ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5046/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5046/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 446/S din 12

decembrie 2011, Tribunalul Brașov, în rejudecare, a admis în parte cererea de

chemare în judecată formulată de reclamantul M.C.R., în contradictoriu cu

pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul Brașov,

prin primar, și Clubul Sportiv Școlar Brașov; a constatat nevalabilitatea

titlului cu care Statul Român a preluat imobilul înscris în C.F. nr. X Brașov,

sub numerele topografice X, Y, Z; a respins restul pretențiilor formulate de

reclamant; a respins cererea de chemare în judecată formulată de același

reclamant, în contradictoriu cu pârâta Instituția Prefectului Județului Brașov,

ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a

respins cererea pârâtului Municipiul Brașov, de obligare a reclamantului la

plata cheltuielilor de judecată.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Instituția Prefectului Județului

Brașov, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată, întrucât, față de

obiectul cererii de chemare în judecată, nu se poate reține că aceasta este

titularul obligației în cadrul raportului juridic dedus judecății, partea

menționată nedeținând niciun drept asupra bunului imobil din litigiu.

Referitor la fondul

cauzei, potrivit îndrumarului dat de către instanțele de control judiciar,

tribunalul a constatat că în prezenta rejudecare trebuie analizat numai capătul

de cerere referitor la constatarea nevalabilității titlului cu care Statul

Român a preluat bunul imobil din litigiu și posibilitatea reclamantului de a

prelua calitatea procesuală de la autoarea sa, așa cum rezultă din ultima

decizie a Curții de Apel Brașov, soluțiile pronunțe, într-un prim ciclu

procesual, cu privire la celelalte pretenții formulate prin cererea de chemare

în judecată, astfel cum aceasta a fost precizată, intrând în puterea lucrului

judecat.

Raportat la

considerentele de fapt și de drept mai sus-expuse, instanța a reținut că,

petitul din cererea dedusă judecății relativ la nevalabilitatea titlului cu

care statul a preluat imobilul în litigiu este întemeiat, astfel că a fost

admis.

Pentru aceste

considerente, au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Statul Român, lipsei calității de reprezentant a Ministerului

Finanțelor Publice pentru Statul Român, lipsei capacității procesuale de folosință

și lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului Brașov, lipsei

de interes a reclamantului și admisă excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtei Instituția Prefectului Județului Brașov.

Prin Decizia civilă

nr. 88/Ap din 26 iunie 2012, Curtea de Apel Brașov a admis apelul pârâtei

Primăria Municipiului Brașov și a schimbat sentința atacată, în sensul că a

admis excepția lipsei capacității de folosință a acestei pârâte, a anulat

cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu Primăria Municipiului

Brașov, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței; a respins cererea pârâtei

privind plata cheltuielilor de judecată în apel, ca nedovedită; a respins

apelurile declarate de reclamantul M.C.R. și de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, și reclamantul M.C.R.

Reclamantul M.C.R. a

formulat următoarele critici:

I. Instanța de apel

nu s-a pronunțat asupra primului motiv de apel, privind analizarea, de către

instanța de fond, a cererii de revendicare a imobilului din litigiu, cerere cu

care a fost învestită cu ocazia rejudecării cauzei după casarea cu trimitere a

cauzei, motiv ce ar atrage nulitatea hotărârii pronunțate.

După pronunțarea

Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1781/2010, cu ocazia

rejudecării cauzei, reclamantul și-a precizat acțiunea, solicitând revendicarea

imobilului în litigiu, cerere asupra căreia instanța trebuia să se pronunțe.

În situația în care

instanța, în rejudecare, analizând precizarea acțiunii, ar fi considerat că

acțiunea în revendicare formulată este inadmisibilă, sau că ar exista

autoritate de lucru judecat cu privire la aceasta, era obligată să pună în

discuția părților, în condiții de oralitate și contradictorialitate excepțiile

inadmisibilității acțiunii și a autorității de lucru judecat.

Reclamantul a dovedit

că imobilul a fost preluat de la proprietar în condițiile în care acesta nu

figura în anexele Decretului nr. 92/1950, preluarea fiind doar temporară,

dovada fiind faptul că dreptul de proprietate al statului nu a fost confirmat,

cererea de întabulare inițială fiind respinsă. Ca urmare, statul, rămânând

detentor precar, nu a putut dobândi proprietatea imobilului, nici prin efectul

Decretului nr. 218/1960 și nici al Decretului nr. 712/1966. Imobilul din

litigiu, nu s-a aflat nicicând în proprietatea sau posesia statului, care a

exercitat doar o detenție precară, și nici nu a fost înstrăinat.

În aceste condiții,

stabilirea inadmisibilității acțiunii, fără o verificare în acest sens,

echivalează cu o nepronunțare pe fondul cauzei a instanței, sancționată cu

casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Trebuie avut în

vedere faptul că nu există o contradicție între dispozițiile de drept comun în

materia acțiunii în revendicare (art. 480, 481 C. civ) și dispozițiile Legii

nr. 10/2001, în primul rând pentru că, "revendicarea imobiliară" nu

se confundă cu solicitarea și acordarea de "măsuri reparatorii", iar

în al doilea rând, conform Legii nr. 10/2001 măsura reparatorie a restituirii

în natură a imobilului reprezintă o reconstituire a dreptului de proprietate,

titlul constând în acest caz, în decizia sau dispoziția de aprobare a restituirii

și nu titlul în baza căruia, în cadrul acțiunii în revendicare, proprietarul

reclamant pretinde că imobilul a fost și este proprietatea sa, respectiv actul

de dobândire a proprietății de către autor.

II. Instanța de apel

nu s-a pronunțat asupra motivului de apel privind încălcarea liberului acces la

justiție, cu nesocotirea dispozițiilor art. 21 din Constituție.

III. În mod greșit

s-a constatat lipsa capacității de folosință a pârâtei Primăria Municipiului

Brașov și anulată acțiunii față de aceasta.

Raportat la

excepțiile invocate de către Primăria Municipiului Brașov, recurentul a arătat

că a invocat excepția puterii de lucru judecat, întrucât există o hotărâre

definitivă și irevocabilă de soluționare a acestor excepții, prin respingerea

lor.

Pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că instanța de judecată a respins

în mod greșit excepțiile invocate de către această parte și a menținut

dispoziția din Sentința civilă nr. 446/S din 12 decembrie 2011 cu privire la

nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului înscris în C.F. nr. X

Brașov sub nr. top. X, Y, Z.

Recurentul-pârât a

mai arătat că reclamanta R.M. nu a revendicat imobilul potrivit procedurilor

legilor speciale ale proprietății, ci a promovat această cerere în condițiile

dreptului comun, ceea ce este inadmisibil (acțiunea fiind continuată de

cesionarul de drepturi litigioase).

Recurentul-pârât a

reiterat excepția privind lipsa calității Ministerului Finanțelor Publice, de

reprezentant al Statului Român, arătându-se că imobilul în cauză se afla situat

în intravilanul Municipiului Brașov, precum și excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pe fond,

recurentul-pârât a arătat că acțiunea este inadmisibilă în considerarea Legii

nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, precum și a practicii judiciare

constante în această materie.

Având în vedere

aceasta procedură specială, instanța de judecată nu poate analiza chestiuni

legate de valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului asupra imobilelor

ce fac obiectul acestei legi, precum nici cererile privind revendicarea acestor

imobile, având în vedere că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ,

toate acțiunile pentru imobilele preluate de stat, cu titlu valabil, nevalabil,

sau fără titlu, se soluționează numai în baza prevederilor acestei legi, urmând

o fază necontencioasă și apoi, eventual, una contencioasă.

După intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele care se consideră îndreptățite la

restituirea imobilelor sau la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent nu

se mai pot adresa în mod direct instanțelor de judecată pentru valorificarea

drepturilor lor asupra unor imobile de natura celor prevăzute de Legea nr.

10/2001.

Din conținutul

cererii introductive de instanță și din probatoriul administrat nu rezultă

modalitatea în care autorii reclamantei au fost "deposedați" de

terenurile aferente fabricii.

Imobilul a trecut în

mod valabil în patrimoniul Statului Român, nu s-a adus nicio dovadă contrară, reclamanta

stând în pasivitate cu privire la clarificarea situației sale, iar instanța de

apel nu a manifestat rol activ în clarificarea modalității de preluare a

imobilului, fiind avute în vedere doar susținerile nedovedite ale reclamantei.

Prin Decizia civilă

nr. 1005 din 27 februarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I

civilă, a respins excepția nulității recursurilor invocată în cauză; a admis

recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice în sensul

că a admis apelul declarat de acesta împotriva hotărârii de primă instanță, pe

care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins capătul de cerere privind

constatarea nevalabilității titlului cu care Statul Român a preluat imobilul în

litigiu; a menținut restul dispozițiilor sentinței și deciziei; a respins, ca

nefondat, recursul reclamantului.

Referitor la recursul

pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a reținut că în

mod greșit instanța de apel a menținut dispoziția instanței de fond privind

constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, în

condițiile în care acțiunea în revendicare formulată de reclamant a fost

respinsă ca inadmisibilă și reclamantul nu a uzat de dispozițiile Legii nr.

10/20001 pentru a solicita restituirea imobilului în litigiu.

De altfel, acest

capăt de cerere al constatării nevalabilității titlului statului este în

directă legătură cu acțiunea în revendicare (ce a fost respinsă în mod just ca

inadmisibilă), ipoteza formulării acestei acțiuni constând tocmai în susținerea

deținerii imobilului fără titlu de către stat.

Referitor la recursul

reclamantului M.C. s-a reținut că Decizia nr. 1781/2010 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, care a statuat cu putere de lucru judecat

inadmisibilitatea acțiunii în revendicare formulată de reclamant, este

obligatorie, conform art. 315 C. proc. civ., pentru instanța de trimitere, în

mod just fiind respins acest capăt de cerere.

S-a mai reținut că

dispozițiile art. 315 C. proc. civ. enunță fără echivoc principiile ce trebuie

respectate de instanța de rejudecare vizând obligativitatea îndrumărilor date

de instanța de casare își găsește justificare în rațiunea controlului judiciar.

Existența unui

control judiciar eficient nu poate fi concepută în lipsa unor mijloace procedurale

menite să impună respectarea deciziilor date de instanța supremă.

Instanța de apel a

respectat aceste dispoziții, cu ocazia rejudecării, atât în privința dezlegării

problemei de drept privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, cât și cu

privire la celelalte aspecte, respectiv, soluționarea excepțiilor invocate,

susținerile recurentului reclamant privind excepțiile soluționate de Curtea de

Apel Brașov neputând conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate.

Împotriva acestei

decizii, în temeiul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., reclamantul

M.C.R. a formulat, la data de 17 mai 2013, contestație în anulare motivată la

data de 10 iulie 2013.

Criticile formulate

de contestator au vizat următoarele aspecte:

I. Instanța de recurs

nu s-a pronunțat asupra motivului de recurs privind nepronunțarea, de către

instanța de apel, asupra faptului că prima instanță nu a analizat cererea de

revendicare cu care a fost învestită în rejudecare după casare, situație ce

atrage nulitatea hotărârii pronunțate.

În acest sens,

contestatorul arată că instanța de recurs se rezumă în a analiza hotărârea

instanței de apel relativ la soluționarea cererii de revendicare din

perspectiva Deciziei de casare nr. 1781/2010, însă critica acestuia a vizat

cererea de revendicare astfel cum a fost precizată și formulată ulterior

pronunțării deciziei de casare, aspect asupra căruia nu s-a pronunțat nicio

instanță.

După pronunțarea

Deciziei nr. 1781/2010, cu ocazia rejudecării cauzei, contestatorul a formulat

o precizare la acțiune față de care nu s-a pronunțat niciuna dintre instanțe, a

căror obligație era aceea de a pune în discuția părților, în condiții de

oralitate și contradictorialitate, excepțiile inadmisibilității acțiunii și

autorității de lucru judecat raportat la acțiunea precizată.

În condițiile în care

acest lucru nu s-a întâmplat, hotărârile astfel pronunțate sunt nelegale, fiind

date cu încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

II. Instanța de

recurs nu s-a pronunțat asupra motivului de recurs privind faptul că instanța

de apel nu s-a pronunțat asupra motivului de apel privind încălcarea liberului

acces la justiție, cu nesocotirea dispozițiilor art. 21 din Constituție și art.

6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin considerarea, ca

inadmisibilă, a

acțiunii în

revendicare formulată.

În acest sens,

contestatorul arată că, potrivit jurisprudenței constante în materie a Curții

Europene, privarea de proprietate combinată cu absența totală a unei

despăgubiri, constituie o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă

cu dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În condițiile în care

contestatorul este proprietar dar nu-și poate exercita acest drept întrucât

este lipsit de posesia bunului și nici nu poate pretinde despăgubiri pentru

această lipsă, acesta este privat de proprietate în sensul dispozițiilor legale

anterior menționate.

III. Instanța de

recurs nu a analizat motivul de recurs privind nelegalitatea hotărârii Curții

de Apel Brașov datorată admiterii apelului pârâtei Primăria Municipiului

Brașov, a constatării lipsei capacității sale de folosință și a anulării

acțiunii fată de aceasta.

Contestatorul arată

că, referitor la excepțiile lipsei capacității de folosință și a lipsei

calității procesuale pasive invocate de pârâta Primăria Municipiului Brașov,

operează puterea de lucru judecat rezultată din Sentința civilă nr. 84/2007 a

Tribunalului Brașov, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 150/2007 a

Curții de Apel Brașov și Decizia civilă nr. 1781/2010 a Înaltei Curți.

Prin Sentința nr.

84/2007 pronunțată în primul ciclu procesual de Tribunalul Brașov s-a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului Brașov.

Curtea de Apel

Brașov, învestită cu soluționarea apelului antecesoarei contestatorului, admite

în parte apelul și desființează în parte hotărârea primei instanțe, păstrând

dispozițiile referitoare la excepția anterior menționată. Această decizie a

fost menținută și de către Înalta Curte prin respingerea recursului.

Prin Decizia nr.

1781/2010 s-au fixat limitele rejudecării în sensul că urmau a fi analizate

excepțiile invocate în recurs privind calitatea procesuală pasivă a Statului

Român și lipsa calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice, iar

nu excepțiile invocate de către pârâtă.

În aceste condiții,

este evident că soluția asupra acestor excepții are putere de lucru judecat,

iar instanța de apel, în rejudecare, nu a pus în discuția părților o atare

excepție, încălcând astfel principiul contradictorialității, al oralității

dezbaterilor și al autorității de lucru judecat.

Contestația este

nefondată, pentru argumentele ce succed:

Conform dispozițiilor

art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu

contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau

când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din

greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

Contestația în

anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce se poate

exercita numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, prin care nu

se pot remedia greșeli de judecată, respectiv, de apreciere a probelor, de

interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui

incident procedural.

Pentru a fi incident

motivul de contestație prevăzut de teza a doua a art. 318 C. proc. civ. invocat

de către contestator, este necesar ca instanța de recurs să fi omis din

greșeală vreunul din motivele prevăzute de art. 304 din același cod, iar nu

argumentele de fapt și de drept invocate de parte.

Argumentele invocate

trebuie subsumate motivului de casare pe care se sprijină, instanța neavând

obligația de a analiza pe fiecare în parte, ci de a analiza motivele de casare

sau de modificare corespunzătoare argumentelor respective.

Instanța de recurs

s-a pronunțat, motivat, asupra tuturor chestiunilor de nelegalitate deduse

judecății, în cauză nefiind incident motivul de contestație în anulare invocat

de către petent.

Critica potrivit

căreia instanța de recurs nu s-ar fi pronunțat asupra aspectului legat de

nepronunțarea, de către instanța de apel, pe cererea de revendicare cu care a

fost învestită în rejudecare după casare, urmează a fi înlăturată, ca

nefondată.

În acest sens, se

constată că instanța de recurs a răspuns acestei chestiuni, reținând că

"Decizia nr. 1781/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a

statuat cu putere de lucru judecat inadmisibilitatea acțiunii în revendicare

formulată de reclamant este obligatorie conform art. 315 C. proc. civ. pentru

instanța de trimitere, în mod just fiind respins acest capăt de cerere".

Problema încălcării

liberului acces la justiție, cu nesocotirea dispozițiilor art. 21 din

Constituție și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

s-a raportat la modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art.

480 C. civ. și a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, chestiune la care, de asemenea, instanța de recurs a

răspuns, reținând că și sub acest aspect instanțele anterioare au fost ținute

de cele statuate prin Decizia de casare nr. 1718/2010.

Referitor la

limitările impuse de această decizie, instanța de recurs a reținut că

dispozițiile art. 315 C. proc. civ. ".. care enunță fără echivoc

principiile ce trebuie respectate de instanța de rejudecare vizând

obligativitatea îndrumărilor date de instanța de casare, își găsesc

justificarea în rațiunea controlului judiciar" și că "existența unui control

judiciar eficient nu poate fi concepută în lipsa unor mijloace procedurale

menite să impună respectarea deciziilor date de instanța supremă",

concluzionând că instanța de apel a respectat întru totul aceste dispoziții.

În ceea ce privește

modul de soluționare a excepțiilor invocate de părți, instanța de recurs a

constatat că "decizia instanței de apel cuprinde motivele de fapt și de

drept ce au format convingerea instanței, conform art. 261 alin. (1) pct. 1 C.

proc. civ. ..", concluzionând că susținerile recurentului reclamant

privind excepțiile soluționate de Curtea de Apel Brașov nu pot conduce la

reținerea nelegalității deciziei recurate.

Față de cele arătate

mai sus, rezultă că instanța de recurs s-a pronunțat asupra tuturor

chestiunilor supuse controlului de legalitate, iar faptul că în motivarea

soluției adoptate nu a făcut referire la toate argumentele invocate de

reclamant nu echivalează cu o omisiune în sensul prevăzut de art. 318 teza a

doua C. proc. civ.

Contestatorul,

reiterează, în fapt, aceleași critici ce au fost invocate ca motive de

nelegalitate în recurs dar care, față de configurația art. 318 C. proc. civ.,

nu pot fi analizate ca atare în cadrul contestației în anulare.

Împrejurările

relevate de contestator în susținerea prezentei căi de atac se referă la

chestiuni de fond ce nu pot fi avute în vedere în acest context și care exced

motivelor prevăzute de art. 318 C. proc. civ., întrucât deturnează scopul și

finalitatea textului legal arătat, încercându-se transformarea acestei căi

extraordinare de atac într-un veritabil recurs la recurs.

Aplicarea și

interpretarea dispozițiilor legale incidente într-o anumită cauză este

atributul instanței de judecată astfel învestită și reprezintă expresia

principiului rolului activ al acesteia, neputând constitui premise ale

formulării unor căi extraordinare de atac.

În consecință, Înalta

Curte va respinge ca nefondată contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondată, contestația în anulare formulată de M.C.R., împotriva Deciziei nr.

1005 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 6 noiembrie 2013.

Procesat de GGC - AS