ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5230/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5230/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași, la data de 05 iunie 2012, sub nr. 1573/116/21012,

reclamanții C.G. și I.L. au chemat în judecată pe pârâții A.A., H.G., D.F., N.D.,

N.L., M.A., U.M., A.L., M.A., P.S., T.M., P.S., P.G., Ț.V., V.C., N.C., B.M. și

P.P.D.D. - Filiala Fundeni, solicitând obligarea acestora la plata, în solidar,

a sumei de 2.000.000 lei, reprezentând daune morale, precum și la plata cheltuielilor

de judecată.

Prin sentința civilă nr.

1528 din 02 octombrie 2012, Tribunalul Călărași a respins cererea de chemare în

judecată, reținând că, în timpul campaniei electorale pentru alegerile locale, în

comuna Fundeni a apărut și s-a răspândit printre cetățeni publicația

„Actualitatea Comunei Fundeni”, publicație din care nu a rezultat cine a

editat-o și cine a semnat articolele ce conțin aspecte legate atât de viața particulară

a reclamanților, cât și de modul în care aceștia și-au îndeplinit mandatele

precedente de primar, respectiv viceprimar.

A arătat tribunalul

că înainte de a analiza caracterul culpabil și denigrator al publicației la

adresa reclamanților, trebuie stabilit dacă persoanele pârâte chemate în

judecată se fac vinovate de faptele imputate și că potrivit art. 1169 din

vechiul C. civ., această probă revine reclamanților.

Pârâții nu au

recunoscut la interogatoriu că au participat la editarea și răspândirea

publicației iar reclamantul a afirmat că „bănuiește” identitatea acestora; martorii

audiați la cererea reclamanților, nu au putut da vreun indiciu cu privire la

aceleași aspecte.

Singurii despre care s-a

afirmat că ar fi „distribuit” materialul, la diferite persoane, sunt pârâții M.U.

și V.C. „zis M.”, oameni cu o pregătire situată sub medie, și care au negat

participarea. V.C. a precizat că publicația i-a fost adusă de soția sa, care la

rândul său o avea de la un magazin. Despre pârâtul M., afirmația a fost făcută

de către martorul B. care a arătat că: „a distribuit și U.M.”

În raport de această

situație de fapt, tribunalul a reținut că reclamanții nu au dovedit săvârșirea

faptei de către pârâți, respectiv vinovăția acestora.

În ceea ce îi

privește pe pârâții V. și M., tribunalul a apreciat că pe baza simplei

afirmații „au distribuit și ei” fără o concretizare a împrejurărilor săvârșirii

faptei și a consecințelor negative asupra reclamanților, nu se poate reține ca

îndeplinită condiția săvârșirii cu vinovăție a faptei. În plus, cei doi pârâți

sunt oameni simpli cu o pregătire sub medie.

În consecință, tribunalul

a respins cererea de chemare în judecată, concluzionând că reclamanții nu au

dovedit săvârșirea cu vinovăție a faptei și că, prin aceasta, li s-ar fi cauzat

un prejudiciu al imaginii, având în vedere și caracterul public al funcțiilor

deținute.

Prin Decizia civilă nr.

72/ A din 18 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul formulat de apelanții -

reclamanți C.G. și I.L., împotriva sentinței civile nr. 1528 din 02 octombrie

2012, pronunțate de Tribunalul Călărași, secția civilă, ca nefondat.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut că în cauză sunt aplicabile prevederile noului

C. civ., care a intrat în vigoare la data de 01 octombrie 2011, respectiv art. 1349

- 1395 privind „Răspunderea civilă” din Cap. IV, întrucât faptele reclamate

vizează perioada campaniei electorale pentru alegerile locale desfășurate în

luna iunie 2012.

A arătat instanța de

apel că noua reglementare nu este, în esență, diferită față de cea din vechiul C.

civ. (cuprinsă în art. 998 și următoarele), cu privire la cerințele și

principiile de reparație materială și morală și că prima instanță a analizat

probatoriul administrat în cauză, constând în înscrisuri, interogatorii și

depoziții de martori și a concluzionat că pârâții nu se fac vinovați de faptele

ilicite imputate din perspectiva răspunderii civile delictuale.

În opinia curții de

apel, faptul că prima instanță nu a indicat și temeiurile din noul C. civ. pe

care înșiși reclamanții le-au invocat în acțiunea formulată și precizată, nu atrage

nulitatea hotărârii apelate, în condițiile în care, în considerentele sentinței

apelate, instanța de fond a combătut toate susținerile reclamanților din

cererea de chemare în judecată privind răspunderea civilă delictuală -

susțineri în fapt, întemeiate în drept pe textele corespunzătoare din noul C.

civ.

Astfel, din probele

constând în interogatorii, declarații de martori și înscrisurile imputate a fi

defăimătoare, editate și distribuite în campania electorală pentru alegerile

locale din iunie 2012 din comuna Fundeni, județul Călărași, prima instanță a

reținut în mod legal și temeinic, situația de fapt privind distribuirea unui

material electoral de campanie în localitate cu ocazia unui miting al

organizației locale P.P.D.D.; distribuirea s-a făcut inclusiv din mașini, pe

străzi, peste gardul gospodăriilor, în curtea cetățenilor comunei, la magazine

etc. Prin publicația incriminată se aduceau critici reclamanților care au

ocupat aproximativ două mandate, funcțiile publice de primar și respectiv de

viceprimar, în comună, în sensul că deși le-au impus cetățenilor plăți repetate

pentru îmbunătățirea rețelelor de utilități în comună (de apă, canalizare, gaze

etc.), nu au efectuat lucrările promise, aprecieri urmate de promisiunile

electorale ale P.P.D.D.,. cu mențiunea că îi așteaptă la vot pe electorii care

trebuie să decidă.

Din probele

administrate a reieșit că s-ar fi distribuit materiale scrise cu aparență de

publicație intitulată „Actualitatea Comunei Fundeni”, fără a purta semnele

distinctive ale vreunui ziar, editură etc. și fără a fi menționați semnatarii

articolului, și de către trei persoane fizice, din cele șaptesprezece chemate

în judecată, respectiv pârâții A., V. și M., fără menționarea unor aspecte

relevante pentru conturarea faptelor ilicite imputate, cu ocazia campaniei

electorale, cei trei fiind cetățeni cu o pregătire medie și care nu au urmărit

consecințele negative la adresa imaginii ori vieții private a reclamanților, ci

au îndeplinit un act de distribuire a materialului electoral, strict legat de

campania sus-menționată.

Cu privire la

ceilalți pârâți (persoane fizice), nu au fost probate fapte din cele pretinse a

fi fost săvârșite, înșiși reclamanții afirmând că-i bănuiesc și pe aceștia de

distribuirea materialului defăimător. Or, constatarea săvârșirii unor fapte

ilicite de defăimare a imaginii reclamanților, de natură a aduce atingere

onoarei acestora și vieții lor publice și private, nu se poate reține - astfel

cum au susținut apelanții - reclamanți, prin simple prezumții, ci pe bază de

probe certe.

S-a mai arătat că cererea

de suplimentare a probelor cu martori după administrarea legală a probelor

încuviințate la termenul legal de judecată fixat în acest sens, în mod legal și

temeinic nu a fost primită de către prima instanță, întrucât necesitatea

audierii altor martori decât cei încuviințați, nu a reieșit din dezbateri,

nefiind incidente prevederile art. 138 C. proc. civ.; pentru aceleași

considerente, suplimentarea probei testimoniale nu a fost încuviințată nici în

apel.

A mai reținut

instanța de apel că apărările pârâților, în sensul că Legea partidelor politice

nr. 14/2003 nu vizează răspunderea membrilor partidelor politice nu constituie

o recunoaștere implicită a editării materialului electoral și a răspândirii

lui.

Susținerea că

înscrisurile defăimătoare creează aparența unui ziar fără a ne afla însă în

prezența presei scrise (pentru ca pârâții să se pună la adăpostul principiului

ocrotit de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul

la liberă exprimare), întrucât nu ar îndeplini cerințele Legii presei nr. 3/1974

din Republica Socialistă România, de editare, lege care a fost abrogată abia la

data de 09 iulie 2012 prin Legea nr. 95/2012, nu este pertinentă în speță,

astfel încât să conducă la schimbarea soluției primei instanțe, pentru

următoarele considerente:

Cerințele impuse de

Legea presei nr. 3/1974, invocată, care în preambulul ei menționa scopul

politic căreia legea trebuia să-i răspundă în litera și spiritul ei, respectiv

slujirea vechiului regim politic comunist, nu sunt aplicabile, legea fiind

căzută în desuetudine, față de noile realități politice democratice instituite

la 22 decembrie 1989; abrogarea explicită din 09 iulie 2012 prin Legea nr. 95/2012

confirmă doar necorespunderea vechii legi a presei cu noile realități.

Sub un alt aspect, instanța

de apel a arătat că principiul libertății de exprimare consacrat de art. 10 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu îi ocrotește în mod exclusiv pe

ziariști și articolele editate în publicațiile de informare a opiniei publice.

Dimpotrivă, protecția

opiniilor și a libertății de a le exprima potrivit art. 10 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului constituie unul dintre obiectivele libertății de

reuniune și de asociere consacrate în alt articol din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului - 11, astfel cum s-a arătat în jurisprudența C.E.D.O. (cauza

P.C.R. (nepeceriști) și Ungureanu contra României din 03 februarie 2005), cu

atât mai mult în cazul partidelor politice, având în vedere rolul lor esențial

în menținerea pluralismului și a bunei funcționări a democrației (parag. 44).

În cauza sus-menționată

(parag. 45), s-a subliniat faptul că nu există democrație fără pluralism, iar

libertatea de exprimare consacrată de art. 10 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului este valabilă, nu doar pentru „informații” sau „idei”

primite favorabil ori considerate inofensive sau indiferente, dar și pentru

cele care frapează, șochează sau îngrijorează (a se vedea cauza Handyside

împotriva Regatului Unit din 07 decembrie 1976, cauza Jersild împotriva

Danemarcei din 23 septembrie 1994) și având în vedere că partidele politice

participă la un exercițiu colectiv al libertății de exprimare, partidele

politice pot invoca drepturile prevăzute de articolele 10 și 11 din Convenție

(vezi cauza Partidului comunist unit din Turcia din 30 ianuarie 1998).

În cauza contra

României sus-citată (parag. 46), Curtea a stabilit deja că un partid politic

poate face campanie în favoarea schimbării legislației sau a structurilor

legale sau constituționale ale statului, cu două condiții: 1) mijloacele

folosite în acest scop trebuie să fie total legale și democratice și 2) schimbarea

propusă trebuie să fie ea însăși compatibilă cu principiile democratice

fundamentale.

Altfel spus, este

necesar să nu se incite la violență, proiectele propuse pentru schimbare să nu

vizeze distrugerea regulilor democrației și ignorarea drepturilor și

libertăților pe care aceasta le recunoaște etc. - situații în care nu se poate

prevala de protecția Convenției.

Or, înscrisurile

utilizate cu ocazia campaniei electorale la alegerile locale din iunie 2012 ale

organizației Fundeni P.P.D.D., la un miting, prin articolele conținute vizau

critici la adresa reclamanților, aleși locali în două mandate, pentru modul în

care au gospodărit resursele locale, inclusiv a sumelor de bani solicitate de

la cetățeni, în scopul dotării cu utilități esențiale pentru localitate -

canalizare, apă, introducere gaze etc. - obiective și promisiuni ce nu s-ar fi

realizat, învederându-se și alte aspecte negative pe seama activității celor

doi reclamanți investiți de electoratul local în funcțiile publice respective -

articolele continuând apoi cu promisiunile noii formațiuni politice adresate

electoratului.

Procedând la

reaprecierea înscrisurile incriminate, curtea de apel a constatat că, în

conținutul lor, acestea conturează pe deplin libertatea de exprimare a

opiniilor din partea susținătorilor unui nou partid politic aflat în campanie

electorală, într-un registru rezonabil, în deplin acord cu regulile democratice

și a expresiei pluralismului politic, care prin opiniile chiar șocante la

adresa activității celor doi reclamanți în mandatele încredințate, au avut

scopul de a aduce la cunoștința electoratului local, realizările ori

nerealizările celor vechilor aleși, lansându-și apoi propriile promisiuni electorale

în campania lansată, în acord cu prevederile legii și în spiritul regulilor

democratice europene.

Editarea

respectivelor articole de campanie invocate și distribuirea lor în condițiile

perfect legale și democratice nu pot fi apreciate astfel, potrivit cu

calificarea dată prin cererea de chemare în judecată, drept fapte ilicite, care

să atragă răspunderea civilă delictuală reglementată în Noul C. civ. (art. 1349

- 1395).

S-a arătat că o

astfel de constatare, a lipsei caracterului ilicit al faptelor reclamate în

sarcina pârâților prin acțiunea dedusă judecății, face inutilă analizarea și a

celorlalte cerințe ce trebuie întrunite cumulativ - vinovăție, prejudiciu

vizând imaginea publică, onoarea, viața publică văzută ca o componentă

esențială a vieții private, pe care le invocă reclamanții și raportul de

cauzalitate dintre fapta ilicită săvârșită cu vinovăție și prejudiciul pretins,

ca și a aspectelor vizând necercetarea în concret a fiecărei participări și

complicități și a răspunderilor antrenate potrivit legii.

Pe cale de

consecință, ignorarea prezumțiilor invocate și nerespectarea principiului

probei verității de către prima instanță, sunt susțineri nefondate.

Nu a fost găsită

fondată nici critica privind referirea primei instanțe la articole din vechiul C.

civ. care nu ar fi aplicabile pentru faptele ce s-ar fi săvârșit în luna iunie

2012, așadar când era în vigoare Noul C. civ., cu referire la invocarea

prevederilor art. 1169 C. civ. de la 1864.

Astfel, conform

dispozițiilor art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare

a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., dispozițiile art. 1169 din vechiul C.

civ. privitor la admisibilitatea probelor, „se abrogă la data intrării în

vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ”.

Comentariilor

negative din partea cetățenilor comunei la adresa primarului, au fost apreciate

de curtea de apel ca firești, în acord cu manifestarea democratică de

participare a electoratului la viața comunității și de a-și forma și exprima

opiniile în legătură cu problemele politice și ale vieții locale din care fac

parte, drept de asemenea ocrotit prin art. 10 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului privind libertatea de exprimare.

A mai reținut

instanța de apel că, astfel cum a statuat Curtea Europeană în cauza Castells

contra Spaniei din 23 aprilie 1992, limitele libertății discuției politice, a

criticii admisibile, sunt mai largi față de omul politic, raportat un

particular, exigențele de protejare a reputației aleșilor în temeiul alin. 2

din art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuind a fi puse în

balanță cu interesele discutării libere a problemelor politice.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., recurenții-reclamanți

I.L. și C.G., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei și a sentinței

și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și

9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat următoarele:

mod nelegal, a soluționat pricina exclusiv prin raportare la dispozițiile

vechiului C. civ., act normativ abrogat expres, în întregime, la data de 01

octombrie 2011, în condițiile în care faptele ilicite, prin prisma cărora s-a solicitat

antrenarea răspunderii delictuale a paraților, s-au săvârșit în perioada

campaniei electorale pentru alegerile locale din iunie 2012.

Instanța de apel,

deși a reținut că în cauză erau aplicabile dispozițiile noului C. civ., a

apreciat că aceasta critică este neîntemeiată întrucât noua reglementare nu

este, în esență, diferită față de cea a vechiului C. civ. cu privire la

cerințele și principiile de reparație materială și morală în cazul răspunderii

civile delictuale.

În opinia

recurenților, soluția de menținere a hotărârii primei instanțe este nelegală întrucât

încalcă norma imperativă conținută în art. 295 alin. (1) din C. proc. civ. care

prevede că instanța de apel este obligată să verifice modul în care prima instanță

a aplicat legea la situația de fapt dedusă judecații.

Or, nu este admisibil

ca o hotărâre motivată în drept pe dispoziții legale care nu mai erau în vigoare

nici la momentul săvârșirii faptelor ilicite și nici la momentul pronunțării

hotărârii, să fie menținută de instanța de control judiciar deoarece în acest

mod se încalcă principiul legalității procesului civil precum și esența

controlului de legalitate pe care trebuie să îl exercite instanța de apel.

S-a arătat că nulitatea

unei hotărâri motivate în drept exclusiv pe dispoziții legale abrogate nu poate

fi înlăturată, "asanată", prin înlocuirea motivării în drept a primei

instanțe cu motivarea proprie a instanței de apel, deoarece în acest mod se

acceptă ideea că judecătorul fondului este îndreptățit a ignore normele de

drept substanțial aplicabile situației de fapt deduse judecații și poate să

încalce regulile privitoare la aplicarea în timp a legii civile (art. 6 C. civ.

și Legea nr. 71/2011), fără ca aceasta conduita sa fie sancționată prin

desființarea hotărârii pronunțate în aceste condiții.

Au susținut

recurenții-reclamanți că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut ele art.

304 pct. 5 C. proc. civ., astfel că se impune casarea deciziei recurate, admiterea

apelului și trimiterea cauzei primei instanțe, spre rejudecare.

Sub un alt aspect,

recurenții-reclamanți au arătat că nu sunt corecte aserțiunile instanței de

apel în sensul că nu ar exista diferențe între vechea reglementare a răspunderii

delictuale și noua reglementare.

Astfel, există mai

multe elemente de noutate, aplicabile în speță, care au fost invocate atât prin

cererea de chemare în judecată cât și prin motivele de apel cum sunt:

a) Situația prevăzuta

de art. 1370 C. civ., care reglementează o formă de răspundere solidară în situația

imposibilității de individualizare a autorului faptei ilicite atunci când

prejudiciul a fost cauzat prin acțiunea simultană sau succesivă a mai multor

persoane. În cauză sunt aplicabile aceste dispoziții întrucât una dintre

faptele ilicite imputate paraților, aceea de editare a materialului electoral

defăimător este rezultatul unor acțiuni concertate ale membrilor filialei P.P.D.D.

Fundeni, acțiuni însușite de persoana juridică ce s-a folosit de acest material

electoral prin care recurenții-reclamanți erau acuzați că ar fi săvârșit o serie

de ilegalități, unele de gravitatea unor veritabile infracțiuni.

b) Dispozițiile art. 1357

alin. (2) C. civ. care consacră principiul antrenării răspunderii civile

delictuale și pentru culpa cea mai ușoară, principiu care, în reglementarea

anterioară nu era expres prevăzut de lege, fiind o creație a doctrinei; în prezenta

cauză aceasta normă este esențială cât timp instanța de apel, în consens cu

instanța fondului au reținut că vinovăția celor trei făptuitori (A., V. și M.)

nu ar exista deoarece aceștia sunt cetățeni cu o pregătire medie și nu au

urmărit consecințe negative la adresa imaginii ori vieții private a

reclamanților.

c) Dispozițiile art. 1358

C. civ. care instituie o serie de criterii particulare de apreciere a

vinovăției.

Prin raportare la aceste

dispoziții legale, recurenții-reclamanți au susținut că sunt aplicabile

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., decizia recurată fiind pronunțată

cu încălcarea esențială a dispozițiilor Legii nr. 71/2011 de punere în aplicare

a noului C. civ., precum și cu greșita interpretare și aplicare a normelor de

drept substanțial amintite.

doilea motiv de recurs, recurenții-reclamanți au arătat că prima instanță nu a

analizat și nu s-a pronunțat, motivat, asupra dezlegărilor care rezultă din jurisprudența

C.E.D.O. cu privire la limitele libertății de exprimare (libertate consacrată

prin dispozițiile art. 10 alin. (2) din Convenție), limite impuse fie de lege,

fie de bunele moravuri, și care decurg din intersectarea sferei acestui fapt cu

dreptul la propria imagine, componentă a dreptului la viață privată (reglementat

de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), respectiv dreptul la

libera relaționare cu semenii, dreptul la respectarea activității profesionale.

Astfel, deși prima instanță

nu a analizat dacă alegațiile defăimătoare din cuprinsul materialului electoral

se încadrează sau nu în sfera afirmațiilor factuale, respectiv a judecăților de

valoare și nu s-a pronunțat cu privire la necesitatea probei veritații,

încălcând dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., împrejurare de natură a

determina anularea sentinței apelate în temeiul art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., instanța de control judiciar, în loc sa constate că aceasta lacună a

sentinței apelate este echivalentă, din punct de vedere al efectelor, cu

nemotivarea hotărârii și cu nesoluționarea fondului pricinii, a omis, la rândul

sau, să analizeze și să se pronunțe motivat asupra încadrării afirmațiilor din

cuprinsul materialelor calomnioase și defăimătoare fie în categoria afirmațiilor

factuale, fie în cea a judecaților de valoare și nu s-a preocupat sa determine

consecințele încadrării acestora în una sau alta dintre cele două categorii

impuse de jurisprudența C.E.D.O.

În opinia

recurenților-reclamanți, lipsa oricărei referiri la încălcarea dispozițiilor art.

261 pct. 5 C. proc. civ. de către tribunal, lipsa oricărei analize a limitelor

aplicării art. 10 din Convenție ce decurg din rațiuni de apărare a dreptului la

imagine și viață privată consacrat de art. 8 din Convenție, în condițiile în care

între cele două drepturi fundamentale există o veritabilă interdependență, în cuprinsul

considerentelor deciziei recurate, reprezintă o nepronunțare a instanței de

control judiciar asupra acestui motiv de apel, o nesoluționare a fondului acestor

critici, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

coroborate cu art. 295 alin. (1), la art. 298 și la art. 261 pct. 5 din același

act normativ.

Cu referire la

vătămarea procesuală suferită, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ.,

recurenții-reclamanți au susținut că au fost privați de dreptul de a le fi

analizată situația litigioasă, atât la fond cât și în apel, cu respectarea

criteriilor impuse de C.E.D.O. în materia protecției dreptului recunoscut de art.

8 din Convenție.

treilea motiv de recurs, recurenții-reclamanți au arătat că pentru a decide în sensul

unei pretinse inexistențe a caracterului ilicit al faptelor pârâților, de a

edita si de a pune în circulație materialele defăimătoare și calomnioase,

instanța de apel a citat o serie de decizii ale Curții Europene care nu au legătură

cu cauza și care se referă la alte situații, de exemplu, situațiile în care un

partid politic poate face campanie în favoarea schimbații legislației sau a structurilor

constituționale sau la libertatea de exprimare a partidelor politice cu

prilejul emiterii unor idei „care frapează, șochează sau îngrijorează”.

Or, aceasta motivare

este contradictorie și străină de natura pricinii, în sensul art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. dar este pronunțată și cu interpretarea și aplicarea greșită a

legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Au susținut

recurenții-reclamanți că instanța de apel a reapreciat înscrisurilor defăimătoare

prin prisma acestor decizii ale Curții Europene care nu au legătură cu cauza și

a concluzionat, fără a distinge intre afirmațiile factuale și judecățile de

valoare, că toate afirmațiile calomnioase se situaează într-un registru

rezonabil, în acord cu regulile democratice, și că aceste afirmații ar fi avut

un scop legitim, respectiv de a informa electoratul cu privire la realizările

și nerealizările vechii administrații.

Aceste alegații ale curții

de apel conduc la concluzia unei greșite interpretări ale înscrisurilor

defăimătoare, întrucât în cuprinsul acestora, recurenții sunt acuzați de

săvârșirea unor veritabile pretinse infracțiuni (nu nerealizări), precum

deturnare de fonduri, abuz în serviciu, gestiune frauduloasa, toate aceste

afirmații înscriindu-se în categoria afirmațiilor factuale.

Potrivit dispozițiilor

art. 10 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, exercitarea

dreptului la liberă exprimare poate fi supusă unor formalități, condiții,

restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege pentru protecția drepturilor sau a

reputației altora.

În jurisprudența

Curții Europene s-a realizat o clasificare a afirmațiilor unei persoane în două

categorii: judecăți de valoare și afirmații factuale, în prima categorie incluzându-se

exprimarea opiniei unei persoane asupra calităților morale, profesionale și personale

ale altuia în timp ce afirmațiile factuale înglobează exprimarea unor acuzații

de a fi comis fapte determinate, precum în speță.

Prin prisma acestei

clasificări, cea mai mare parte a aserțiunilor din materialul defăimător sunt

afirmații factuale, susceptibile de proba verității, iar, potrivit opiniei

Curții Europene, comunicarea unor afirmații factuale false poate face obiectul

unei sancțiuni.

Instanța de apel, nu

numai că nu s-a pronunțat asupra acestor aspecte dar, a reținut, în mod contradictoriu

și nelegal, că “nerespectarea principiului probei verității de către prima

instanță sunt susțineri nefondate”, fără a explica, în concret, care este

motivul pentru care pârâții, care i-au acuzat pe reclamanți, fără nicio probă,

de săvârșirea unor fapte extrem de grave în legătura cu administrarea

fondurilor comunei, ar trebui sa fie exonerați de a face proba verității.

Soluția instanței de

apel, care a considerat că nu este necesară proba verității este lipsită de

temei legal întrucât aceasta probă este singura admisă de lege pentru

exonerarea de răspundere, motiv pentru care devine incident motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C.p.c.

Pe de alta parte,

insultele sunt calificate, conform acestei clasificări, drept judecăți de

valoare, proba verității fiind exclusă pentru acestea din urma, iar în jurisprudența

Curții Europene s-a admis că este permisă sancționarea unor astfel de judecăți

atunci când ele sunt pur injurioase.

nelegală, fiind lipsită de temei legal și pronunțată cu interpretarea și aplicarea

greșită a dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului întrucât nu dă

eficiență principiului potrivit căruia dreptul la libera exprimare nu este un

drept absolut, ci este suspus unor limitări, impuse fie de lege, fie de bunele

moravuri, limitări care decurg din intersectarea sferei acestui drept cu dreptul

la propria imagine, componentă a dreptului la viața privată reglementat de art.

8 din C.E.D.O., respectiv dreptul la libera relaționare cu semenii și dreptul

la respectarea activității profesionale.

Au mai arătat

recurenții-reclamanți că soluția instanței de apel, care a reținut lipsa

caracterului ilicit al faptelor de editare și distribuire a materialului

defăimător este dată cu încălcarea, respectiv greșita interpretare si aplicare

a prevederilor legale prevăzute de art. 252, 263, 1353, 1357, 1358 și 1370 C.

civ.

Sub acest aspect s-a

arătat că, în jurisprudența Curții Europene s-a reținut că viața privată socială,

valoare ocrotită de dispozițiile art. 8 din Convenție, include dreptul unei

persoane de a se dezvolta individual, inclusiv din punct de vedere profesional

și dreptul de a stabili relații firești cu semenii săi, fără opreliști sau alte

ingerințe de natură a vicia firescul acestor relaționări.

De asemenea, s-a

reținut că în conținutul dreptului la viața privată intră și activitățile

sociale, profesionale sau comerciale ale unei persoane; astfel, în cauza Niemietz

contra Germaniei din 16 decembrie 1992, Curtea Europeană a statuat că, “până la

urmă, la serviciu, majoritatea persoanelor au cea mai mare parte a ocaziilor de

a stabili legături cu lumea exterioara, iscându-se a se crea o inegalitate de tratament

dacă excludem din beneficiile art. 8 din C.E.D.O. viața profesionala a unei

persoane dat fiind faptul ca este dificil a disocia activitățile profesionale

ale unei persoane de cele strict private”.

Au arătat recurenții

că aceste statuari ale C.E.D.O. sunt obligatorii pentru instanțele romane iar

prin aplicarea acestor principii, se impune a se constata că afirmațiile

calomnioase și insultătoare ale pârâților au caracter ilicit, și le-au afectat

în mod direct reputația profesională prin aceea că înseși imaginea de

profesioniști în domeniul administrației publice locale a fost dusă în derizoriu,

s-a creat o neîncredere în activitatea desfășurată de aceștia în baza

prerogativelor conferite de legislația în materia administrației publice

locale, iar situația umilitoare în care au fost puși este contrară dreptului la

imagine, în raport cu locuitorii comunei Fundeni.

Deși prin cel de-al

treilea motiv de apel au arătat că prima instanță nu a analizat și nu s-a

pronunțat motivat asupra acestor dezlegări a chestiunilor de fapt și de drept

ce rezulta din jurisprudența Curții Europene, încălcând în mod esențial norma

imperativa conținuta in art. 261 pct. 5 C. proc. civ., instanța de apel, la

rândul său nu a analizat și nu s-a pronunțat motivat asupra acestor aspecte.

Cu referire la motivarea

instanței de apel privitoare la pretinsa lipsă a caracterului ilicit al faptelor

imputate, recurenții-reclamanți au susținut că reprezintă o distorsionare a

prevederilor legale în materia răspunderii delictuale.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 252 C. civ., orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea

valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea

fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de

conștiință, creația științifică, artistică, literara sau tehnică, iar în conformitate

cu prevederile art. 253 alin. (1) lit. c) C. civ., persoana fizică ale cărei

drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate poate cere oricând

instanței constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite.

Împrejurarea ca, în

anumite circumstanțe nu este posibil a fi individualizată contribuția fiecărui participant

la acțiunile prejudiciabile, nu poate constitui un motiv legal de a se constata

lipsa vinovăției sau lipsa caracterului ilicit al faptelor.

În opinia

recurenților-reclamanți este evident că nu pot fi individualizați cu certitudine

autorii înscrisurilor defăimătoare și, în mod obiectiv, este imposibil a se

determina cu exactitate persoanele care au participat nemijlocit la

distribuirea lor, însă este evident că editarea și răspândirea acestora a fost

rezultatul acțiunii membrilor filialei P.P.D.D., chemarea acestora în judecată

în calitate de pârâți realizându-se în temeiul art. 1370 C. civ. Prin urmare,

faptele ilicite constituie o acțiune comună, concertată a membrilor filialei P.P.D.D.

și a persoanei juridice înseși în condițiile în care aceștia și-au asumat

aceste acțiuni, recunoscându-le expres.

Potrivit art. 1358 C.

civ., pentru aprecierea vinovăției se va ține seama de împrejurările în care

s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum și, dacă

este cazul, de faptul, că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în

exploatarea unei întreprinderi. În prezenta cauză, pârâții, în calitatea lor de

membri ai unui partid politic, cunoșteau limitările dreptului la libera

exprimare precum și exigențele de ordin moral impuse de activitatea de campanie

electorală, motiv pentru care ar fi trebuit să analizeze cu o mai mare atenție

consecințele acțiunilor lor politice și eventualitatea producerii unor

prejudicii morale persoanelor calomniate si defăimate.

Instanțele de fond și

apel au refuzat să facă aplicarea dispozițiilor art. 1370 și 1365 din noul C.

civ. potrivit cărora orice persoana care l-a îndemnat sau l-a determinat pe un

altul să cauzeze un prejudiciu, l-a ajutat în orice fel să îl pricinuiască ori

a tras foloase din prejudicierea altuia, va răspunde în solidar cu autorul

faptei ilicite.

Au arătat

recurenții-reclamanți că deși este adevărat că nu se pot determina cu

exactitate atribuțiile fiecăruia dintre membrii organizației care a editat

materialul încriminat, din toate înscrisurile care au fost transmise

locuitorilor comunei Fundeni împreuna cu pretinsul ziar, rezultă că acest

material este menit a servi scopurilor electorale ale formațiunii politice

chemate în judecată. Textul legal menționat creează o prezumție de culpă în sarcina

celor care au dobândit beneficii din prejudicierea altor persoane, prezumție

relativă asupra căreia tribunalul nu s-a pronunțat, iar instanța de apel a

considerat-o lipsită de relevanță.

5) Prin al cincilea

motiv de recurs, recurenții-reclamanți au arătat că au criticat hotărârea

primei instanțe ca fiind și insuficient motivată deoarece în considerente face

referire doar la trei dintre cei șaptesprezece pârâți (respectiv la parații A.A.,

V.C. și U.M.) și nu a fost examinată întrunirea celor patru condiții de

antrenare a răspunderii civile delictuale în privința celorlalți parați,

inclusiv în privința pârâtului persoană juridică.

Instanța de apel, ca

și tribunalul, nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra întrunirii condițiilor

răspunderii delictuale în privința pârâtului persoană juridică, astfel că

decizia este nelegală conform dispozițiilor art. 304 pct. 5, coroborate cu art

295 alin. (1), art. 298 și art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, deși instanța

de apel a reținut că s-a dovedit editarea și distribuirea înscrisurilor

defăimătoare care au aparența unei publicații intitulate "Actualitatea

Comunei Fundeni" și că distribuirea acestor materiale s-a efectuat doar de

către trei dintre pârâți, în mod contradictoriu reține că în privința

celorlalți 14 pârâți nu s-a probat săvârșirea faptelor.

În opinia

recurenților, este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. deoarece nu s-a arătat cine a editat materialele.

Deși prin apărările

expuse în întâmpinare, pârâții au recunoscut implicit editarea și distribuirea

materialului, recunoașterea faptelor realizându-se și în cuprinsul

răspunsurilor la interogator și în declarațiile martorilor, în mod nelegal a

fost exonerată de orice formă de răspundere persoana juridică ce a realizat

efectiv, nemijlocit, materialele defăimătoare, a dispus răspândirea acestora și

a beneficiat de pe urma acestor acțiuni prejudiciabile.

Prin urmare,

concluziile instanței de apel în sensul că aceste recunoașteri exprese ar fi

lipsite de relevanță sunt, la rândul lor, lipsite de temei legal, constituind o

greșită aplicare a prevederilor legale în materia recunoașterii judiciare.

Au arătat, de

asemenea, recurenții-reclamanți că, în jurisprudența C.E.D.O., s-a reținut că

dreptul părților de a obține o judecată echitabilă nu poate fi considerat

efectiv decât dacă observațiile părților sunt în mod real ascultate, adică dacă

toate considerentele de fapt și de drept expuse de parte au fost în mod

distinct și corect examinate de către instanța sesizată. Art. 6 implică, mai

ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al

mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin

pentru a le aprecia pertinența (Hotararea Perez împotriva Franței, Hotărârea

Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, Hotărârea Jancke și Lenoble

contra Franței), chiar dacă obligația pe care o impune art. 6 paragraful 1

instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui

răspuns detaliat la fiecare argument (hotărârea Perez, precitată, paragraful

81; Hotărârea Van der Hurk).

Obligația de motivare

a hotărârilor judecătorești îsi are izvorul în dreptul oricărei părți din

cadrul unei proceduri să prezinte judecătorului observațiile și argumentele

sale (Hotărârea Werner contra Austria din 24 11.2007 și Foucher împotriva

Franței din 18 03.1997), combinat cu dreptul părtilor, recunoscut expres de

Curte, ca aceste observații și argumente invocate de părți sa fie examinate în mod

efectiv (Dimitrellos contra Greciei din 07.04 2005).

Prin întâmpinarea

depusă cu depășirea termenului procedural și calificată drept concluzii scrise,

intimatul-pârât Anghel Alexandru a solicitat respingerea recursului, ca

nefondat; ceilalți intimați-pârâți nu au depus întâmpinări.

La judecata în recurs

nu au fost administrate probe.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar și

dispozițiile legale incidente în speță, Înalta Curte constată că recursul nu

este fondat și urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:

În dezvoltarea

primului motiv de recurs, recurenții-reclamanți au susținut incidența

dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Cu referire la art. 304

pct. 5 C. proc. civ., s-a arătat, în esență, că cererea de chemare în judecată

nu a fost examinată de către prima instanță prin prisma dispozițiilor cuprinse

în noul C. civ., iar instanța de apel, deși a reținut că prin raportare la data

pretinselor fapte ilicite, era aplicabilă noua reglementare, a respins critica

de apel și a procedat la înlocuirea motivării în drept a sentinței.

Înalta Curte reține

că obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel iar instanța de

apel a examinat motivul de apel privind legea aplicabilă raportului juridic

dedus judecății; prin urmare, criticile sus-menționate se subsumează

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Acestea nu sunt

fondate.

Astfel, deși sentința

pronunțată de Tribunalul Călărași nu cuprinde în considerente o mențiune

expresă privitoare la legea de drept material incidentă în speță, nu se poate

aprecia că cererea de chemare în judecată a fost examinată prin prisma

dispozițiilor cuprinse în C. civ. de la 1864.

Se constată că prima

instanță a respins acțiunea reținând că reclamanții nu au dovedit săvârșirea

faptei de către pârâți, cu excepția a doi dintre ei, respectiv M.U. și V.C.,

pentru care însă nu s-a probat vinovăția.

Sub un prim aspect,

Înalta Curte reține că indicarea în cuprinsul sentinței pronunțate la data de

02 octombrie 2013 a dispozițiilor art. 1169 C. civ. de la 1864, cu referire la

obligația reclamanților de a face dovada afirmațiilor lor este justificată

întrucât, potrivit dispozițiilor art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011, pentru

punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009, dispozițiile art. 1169 - 1174 și 1176

- 1206 C. civ. de la 1864 au fost menținute în până la data intrării în vigoare

a Legii nr. 134/2010, respectiv până la data de 15 februarie 2013.

Sub un alt aspect,

Înalta Curte reține că tribunalul a redat în sentință temeiurile de drept invocate

de reclamanți, ceea ce conduce la concluzia că, în lipsa oricărei mențiuni

contrare, prima instanță a avut în vedere prevederile noului C. civ.; instanța

de apel a examinat sentința prin prisma acestor critici aduse de

apelanții-reclamanți și a concluzionat, în mod corect, că nu sunt fondate.

Menționarea expresă

de către instanța de apel a incidenței prevederilor Codului civil adoptat prin

Legea nr. 287/2009 nu are semnificația înlocuirii motivării în drept a primei

instanțe; în condițiile prevăzute de art. 295 alin. (1) teza 1 C. proc. civ.,

instanța de apel a procedat în acest mod la explicitarea cadrului legal

incident și a examinat situația de fapt.

Cu referire la

aprecierea instanței de apel, în sensul că reglementarea cuprinsă în art. 1349 -

1395 din noul C. civ. nu este, în esență, diferită de cea cuprinsă în art. 998

și următoarele C. civ. de la 1864, Înalta Curte reține că, în noua reglementare,

instituția răspunderii civile delictuale conține elemente de noutate care au

fost evidențiate de recurenții-reclamanți însă, nu se poate susține că nu

există elemente comune cu vechea reglementare.

Considerentele

instanței de apel privitoare la o esență comună a celor două reglementări

trebuie analizate prin raportare la elementele particulare ale speței.

Așa cum s-a arătat

deja, cererea de chemare în judecată a fost respinsă de prima instanță ca o

consecință a împrejurării că nu s-a probat săvârșirea faptei de către pârâți,

respectiv săvârșirea cu vinovăție a faptei, în cazul a doi dintre aceștia.

Conform art. 1169 din

vechiul C. civ., în vigoare la data administrării probatoriului, sarcina probei

sub aspectul îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 1357 alin. (1) C. civ.,

revenea reclamanților.

Aplicabilitatea

dispozițiilor art. 1357 alin. (2) C. civ. este condiționată de îndeplinirea

cumulativă a condițiilor generale de antrenare a răspunderii civile delictuale;

antrenarea răspunderii pentru cea mai ușoară culpă, presupune, ca un element

prealabil, dovedirea vinovăției.

Or, pe baza

interpretării probatoriului, care nu face obiectul controlului judiciar în

recurs, instanțele de fond și apel au concluzionat că, în speță, nu s-a dovedit

săvârșirea cu vinovăție (în forma intenției sau culpei) a faptei reclamate de

către vreunul dintre pârâți.

În consecință nu

poate fi aplicat art. 1370 C. civ. care instituie o formă de răspundere

solidară în caz de imposibilitate de individualizare a autorului faptei

ilicite, ceea ce presupune dovedirea săvârșirii pretinsei fapte ilicite cu

vinovăție, de mai multe persoane în concurs și în condiții care nu permit

stabilirea în concret a contribuției lor la producerea prejudiciului, condiții

care, din situația de fapt reținută de instanțele de fond nu rezultă a fi

îndeplinite.

Cu referire la art. 1358

C. civ., Înalta Curte reține că prezintă caracter de noutate dar în apel nu au

fost dezvoltate critici privitoare la criteriile particulare de apreciere a

vinovăției, iar în recurs acesta a fost indicat cu caracter exemplificativ.

Concluzionând, Înalta

Curte apreciază că primul motiv de recurs nu este fondat, instanța de apel

făcând o corectă examinare a cauzei atât în fapt cât și în drept, în limitele

cererii de apel.

Cum prevederile cu

caracter de noutate invocate de recurenți nu sunt aplicabile în speță,

concluzia instanței de apel privitoare la esență comună a reglementărilor

succesive, iar nu la o identitate de conținut, trebuie interpretată în sensul

necesității dovedirii întrunirii cumulative a condițiilor răspunderii civile

delictuale.

Prin cel de-al doilea

motiv de recurs, s-a susținut incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., coroborate cu dispozițiile art. 295 alin. (1), art. 298 și art. 265 pct. 5

C. proc. civ., pentru nesancționarea de către instanța de apel a

neregularității procedurale constând în nemotivarea sentinței de către tribunal

în ceea ce privește limitele libertății de exprimare.

Motivul de recurs nu

este fondat.

Astfel, examinarea

temeiniciei cererii de chemare în judecată, respectiv a limitelor libertății de

exprimare, inclusiv din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. de către prima

instanță se impunea a fi făcută numai în măsura în care aceasta ar fi reținut că

sunt îndeplinite condițiile premisă de antrenare a răspunderii civile

delictuale.

Cum prima instanță a

reținut că aceste condiții nu sunt îndeplinite, în sentință au fost expuse doar

considerentele privitoare la neîndeplinirea condițiilor de antrenare a

răspunderii civile delictuale pentru lipsa probelor, respectiv pentru

neîndeplinirea condiției vinovăției, fără a se putea aprecia că tribunalul nu a

cercetat fondul cauzei.

Prin cel de-al

treilea motiv de recurs, recurenții-reclamanți au criticat decizia instanței de

apel cu referire la considerentele prin care s-a reținut lipsa caracterului

ilicit al faptelor reclamate, susținând că sunt aplicabile dispozițiile art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți

au susținut că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a probatoriului

administrat și că a reținut în mod greșit că nu este necesară proba verității.

Cu referire la criticile

privind greșita interpretare a probatoriului, Înalta Curte reține că acestea

privesc aspectele de temeinicie a deciziei recurate, astfel că exced controlului

de legalitate în recurs.

În ceea ce privește necesitatea

administrării de probe (pentru dovedirea lipsei de temeinicie a afirmațiilor

cuprinse în publicația distribuită), se constată că potrivit dispozițiilor art.

295 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel poate încuviința refacerea sau

completarea probatoriului, având un drept de apreciere privitoare la

necesitatea unei asemenea măsuri.

În speță, instanța de

apel a respins motivat cererea de suplimentare a probatoriului solicitat de

apelanți, apreciind, în esență, că nu este necesară administrarea de probe noi.

Înalta Curte constată

că, în încheierea de ședință de la 04 martie 2013, care face parte din decizia

recurată, instanța de apel a arătat motivele pentru care a respins cererea

apelanților; atât această încheiere, cât și decizia recurată, nu cuprind

contradicții de natură a face aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.

De asemenea, nu sunt

incidente nici dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având în vedere că

din teza probatorie expusă de apelanți, aceștia urmăreau să probeze cu

depozițiile martorilor pe care i-au propus în apel, identitatea persoanelor

care au distribuit materialele cu caracter defăimător și aspecte legate de

consecințele negative asupra imaginii lor iar nu lipsa de temeinicie a

informațiilor cuprinse în materialul scris difuzat.

De asemenea, este nefondat

al patrulea motiv de recurs, prin care s-a arătat că instanța de apel nu a

cenzurat dreptul la liberă exprimare, care nu este un drept absolut, prin

prisma dezlegărilor cuprinse în jurisprudența C.E.D.O., inclusiv cu referire la

dreptul la viață privată și la viață privată socială.

Astfel, instanța de

apel procedând la reinterpretarea materialului probator, a concluzionat că

editarea și difuzarea materialelor de campanie electorală incriminate în cauză,

se circumscriu dreptului la libertate de exprimare a susținătorilor unui nou

partid politic aflat în campanie electorală.

Se constată că

instanța de apel a examinat jurisprudență relevantă a C.E.D.O. și constatând că

pretinsa faptă ilicită de difuzare s-a săvârșit cu prilejul desfășurării unui

miting electoral al unei formațiuni politice și că reclamanții au fost aleși în

legislaturile anterioare în funcțiile de primar, respectiv viceprimar, a

reținut în mod corect că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 10 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Așadar, în speță nu ne aflăm în

prezența unor particulari care se prevalează de beneficiile art. 8 din

Convenție cu referire la viața profesională ori viața privată socială, astfel

cum au susținut recurenții.

Prin cel de-al

cincilea motiv de recurs recurenții-reclamanți au criticat decizia pronunțată

în apel, susținând că face referire doar la trei din cei șaptesprezece pârâți

și nu cuprinde analiza condițiilor de antrenare a răspunderii civile

delictuale.

Motivul de recurs

este nefondat.

Astfel, instanța de

apel, făcând o reanalizare a materialului probator a reținut că din dovezile

administrate a reieșit că doar pârâții A., M. și V. au distribuit materiale scrise

cu aparență de publicație, dar fără aspecte relevante pentru conturarea

faptelor ilicite imputate, și lipsa oricăror dovezi cu referire la săvârșirea

faptelor imputate de către ceilalți pârâți.

În consecință,

instanța de apel nu era ținută să expună argumente de natura celor menționate

de recurenți de vreme ce a arătat că fapta nu a fost probată în sarcina a

paisprezece dintre pârâți iar în privința celorlalți trei nu îndeplinește

condiția de a fi săvârșită cu vinovăție de vreme ce nu au un nivel mediu de

instruire și nu au urmărit să lezeze dreptul la imagine sau viață privată a

reclamanților.

Nu constituie motiv

de recurs neindicarea de către instanță a autorului faptei de editare a

materialelor scrise în condițiile în care, așa cum s-a arătat, sarcina probei

incumba reclamanților, iar aceștia nu au produs asemenea dovezi.

Cu referire la pârâtul

persoană juridică, Înalta Curte reține că, în egală măsură, pentru antrenarea

răspunderii civile delictuale era necesară îndeplinirea cumulativă condițiilor premisă;

curtea de apel, reținând lipsa caracterului ilicit al faptei imputate, a procedat

la examinarea cauzei și cu referire la acest pârât.

Înalta Curte reține

că decizia recurată corespunde exigențelor prevăzute de art. 261 alin. (1) pct.

5 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

instanțele nefiind obligate să răspundă fiecărui argument adus de părți.

În raport de obiectul

cererii de chemare în judecată, de soluția tribunalului și de criticile

formulate în apel, curtea de apel a procedat în mod efectiv la cercetarea

pretențiilor deduse judecății, și a argumentat în fapt și în drept soluția

adoptată.

Față de caracterul

recursului de cale de atac extraordinară, care poate fi exercitat pentru

motivele prevăzute expres de lege și de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. nu

se impune examinarea criticile prin care recurenții critică interpretarea

probatoriului și situația de fapt reținută în cauză.

Pentru considerentele

expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte,

constatând că sunt nefondate criticile de recurs care vizează legalitatea deciziei

recurate, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții I.L. și C.G. împotriva Deciziei nr. 72A din 18

martie 2013, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 noiembrie 2013.