ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5043/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 7802 din 1 octombrie 2012, Tribunalul București, secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul C.M. în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a Municipiului București; a anulat decizia din 23 septembrie 2010 emisă de Casa Județeană de Pensii sector 6; a anulat decizia din data de 16 aprilie 2011 emisă de Casa Județeană de Pensii sector 6; a respins restul pretențiilor, ca neîntemeiate. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că prin hotărâre judecătorească irevocabilă, în speță, Sentința civilă nr. 5531 din 26 mai 2011 a Tribunalului București, secția a VII-a, s-a stabilit ca punctajul mediu anual la care urmează să se raporteze intimata pentru stabilirea drepturilor de pensie, este, începând cu data de 1 februarie 2010, 2,89631.

Cum prin decizia din 23 septembrie 2010 contestată în prezenta cauză, s-a stabilit un alt punctaj mediu anual, începând cu ace dată, tribunalul a constatat că aceasta se impune a fi anulată, reținând că pentru celelalte decizii contestate, motivele de nulitate nu subzistă. Prin Decizia civilă nr. 2261 din 15 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondat, recursul reclamantului împotriva sentinței mai sus menționate.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de recurs a reținut, în esență, că critica referitoare la faptul că instanța a anulat deciziile de pensie emise de intimată la data de 23 septembrie 2010 și 16 aprilie 2011 fără a pune nimic în loc, nu poate fi primită, întrucât înlocuirea deciziilor emise cu nerespectarea prescripțiilor sentinței referitoare la punctajul mediu anual cuvenit s-a făcut de însăși intimata, instanța nemaiavând a interveni sub acest aspect. Referitor la pretenția de valorificare a unei perioade de 16 ani și 8 luni lucrate în grupa I de muncă, instanța de recurs a reținut că nu mai poate fi realizată în prezentul proces, deoarece el a avut ca obiect, cel mult, deciziile emise la data de 27 octombrie 2011. Or, la data de 9 august 2012, reclamantului i s-au emis, în același scop și cu aceeași dată cu ale deciziilor din 27 octombrie 2011, alte decizii (de revizuire a celor adoptate anterior), pentru punerea în aplicare a O.U.G.

nr. 100/2008 și art. 169 din Legea nr. 263/2010, care rezolvă parțial nemulțumirile acestuia cu privire la durata lucrată în grupe superioare, cu excepția a 17 zile nevalorificate, deși muncite în grupa I. Chiar dacă o nemulțumire subzistă sub acest aspect, ea nu poate fi rezolvată în acest proces, întrucât deciziile din 9 august 2012 nu fac obiectul lui. Ele au fost menționate și criticate în primă instanță prin cererea depusă la dosar pentru termenul din 17 septembrie 2012, adică acela la care instanța a și reținut cauza în pronunțare, astfel că această cerere nu mai putea învesti instanța, ea nefiind ținută să se pronunțe și asupra deciziilor din 9 august 2012. Referitor la motivul legat de cheltuielile de judecată neacordate, instanța de recurs a reținut că, asemenea oricărei alte pretenții, nici ele nu se acordă din oficiu, ci numai la cerere.

Or, din actele și lucrările dosarului nu rezultă că ele ar fi fost solicitate în primă instanță, pentru a face obiect accesoriu al învestirii și pentru ca instanța să se pronunțe asupra lor, iar sentința să poată fi cenzurată sub acest aspect în recurs. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.T.M., arătând că, în mod nelegal, nu i se recunosc numărul de ani lucrați în grupa I de muncă până la data de 1 aprilie 2001; că intimata a emis decizii greșite privind încadrarea reclamantului în anumite grupe de muncă, fără a analiza cartea de muncă și înscrisurile depuse la dosar în probațiune; că refacerea, de către intimată, a deciziilor contestate, s-a făcut calculând conform O.U.G.

nr. 100/2008 pct. de 0,13958, valabil cu data de 1 iunie 2009, în loc de 1 ianuarie 2009; că intimata reface decizia conform art. 169 din Legea nr. 263/2010 la pct. de 0,74333 și scade 0,13958 în loc de 0,12083 (decizia din 23 septembrie 2010 anulată dar valabilă în anul 2009), rezultând 0,60375 în loc de 0,62250 puncte. Recurentul-reclamant a mai arătat că pentru perioada aferentă anului 2011, firma în cadrul căreia a funcționat nu a plătit impozitele datorate statului, acesta pierzând la calcularea punctului de pensie corespunzător perioadei indicate, sens în care se consideră prejudiciat în drepturile sale de către Casa de Pensii a sectorului 6 București. Solicită, pe calea prezentului recurs, obligarea Casei de Pensii Locale a sectorului 6 București la emiterea unei decizii de 16 ani și 8 luni, grupa I de muncă și 2 ani 6 luni și 12 zile în grupa II de muncă, cu calcularea lunilor cu procentele prevăzute de O.U.G.

nr. 209/2008. Examinând recursul în raport de excepția de inadmisibilitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară față de aspectele de fond ale cauzei, Înalta Curte constată următoarele: Căile de atac reprezintă mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalității și temeiniciei hotărârilor judecătorești și, în final, remedierea erorilor săvârșite, constituind astfel pentru părți o garanție a respectării drepturilor lor fundamentale. Rezultă că împotriva hotărârii judecătorești se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziții imperative, de la care nu se poate deroga, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ține în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces.

Recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă și nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia, în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, se exercită controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept. Potrivit art. 299 alin. (1) din C. proc. civ. "hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe jurisdicționale sunt supuse recursului", iar potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 din același cod "sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii". Prin coroborarea textelor legale anterior citate, rezultă că pot fi atacate cu recurs numai hotărârile definitive date fără drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională, în condițiile prevăzute de lege.

Față de aceste dispoziții, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanțe de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi supusă acestei căi de atac. O asemenea concluzie derivă din regula unicității dreptului de a folosi o cale de atac, or, cum un asemenea drept este unic, epuizându-se chiar prin exercițiul lui, o persoană nu se poate judeca de mai multe ori în aceeași cale de atac. Decizia civilă nr. 2261 din 15 aprilie 2013 a Curții de Apel București, împotriva căreia s-a declarat prezenta cale de atac, reprezintă o decizie prin care s-a soluționat recursul formulat de reclamant împotriva Sentinței civile nr. 7802 din 1 octombrie 2012 a Tribunalului București, fiind, astfel, o decizie irevocabilă, nesusceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul C.M. împotriva Deciziei nr. 2261 din 15 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 noiembrie 2013. Procesat de GGC - AS