ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5046/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 446/S din 12 decembrie 2011, Tribunalul Brașov, în rejudecare, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul M.C.R., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul Brașov, prin primar, și Clubul Sportiv Școlar Brașov; a constatat nevalabilitatea titlului cu care Statul Român a preluat imobilul înscris în C.F. nr. X Brașov, sub numerele topografice X, Y, Z; a respins restul pretențiilor formulate de reclamant; a respins cererea de chemare în judecată formulată de același reclamant, în contradictoriu cu pârâta Instituția Prefectului Județului Brașov, ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea pârâtului Municipiul Brașov, de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Instituția Prefectului Județului Brașov, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată, întrucât, față de obiectul cererii de chemare în judecată, nu se poate reține că aceasta este titularul obligației în cadrul raportului juridic dedus judecății, partea menționată nedeținând niciun drept asupra bunului imobil din litigiu.

Referitor la fondul cauzei, potrivit îndrumarului dat de către instanțele de control judiciar, tribunalul a constatat că în prezenta rejudecare trebuie analizat numai capătul de cerere referitor la constatarea nevalabilității titlului cu care Statul Român a preluat bunul imobil din litigiu și posibilitatea reclamantului de a prelua calitatea procesuală de la autoarea sa, așa cum rezultă din ultima decizie a Curții de Apel Brașov, soluțiile pronunțe, într-un prim ciclu procesual, cu privire la celelalte pretenții formulate prin cererea de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost precizată, intrând în puterea lucrului judecat. Raportat la considerentele de fapt și de drept mai sus-expuse, instanța a reținut că, petitul din cererea dedusă judecății relativ la nevalabilitatea titlului cu care statul a preluat imobilul în litigiu este întemeiat, astfel că a fost admis.

Pentru aceste considerente, au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român, lipsei capacității procesuale de folosință și lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului Brașov, lipsei de interes a reclamantului și admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Instituția Prefectului Județului Brașov. Prin Decizia civilă nr. 88/Ap din 26 iunie 2012, Curtea de Apel Brașov a admis apelul pârâtei Primăria Municipiului Brașov și a schimbat sentința atacată, în sensul că a admis excepția lipsei capacității de folosință a acestei pârâte, a anulat cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu Primăria Municipiului Brașov, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței; a respins cererea pârâtei privind plata cheltuielilor de judecată în apel, ca nedovedită; a respins apelurile declarate de reclamantul M.C.R.

și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași sentințe. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și reclamantul M.C.R. Reclamantul M.C.R. a formulat următoarele critici: I. Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra primului motiv de apel, privind analizarea, de către instanța de fond, a cererii de revendicare a imobilului din litigiu, cerere cu care a fost învestită cu ocazia rejudecării cauzei după casarea cu trimitere a cauzei, motiv ce ar atrage nulitatea hotărârii pronunțate. După pronunțarea Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1781/2010, cu ocazia rejudecării cauzei, reclamantul și-a precizat acțiunea, solicitând revendicarea imobilului în litigiu, cerere asupra căreia instanța trebuia să se pronunțe.

În situația în care instanța, în rejudecare, analizând precizarea acțiunii, ar fi considerat că acțiunea în revendicare formulată este inadmisibilă, sau că ar exista autoritate de lucru judecat cu privire la aceasta, era obligată să pună în discuția părților, în condiții de oralitate și contradictorialitate excepțiile inadmisibilității acțiunii și a autorității de lucru judecat. Reclamantul a dovedit că imobilul a fost preluat de la proprietar în condițiile în care acesta nu figura în anexele Decretului nr. 92/1950, preluarea fiind doar temporară, dovada fiind faptul că dreptul de proprietate al statului nu a fost confirmat, cererea de întabulare inițială fiind respinsă. Ca urmare, statul, rămânând detentor precar, nu a putut dobândi proprietatea imobilului, nici prin efectul Decretului nr. 218/1960 și nici al Decretului nr. 712/1966.

Imobilul din litigiu, nu s-a aflat nicicând în proprietatea sau posesia statului, care a exercitat doar o detenție precară, și nici nu a fost înstrăinat. În aceste condiții, stabilirea inadmisibilității acțiunii, fără o verificare în acest sens, echivalează cu o nepronunțare pe fondul cauzei a instanței, sancționată cu casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Trebuie avut în vedere faptul că nu există o contradicție între dispozițiile de drept comun în materia acțiunii în revendicare (art. 480, 481 C. civ) și dispozițiile Legii nr. 10/2001, în primul rând pentru că, "revendicarea imobiliară" nu se confundă cu solicitarea și acordarea de "măsuri reparatorii", iar în al doilea rând, conform Legii nr. 10/2001 măsura reparatorie a restituirii în natură a imobilului reprezintă o reconstituire a dreptului de proprietate, titlul constând în acest caz, în decizia sau dispoziția de aprobare a restituirii și nu titlul în baza căruia, în cadrul acțiunii în revendicare, proprietarul reclamant pretinde că imobilul a fost și este proprietatea sa, respectiv actul de dobândire a proprietății de către autor.

II. Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivului de apel privind încălcarea liberului acces la justiție, cu nesocotirea dispozițiilor art. 21 din Constituție. III. În mod greșit s-a constatat lipsa capacității de folosință a pârâtei Primăria Municipiului Brașov și anulată acțiunii față de aceasta. Raportat la excepțiile invocate de către Primăria Municipiului Brașov, recurentul a arătat că a invocat excepția puterii de lucru judecat, întrucât există o hotărâre definitivă și irevocabilă de soluționare a acestor excepții, prin respingerea lor. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că instanța de judecată a respins în mod greșit excepțiile invocate de către această parte și a menținut dispoziția din Sentința civilă nr. 446/S din 12 decembrie 2011 cu privire la nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului înscris în C.F.

nr. X Brașov sub nr. top. X, Y, Z. Recurentul-pârât a mai arătat că reclamanta R.M. nu a revendicat imobilul potrivit procedurilor legilor speciale ale proprietății, ci a promovat această cerere în condițiile dreptului comun, ceea ce este inadmisibil (acțiunea fiind continuată de cesionarul de drepturi litigioase). Recurentul-pârât a reiterat excepția privind lipsa calității Ministerului Finanțelor Publice, de reprezentant al Statului Român, arătându-se că imobilul în cauză se afla situat în intravilanul Municipiului Brașov, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Pe fond, recurentul-pârât a arătat că acțiunea este inadmisibilă în considerarea Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, precum și a practicii judiciare constante în această materie.

Având în vedere aceasta procedură specială, instanța de judecată nu poate analiza chestiuni legate de valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului asupra imobilelor ce fac obiectul acestei legi, precum nici cererile privind revendicarea acestor imobile, având în vedere că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, toate acțiunile pentru imobilele preluate de stat, cu titlu valabil, nevalabil, sau fără titlu, se soluționează numai în baza prevederilor acestei legi, urmând o fază necontencioasă și apoi, eventual, una contencioasă. După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele care se consideră îndreptățite la restituirea imobilelor sau la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent nu se mai pot adresa în mod direct instanțelor de judecată pentru valorificarea drepturilor lor asupra unor imobile de natura celor prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Din conținutul cererii introductive de instanță și din probatoriul administrat nu rezultă modalitatea în care autorii reclamantei au fost "deposedați" de terenurile aferente fabricii. Imobilul a trecut în mod valabil în patrimoniul Statului Român, nu s-a adus nicio dovadă contrară, reclamanta stând în pasivitate cu privire la clarificarea situației sale, iar instanța de apel nu a manifestat rol activ în clarificarea modalității de preluare a imobilului, fiind avute în vedere doar susținerile nedovedite ale reclamantei.

Prin Decizia civilă nr. 1005 din 27 februarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins excepția nulității recursurilor invocată în cauză; a admis recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice în sensul că a admis apelul declarat de acesta împotriva hotărârii de primă instanță, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului cu care Statul Român a preluat imobilul în litigiu; a menținut restul dispozițiilor sentinței și deciziei; a respins, ca nefondat, recursul reclamantului.

Referitor la recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a reținut că în mod greșit instanța de apel a menținut dispoziția instanței de fond privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, în condițiile în care acțiunea în revendicare formulată de reclamant a fost respinsă ca inadmisibilă și reclamantul nu a uzat de dispozițiile Legii nr. 10/20001 pentru a solicita restituirea imobilului în litigiu. De altfel, acest capăt de cerere al constatării nevalabilității titlului statului este în directă legătură cu acțiunea în revendicare (ce a fost respinsă în mod just ca inadmisibilă), ipoteza formulării acestei acțiuni constând tocmai în susținerea deținerii imobilului fără titlu de către stat.

Referitor la recursul reclamantului M.C. s-a reținut că Decizia nr. 1781/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat cu putere de lucru judecat inadmisibilitatea acțiunii în revendicare formulată de reclamant, este obligatorie, conform art. 315 C. proc. civ., pentru instanța de trimitere, în mod just fiind respins acest capăt de cerere. S-a mai reținut că dispozițiile art. 315 C. proc. civ. enunță fără echivoc principiile ce trebuie respectate de instanța de rejudecare vizând obligativitatea îndrumărilor date de instanța de casare își găsește justificare în rațiunea controlului judiciar. Existența unui control judiciar eficient nu poate fi concepută în lipsa unor mijloace procedurale menite să impună respectarea deciziilor date de instanța supremă.

Instanța de apel a respectat aceste dispoziții, cu ocazia rejudecării, atât în privința dezlegării problemei de drept privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, cât și cu privire la celelalte aspecte, respectiv, soluționarea excepțiilor invocate, susținerile recurentului reclamant privind excepțiile soluționate de Curtea de Apel Brașov neputând conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate. Împotriva acestei decizii, în temeiul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., reclamantul M.C.R. a formulat, la data de 17 mai 2013, contestație în anulare motivată la data de 10 iulie 2013. Criticile formulate de contestator au vizat următoarele aspecte: I. Instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra motivului de recurs privind nepronunțarea, de către instanța de apel, asupra faptului că prima instanță nu a analizat cererea de revendicare cu care a fost învestită în rejudecare după casare, situație ce atrage nulitatea hotărârii pronunțate.

În acest sens, contestatorul arată că instanța de recurs se rezumă în a analiza hotărârea instanței de apel relativ la soluționarea cererii de revendicare din perspectiva Deciziei de casare nr. 1781/2010, însă critica acestuia a vizat cererea de revendicare astfel cum a fost precizată și formulată ulterior pronunțării deciziei de casare, aspect asupra căruia nu s-a pronunțat nicio instanță. După pronunțarea Deciziei nr. 1781/2010, cu ocazia rejudecării cauzei, contestatorul a formulat o precizare la acțiune față de care nu s-a pronunțat niciuna dintre instanțe, a căror obligație era aceea de a pune în discuția părților, în condiții de oralitate și contradictorialitate, excepțiile inadmisibilității acțiunii și autorității de lucru judecat raportat la acțiunea precizată.

În condițiile în care acest lucru nu s-a întâmplat, hotărârile astfel pronunțate sunt nelegale, fiind date cu încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. II. Instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra motivului de recurs privind faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivului de apel privind încălcarea liberului acces la justiție, cu nesocotirea dispozițiilor art. 21 din Constituție și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin considerarea, ca inadmisibilă, a acțiunii în revendicare formulată. În acest sens, contestatorul arată că, potrivit jurisprudenței constante în materie a Curții Europene, privarea de proprietate combinată cu absența totală a unei despăgubiri, constituie o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În condițiile în care contestatorul este proprietar dar nu-și poate exercita acest drept întrucât este lipsit de posesia bunului și nici nu poate pretinde despăgubiri pentru această lipsă, acesta este privat de proprietate în sensul dispozițiilor legale anterior menționate. III. Instanța de recurs nu a analizat motivul de recurs privind nelegalitatea hotărârii Curții de Apel Brașov datorată admiterii apelului pârâtei Primăria Municipiului Brașov, a constatării lipsei capacității sale de folosință și a anulării acțiunii fată de aceasta. Contestatorul arată că, referitor la excepțiile lipsei capacității de folosință și a lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâta Primăria Municipiului Brașov, operează puterea de lucru judecat rezultată din Sentința civilă nr. 84/2007 a Tribunalului Brașov, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 150/2007 a Curții de Apel Brașov și Decizia civilă nr. 1781/2010 a Înaltei Curți.

Prin Sentința nr. 84/2007 pronunțată în primul ciclu procesual de Tribunalul Brașov s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului Brașov. Curtea de Apel Brașov, învestită cu soluționarea apelului antecesoarei contestatorului, admite în parte apelul și desființează în parte hotărârea primei instanțe, păstrând dispozițiile referitoare la excepția anterior menționată. Această decizie a fost menținută și de către Înalta Curte prin respingerea recursului. Prin Decizia nr. 1781/2010 s-au fixat limitele rejudecării în sensul că urmau a fi analizate excepțiile invocate în recurs privind calitatea procesuală pasivă a Statului Român și lipsa calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice, iar nu excepțiile invocate de către pârâtă.

În aceste condiții, este evident că soluția asupra acestor excepții are putere de lucru judecat, iar instanța de apel, în rejudecare, nu a pus în discuția părților o atare excepție, încălcând astfel principiul contradictorialității, al oralității dezbaterilor și al autorității de lucru judecat. Contestația este nefondată, pentru argumentele ce succed: Conform dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

Contestația în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce se poate exercita numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, prin care nu se pot remedia greșeli de judecată, respectiv, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural. Pentru a fi incident motivul de contestație prevăzut de teza a doua a art. 318 C. proc. civ. invocat de către contestator, este necesar ca instanța de recurs să fi omis din greșeală vreunul din motivele prevăzute de art. 304 din același cod, iar nu argumentele de fapt și de drept invocate de parte. Argumentele invocate trebuie subsumate motivului de casare pe care se sprijină, instanța neavând obligația de a analiza pe fiecare în parte, ci de a analiza motivele de casare sau de modificare corespunzătoare argumentelor respective.

Instanța de recurs s-a pronunțat, motivat, asupra tuturor chestiunilor de nelegalitate deduse judecății, în cauză nefiind incident motivul de contestație în anulare invocat de către petent. Critica potrivit căreia instanța de recurs nu s-ar fi pronunțat asupra aspectului legat de nepronunțarea, de către instanța de apel, pe cererea de revendicare cu care a fost învestită în rejudecare după casare, urmează a fi înlăturată, ca nefondată. În acest sens, se constată că instanța de recurs a răspuns acestei chestiuni, reținând că "Decizia nr. 1781/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a statuat cu putere de lucru judecat inadmisibilitatea acțiunii în revendicare formulată de reclamant este obligatorie conform art. 315 C. proc.

civ. pentru instanța de trimitere, în mod just fiind respins acest capăt de cerere". Problema încălcării liberului acces la justiție, cu nesocotirea dispozițiilor art. 21 din Constituție și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului s-a raportat la modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 480 C. civ. și a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, chestiune la care, de asemenea, instanța de recurs a răspuns, reținând că și sub acest aspect instanțele anterioare au fost ținute de cele statuate prin Decizia de casare nr. 1718/2010. Referitor la limitările impuse de această decizie, instanța de recurs a reținut că dispozițiile art. 315 C. proc.

civ. ".. care enunță fără echivoc principiile ce trebuie respectate de instanța de rejudecare vizând obligativitatea îndrumărilor date de instanța de casare, își găsesc justificarea în rațiunea controlului judiciar" și că "existența unui control judiciar eficient nu poate fi concepută în lipsa unor mijloace procedurale menite să impună respectarea deciziilor date de instanța supremă", concluzionând că instanța de apel a respectat întru totul aceste dispoziții. În ceea ce privește modul de soluționare a excepțiilor invocate de părți, instanța de recurs a constatat că "decizia instanței de apel cuprinde motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, conform art. 261 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ. ..", concluzionând că susținerile recurentului reclamant privind excepțiile soluționate de Curtea de Apel Brașov nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate. Față de cele arătate mai sus, rezultă că instanța de recurs s-a pronunțat asupra tuturor chestiunilor supuse controlului de legalitate, iar faptul că în motivarea soluției adoptate nu a făcut referire la toate argumentele invocate de reclamant nu echivalează cu o omisiune în sensul prevăzut de art. 318 teza a doua C. proc. civ. Contestatorul, reiterează, în fapt, aceleași critici ce au fost invocate ca motive de nelegalitate în recurs dar care, față de configurația art. 318 C. proc. civ., nu pot fi analizate ca atare în cadrul contestației în anulare.

Împrejurările relevate de contestator în susținerea prezentei căi de atac se referă la chestiuni de fond ce nu pot fi avute în vedere în acest context și care exced motivelor prevăzute de art. 318 C. proc. civ., întrucât deturnează scopul și finalitatea textului legal arătat, încercându-se transformarea acestei căi extraordinare de atac într-un veritabil recurs la recurs. Aplicarea și interpretarea dispozițiilor legale incidente într-o anumită cauză este atributul instanței de judecată astfel învestită și reprezintă expresia principiului rolului activ al acesteia, neputând constitui premise ale formulării unor căi extraordinare de atac. În consecință, Înalta Curte va respinge ca nefondată contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de M.C.R., împotriva Deciziei nr. 1005 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 noiembrie 2013. Procesat de GGC - AS