sau lipsa caracterului ilicit al faptelor. În opinia recurenților-reclamanți este evident că nu pot fi individualizați cu certitudine autorii înscrisurilor defăimătoare și, în mod obiectiv, este imposibil a se determina cu exactitate persoanele care au participat nemijlocit la distribuirea lor, însă este evident că editarea și răspândirea acestora a fost rezultatul acțiunii membrilor filialei P.P.D.D., chemarea acestora în judecată în calitate de pârâți realizându-se în temeiul art. 1370 C. civ.

Prin urmare, faptele ilicite constituie o acțiune comună, concertată a membrilor filialei P.P.D.D. și a persoanei juridice înseși în condițiile în care aceștia și-au asumat aceste acțiuni, recunoscându-le expres. Potrivit art. 1358 C. civ., pentru aprecierea vinovăției se va ține seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum și, dacă este cazul, de faptul, că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi. În prezenta cauză, pârâții, în calitatea lor de membri ai unui partid politic, cunoșteau limitările dreptului la libera exprimare precum și exigențele de ordin moral impuse de activitatea de campanie electorală, motiv pentru care ar fi trebuit să analizeze cu o mai mare atenție consecințele acțiunilor lor politice și eventualitatea producerii unor prejudicii morale persoanelor calomniate si defăimate.

Instanțele de fond și apel au refuzat să facă aplicarea dispozițiilor art. 1370 și 1365 din noul C. civ. potrivit cărora orice persoana care l-a îndemnat sau l-a determinat pe un altul să cauzeze un prejudiciu, l-a ajutat în orice fel să îl pricinuiască ori a tras foloase din prejudicierea altuia, va răspunde în solidar cu autorul faptei ilicite. Au arătat recurenții-reclamanți că deși este adevărat că nu se pot determina cu exactitate atribuțiile fiecăruia dintre membrii organizației care a editat materialul încriminat, din toate înscrisurile care au fost transmise locuitorilor comunei Fundeni împreuna cu pretinsul ziar, rezultă că acest material este menit a servi scopurilor electorale ale formațiunii politice chemate în judecată.

Textul legal menționat creează o prezumție de culpă în sarcina celor care au dobândit beneficii din prejudicierea altor persoane, prezumție relativă asupra căreia tribunalul nu s-a pronunțat, iar instanța de apel a considerat-o lipsită de relevanță. 5) Prin al cincilea motiv de recurs, recurenții-reclamanți au arătat că au criticat hotărârea primei instanțe ca fiind și insuficient motivată deoarece în considerente face referire doar la trei dintre cei șaptesprezece pârâți (respectiv la parații A.A., V.C. și U.M.) și nu a fost examinată întrunirea celor patru condiții de antrenare a răspunderii civile delictuale în privința celorlalți parați, inclusiv în privința pârâtului persoană juridică.

Instanța de apel, ca și tribunalul, nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra întrunirii condițiilor răspunderii delictuale în privința pârâtului persoană juridică, astfel că decizia este nelegală conform dispozițiilor art. 304 pct. 5, coroborate cu art 295 alin. (1), art. 298 și art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Astfel, deși instanța de apel a reținut că s-a dovedit editarea și distribuirea înscrisurilor defăimătoare care au aparența unei publicații intitulate "Actualitatea Comunei Fundeni" și că distribuirea acestor materiale s-a efectuat doar de către trei dintre pârâți, în mod contradictoriu reține că în privința celorlalți 14 pârâți nu s-a probat săvârșirea faptelor. În opinia recurenților, este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. deoarece nu s-a arătat cine a editat materialele. Deși prin apărările expuse în întâmpinare, pârâții au recunoscut implicit editarea și distribuirea materialului, recunoașterea faptelor realizându-se și în cuprinsul răspunsurilor la interogator și în declarațiile martorilor, în mod nelegal a fost exonerată de orice formă de răspundere persoana juridică ce a realizat efectiv, nemijlocit, materialele defăimătoare, a dispus răspândirea acestora și a beneficiat de pe urma acestor acțiuni prejudiciabile. Prin urmare, concluziile instanței de apel în sensul că aceste recunoașteri exprese ar fi lipsite de relevanță sunt, la rândul lor, lipsite de temei legal, constituind o greșită aplicare a prevederilor legale în materia recunoașterii judiciare.

Au arătat, de asemenea, recurenții-reclamanți că, în jurisprudența C.E.D.O., s-a reținut că dreptul părților de a obține o judecată echitabilă nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt în mod real ascultate, adică dacă toate considerentele de fapt și de drept expuse de parte au fost în mod distinct și corect examinate de către instanța sesizată. Art. 6 implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Hotararea Perez împotriva Franței, Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, Hotărârea Jancke și Lenoble contra Franței), chiar dacă obligația pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (hotărârea Perez, precitată, paragraful 81; Hotărârea Van der Hurk).

Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești îsi are izvorul în dreptul oricărei părți din cadrul unei proceduri să prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale (Hotărârea Werner contra Austria din 24 11.2007 și Foucher împotriva Franței din 18 03.1997), combinat cu dreptul părtilor, recunoscut expres de Curte, ca aceste observații și argumente invocate de părți sa fie examinate în mod efectiv (Dimitrellos contra Greciei din 07.04 2005). Prin întâmpinarea depusă cu depășirea termenului procedural și calificată drept concluzii scrise, intimatul-pârât Anghel Alexandru a solicitat respingerea recursului, ca nefondat; ceilalți intimați-pârâți nu au depus întâmpinări. La judecata în recurs nu au fost administrate probe.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar și dispozițiile legale incidente în speță, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și urmează să-l respingă pentru următoarele considerente: În dezvoltarea primului motiv de recurs, recurenții-reclamanți au susținut incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. Cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., s-a arătat, în esență, că cererea de chemare în judecată nu a fost examinată de către prima instanță prin prisma dispozițiilor cuprinse în noul C. civ., iar instanța de apel, deși a reținut că prin raportare la data pretinselor fapte ilicite, era aplicabilă noua reglementare, a respins critica de apel și a procedat la înlocuirea motivării în drept a sentinței.

Înalta Curte reține că obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel iar instanța de apel a examinat motivul de apel privind legea aplicabilă raportului juridic dedus judecății; prin urmare, criticile sus-menționate se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Acestea nu sunt fondate. Astfel, deși sentința pronunțată de Tribunalul Călărași nu cuprinde în considerente o mențiune expresă privitoare la legea de drept material incidentă în speță, nu se poate aprecia că cererea de chemare în judecată a fost examinată prin prisma dispozițiilor cuprinse în C. civ. de la 1864. Se constată că prima instanță a respins acțiunea reținând că reclamanții nu au dovedit săvârșirea faptei de către pârâți, cu excepția a doi dintre ei, respectiv M.U.

și V.C., pentru care însă nu s-a probat vinovăția. Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că indicarea în cuprinsul sentinței pronunțate la data de 02 octombrie 2013 a dispozițiilor art. 1169 C. civ. de la 1864, cu referire la obligația reclamanților de a face dovada afirmațiilor lor este justificată întrucât, potrivit dispozițiilor art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009, dispozițiile art. 1169 - 1174 și 1176 - 1206 C. civ.

de la 1864 au fost menținute în până la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010, respectiv până la data de 15 februarie 2013. Sub un alt aspect, Înalta Curte reține că tribunalul a redat în sentință temeiurile de drept invocate de reclamanți, ceea ce conduce la concluzia că, în lipsa oricărei mențiuni contrare, prima instanță a avut în vedere prevederile noului C. civ.; instanța de apel a examinat sentința prin prisma acestor critici aduse de apelanții-reclamanți și a concluzionat, în mod corect, că nu sunt fondate. Menționarea expresă de către instanța de apel a incidenței prevederilor Codului civil adoptat prin Legea nr. 287/2009 nu are semnificația înlocuirii motivării în drept a primei instanțe; în condițiile prevăzute de art. 295 alin. (1) teza 1 C. proc.

civ., instanța de apel a procedat în acest mod la explicitarea cadrului legal incident și a examinat situația de fapt. Cu referire la aprecierea instanței de apel, în sensul că reglementarea cuprinsă în art. 1349 - 1395 din noul C. civ. nu este, în esență, diferită de cea cuprinsă în art. 998 și următoarele C. civ. de la 1864, Înalta Curte reține că, în noua reglementare, instituția răspunderii civile delictuale conține elemente de noutate care au fost evidențiate de recurenții-reclamanți însă, nu se poate susține că nu există elemente comune cu vechea reglementare. Considerentele instanței de apel privitoare la o esență comună a celor două reglementări trebuie analizate prin raportare la elementele particulare ale speței.

Așa cum s-a arătat deja, cererea de chemare în judecată a fost respinsă de prima instanță ca o consecință a împrejurării că nu s-a probat săvârșirea faptei de către pârâți, respectiv săvârșirea cu vinovăție a faptei, în cazul a doi dintre aceștia. Conform art. 1169 din vechiul C. civ., în vigoare la data administrării probatoriului, sarcina probei sub aspectul îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 1357 alin. (1) C. civ., revenea reclamanților. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 1357 alin. (2) C. civ. este condiționată de îndeplinirea cumulativă a condițiilor generale de antrenare a răspunderii civile delictuale; antrenarea răspunderii pentru cea mai ușoară culpă, presupune, ca un element prealabil, dovedirea vinovăției.

Or, pe baza interpretării probatoriului, care nu face obiectul controlului judiciar în recurs, instanțele de fond și apel au concluzionat că, în speță, nu s-a dovedit săvârșirea cu vinovăție (în forma intenției sau culpei) a faptei reclamate de către vreunul dintre pârâți. În consecință nu poate fi aplicat art. 1370 C. civ. care instituie o formă de răspundere solidară în caz de imposibilitate de individualizare a autorului faptei ilicite, ceea ce presupune dovedirea săvârșirii pretinsei fapte ilicite cu vinovăție, de mai multe persoane în concurs și în condiții care nu permit stabilirea în concret a contribuției lor la producerea prejudiciului, condiții care, din situația de fapt reținută de instanțele de fond nu rezultă a fi îndeplinite.

Cu referire la art. 1358 C. civ., Înalta Curte reține că prezintă caracter de noutate dar în apel nu au fost dezvoltate critici privitoare la criteriile particulare de apreciere a vinovăției, iar în recurs acesta a fost indicat cu caracter exemplificativ. Concluzionând, Înalta Curte apreciază că primul motiv de recurs nu este fondat, instanța de apel făcând o corectă examinare a cauzei atât în fapt cât și în drept, în limitele cererii de apel. Cum prevederile cu caracter de noutate invocate de recurenți nu sunt aplicabile în speță, concluzia instanței de apel privitoare la esență comună a reglementărilor succesive, iar nu la o identitate de conținut, trebuie interpretată în sensul necesității dovedirii întrunirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, s-a susținut incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 295 alin. (1), art. 298 și art. 265 pct. 5 C. proc. civ., pentru nesancționarea de către instanța de apel a neregularității procedurale constând în nemotivarea sentinței de către tribunal în ceea ce privește limitele libertății de exprimare. Motivul de recurs nu este fondat. Astfel, examinarea temeiniciei cererii de chemare în judecată, respectiv a limitelor libertății de exprimare, inclusiv din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. de către prima instanță se impunea a fi făcută numai în măsura în care aceasta ar fi reținut că sunt îndeplinite condițiile premisă de antrenare a răspunderii civile delictuale.

Cum prima instanță a reținut că aceste condiții nu sunt îndeplinite, în sentință au fost expuse doar considerentele privitoare la neîndeplinirea condițiilor de antrenare a răspunderii civile delictuale pentru lipsa probelor, respectiv pentru neîndeplinirea condiției vinovăției, fără a se putea aprecia că tribunalul nu a cercetat fondul cauzei. Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurenții-reclamanți au criticat decizia instanței de apel cu referire la considerentele prin care s-a reținut lipsa caracterului ilicit al faptelor reclamate, susținând că sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a probatoriului administrat și că a reținut în mod greșit că nu este necesară proba verității.

Cu referire la criticile privind greșita interpretare a probatoriului, Înalta Curte reține că acestea privesc aspectele de temeinicie a deciziei recurate, astfel că exced controlului de legalitate în recurs. În ceea ce privește necesitatea administrării de probe (pentru dovedirea lipsei de temeinicie a afirmațiilor cuprinse în publicația distribuită), se constată că potrivit dispozițiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel poate încuviința refacerea sau completarea probatoriului, având un drept de apreciere privitoare la necesitatea unei asemenea măsuri. În speță, instanța de apel a respins motivat cererea de suplimentare a probatoriului solicitat de apelanți, apreciind, în esență, că nu este necesară administrarea de probe noi.

Înalta Curte constată că, în încheierea de ședință de la 04 martie 2013, care face parte din decizia recurată, instanța de apel a arătat motivele pentru care a respins cererea apelanților; atât această încheiere, cât și decizia recurată, nu cuprind contradicții de natură a face aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. De asemenea, nu sunt incidente nici dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având în vedere că din teza probatorie expusă de apelanți, aceștia urmăreau să probeze cu depozițiile martorilor pe care i-au propus în apel, identitatea persoanelor care au distribuit materialele cu caracter defăimător și aspecte legate de consecințele negative asupra imaginii lor iar nu lipsa de temeinicie a informațiilor cuprinse în materialul scris difuzat.

De asemenea, este nefondat al patrulea motiv de recurs, prin care s-a arătat că instanța de apel nu a cenzurat dreptul la liberă exprimare, care nu este un drept absolut, prin prisma dezlegărilor cuprinse în jurisprudența C.E.D.O., inclusiv cu referire la dreptul la viață privată și la viață privată socială. Astfel, instanța de apel procedând la reinterpretarea materialului probator, a concluzionat că editarea și difuzarea materialelor de campanie electorală incriminate în cauză, se circumscriu dreptului la libertate de exprimare a susținătorilor unui nou partid politic aflat în campanie electorală. Se constată că instanța de apel a examinat jurisprudență relevantă a C.E.D.O.

și constatând că pretinsa faptă ilicită de difuzare s-a săvârșit cu prilejul desfășurării unui miting electoral al unei formațiuni politice și că reclamanții au fost aleși în legislaturile anterioare în funcțiile de primar, respectiv viceprimar, a reținut în mod corect că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Așadar, în speță nu ne aflăm în prezența unor particulari care se prevalează de beneficiile art. 8 din Convenție cu referire la viața profesională ori viața privată socială, astfel cum au susținut recurenții. Prin cel de-al cincilea motiv de recurs recurenții-reclamanți au criticat decizia pronunțată în apel, susținând că face referire doar la trei din cei șaptesprezece pârâți și nu cuprinde analiza condițiilor de antrenare a răspunderii civile delictuale.

Motivul de recurs este nefondat. Astfel, instanța de apel, făcând o reanalizare a materialului probator a reținut că din dovezile administrate a reieșit că doar pârâții A., M. și V. au distribuit materiale scrise cu aparență de publicație, dar fără aspecte relevante pentru conturarea faptelor ilicite imputate, și lipsa oricăror dovezi cu referire la săvârșirea faptelor imputate de către ceilalți pârâți. În consecință, instanța de apel nu era ținută să expună argumente de natura celor menționate de recurenți de vreme ce a arătat că fapta nu a fost probată în sarcina a paisprezece dintre pârâți iar în privința celorlalți trei nu îndeplinește condiția de a fi săvârșită cu vinovăție de vreme ce nu au un nivel mediu de instruire și nu au urmărit să lezeze dreptul la imagine sau viață privată a reclamanților.

Nu constituie motiv de recurs neindicarea de către instanță a autorului faptei de editare a materialelor scrise în condițiile în care, așa cum s-a arătat, sarcina probei incumba reclamanților, iar aceștia nu au produs asemenea dovezi. Cu referire la pârâtul persoană juridică, Înalta Curte reține că, în egală măsură, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale era necesară îndeplinirea cumulativă condițiilor premisă; curtea de apel, reținând lipsa caracterului ilicit al faptei imputate, a procedat la examinarea cauzei și cu referire la acest pârât. Înalta Curte reține că decizia recurată corespunde exigențelor prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanțele nefiind obligate să răspundă fiecărui argument adus de părți.

În raport de obiectul cererii de chemare în judecată, de soluția tribunalului și de criticile formulate în apel, curtea de apel a procedat în mod efectiv la cercetarea pretențiilor deduse judecății, și a argumentat în fapt și în drept soluția adoptată. Față de caracterul recursului de cale de atac extraordinară, care poate fi exercitat pentru motivele prevăzute expres de lege și de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. nu se impune examinarea criticile prin care recurenții critică interpretarea probatoriului și situația de fapt reținută în cauză. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, constatând că sunt nefondate criticile de recurs care vizează legalitatea deciziei recurate, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții I.L. și C.G. împotriva Deciziei nr. 72A din 18 martie 2013, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 noiembrie 2013.