ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 481/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 481/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată, la data de 06 decembrie 2007, pe rolul Tribunalului București, secția

a V-a civilă, reclamanții W.G.G.N., G.E.O., G.Șt.L., G.S.R., I.M.A. și G.D.V. au

chemat în judecată pe pârâta SC M.T. SRL și au solicitat instanței ca, prin

hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta să le lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul situat în str. Frigului, sectorul 4,

București, compus din teren și construcții.

În drept, cererea a

fost întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 la C.E.D.O.

Prin sentința civilă nr.

491/ F din 10 martie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins,

ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanți.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a constatat că, odată cu intrarea vigoare a Legii nr. 10/2001,

cu excepția cererilor pendinte la data de 14 februarie 2001, persoanele

interesate nu mai au opțiune între dreptul comun și legea specială în materia

restituirii bunurilor preluate în mod abuziv de stat.

În situația concretă

în care se află reclamanții, al căror bun se regăsește în patrimoniul unei

unități deținătoare dintre cele enumerate de art. 2 din Legea nr. 10/2001

republicată, acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile Codului civil nu

mai este admisibilă.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamanții, iar prin decizia civilă nr. 92 din 06

februarie 2009, Curtea de Apel București a admis apelul declarat, a desființat

sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut că reclamanții au solicitat, în

contradictoriu cu societatea comercială pârâtă, restituirea în natură a

imobilului situat în str. Frigului, sector 4 București, preluat abuziv de

statul român, invocând prevederile dreptului comun și C.E.D.O.

Formularea de către

reclamantă a cererii la data de 6 decembrie 2007, la mult timp după apariția

Legii nr. 10/2001, nu justifică calificarea juridică a cererii ca fiind

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., în procedura de drept comun.

Prin urmare, instanța

trebuia să dispună cu privire la temeinicia cererii în noul cadru reglementat

de Legea nr. 10/2001, după verificarea termenelor și condițiilor impuse de

aceasta și, în funcție de aceste constatări, avea a stabili dacă reclamanții

sunt îndreptățiți la despăgubiri, iar în caz afirmativ, felul despăgubirii care

se va acorda după distincțiile prevăzute de legea reparatorie.

Așa fiind, Tribunalul

a respins în mod nelegal acțiunea ca inadmisibilă, fără a motiva cu privire la

netemeinicia acesteia și încălcând astfel principiul liberului acces la

justiție.

Se mai reține că invocarea

de către reclamanți a dispozițiilor dreptului comunitar nu înlătură

posibilitatea instanței de a verifica îndeplinirea de către reclamanți a

condițiilor impuse de legea reparatorie internă.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal au declarat recurs atât reclamanții W.G.G.N., G.E.O.,

G.Șt.L., G.S.R., I.M.A. și G.D.V., cât și pârâta SC M.T. SRL.

recurs, reclamanții solicită modificarea considerentelor deciziei recurate

pentru următoarele argumente:

În cazul desființării

sentinței apelate și trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță, dispozițiile

instanței de apel sunt obligatorii pentru prima instanță. Față de acest aspect,

este evident că dispozițiile reținute în considerente de către instanța de apel

în sensul verificării exclusiv a condițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001,

fără a se face nici un fel de referire la dreptul comun, nu reprezintă în nici

un caz argumentele legale pe care ar fi trebuit să se sprijine decizia

pronunțată.

Prin cererea

introductivă, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei să le lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul revendicat.

Prin urmare, cererea

viza restituirea acestui imobil în natură, conform dreptului comun, acțiune

admisibilă potrivit jurisprudenței C.E.D.O., față de caracterul total

ineficient al prevederilor Legii nr. 10/2001.

Or, prima instanță a

respins acțiunea reclamanților ca inadmisibilă, iar instanța de apel a admis

apelul, însă cu motivarea că prima instanță trebuia să verifice temeinicia

cererii prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și să constate dacă reclamanții

sunt îndreptățiți la primirea unor despăgubiri.



Aceste argumente, obligatorii pentru prima

instanță, prejudiciază reclamanții sub două aspecte: pe de o parte aceștia urmăresc

restituirea imobilului în natură, iar pe de altă parte, solicită aplicarea

dispozițiilor de drept comun.

Se mai argumentează în

sensul că prin considerentele reținute se încalcă grav prevederile C.E.D.O. și decizia

în interesul legii din data de 09 iunie 2008 pronunțată în dosarul nr. 60/2007

de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Se solicită admiterea

recursului și analizarea prezentei cauze de către prima instanță atât prin

prisma Legii nr. 10/2001 cât și prin prisma dreptului comun.

formulează următoarele critici de nelegalitate în legătură cu decizia recurată:

Hotărârea instanței

de apel este pronunțată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 10/2001.

Astfel, reclamanții

au înțeles să respecte dispozițiile acestei legi și au formulat o notificare

înregistrată la P.M. București prin care au solicitat restituirea imobilului în

litigiu. Deși au la dispoziție măsuri procedurale de constrângere a unității

deținătoare de a răspunde notificării, reclamanții nu au înțeles să le

utilizeze, astfel încât nefiind finalizată procedura prealabilă, acțiunea

formulată în cauză este inadmisibilă.

În mod nelegal

instanța de apel a considerat că Tribunalul trebuia să se pronunțe asupra

temeiniciei cererii cu privire la cadrul reglementat de Legea nr. 10/2001,

întrucât prima instanță a avut în vedere atât dispozițiile Legii nr. 10/2001

cât și prevederile art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O.

Analizând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată următoarele:

Prin cererea care a învestit

instanțele în prezentul litigiu, reclamanții au solicitat, în contradictoriu cu

societatea pârâtă, restituirea în natură a imobilului situat în str. Frigului,

sector 4 București.

În motivarea cererii

s-a arătat că imobilul, deținut în prezent de pârâta SC M.T. SRL, a aparținut

autorului reclamanților și a fost, în mod abuziv, preluat de stat, prin Legea nr.

119/1948.

Reclamanții au

solicitat instanței să compare titlurile de proprietate ce se opun cu privire

la același bun și să constate că titlul autorului lor este mai bine

caracterizat, fiind astfel preferabil celui opus de pârâtă.

În drept, cererea a

fost întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 la C.E.D.O.

Prima instanță a

apreciat că acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun,

în situația concretă în care se află reclamanții al căror bun se regăsește în

patrimoniul unei unități deținătoare dintre cele enumerate de art. 21 din Legea

nr. 10/2001, nu mai este admisibilă după intrarea în vigoare a acestei legi,

actul normativ menționat reglementând o procedură administrativă obligatorie

pentru restituirea în natură a bunurilor ce intră în sfera sa de reglementare.

Curtea de Apel, prin

decizia recurată, a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe cu

îndrumarea de a verifica dacă reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea de

despăgubiri și de a stabili natura acestor despăgubiri, în cadrul legislativ

reglementat de Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte

apreciază că ambele recursuri declarate în cauză sunt fondate, pentru

următoarele considerente:

litigiu, reclamanții nu au solicitat instanțelor să verifice îndreptățirea lor

la beneficiul despăgubirilor reglementate de Legea nr. 10/2001, să stabilească

natura acestor despăgubiri ori să le acorde reclamanților, instanța de apel,

prin hotărârea recurată, a stabilit în sarcina instanței de rejudecare,

obligația de a efectua cercetarea judecătorească sub aceste aspecte.

Nepronunțarea primei

instanțe asupra temeiniciei cererii reclamanților din perspectiva Legii nr. 10/2001,

a fost considerată de instanța de apel ca reprezentând o nesoluționare a

fondului pretențiilor deduse judecății și a determinat soluția de trimitere a

cauzei spre rejudecare Tribunalului.

Prin considerentele

deciziei, Curtea de Apel a fixat cadrul procesual în limitele de aplicare a

prevederilor Legii nr. 10/2001. Dezlegarea dată asupra cadrului procesual în

care trebuie soluționată pricina nu are valoarea unui simplu considerent, ci

constituie în realitate o soluție dată unei probleme de drept ce vizează actul

normativ aplicabil litigiului cu care instanțele au fost învestite și care este

obligatorie pentru instanța de rejudecare.

Considerentele

deciziei prin care se stabilește necesitatea analizării fondului pretențiilor

reclamanților din perspectiva Legii nr. 10/2001 explică dispozitivul hotărârii

pronunțate de instanța de apel, îl susțin, în lipsa lor nefiind posibilă

înțelegerea acestui dispozitiv.

În condițiile în care

pretențiile cuprinse în cererea de chemare în judecată nu erau întemeiate pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar prin considerentele deciziei pronunțate,

Curtea de Apel se pronunță asupra aplicării în cauză a prevederilor acestui act

normativ, dezlegarea dată fiind obligatorie pentru instanța de rejudecare, reclamanții

au interesul de a ataca decizia pronunțată de instanța de apel.

Susținerile formulate

prin recursul declarat de reclamanți sunt fondate.

Reclamanții au

învestit instanțele cu o cerere întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. și art.

1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.D.O., solicitând, în procedura dreptului

comun, compararea titlurilor de proprietate ce se opun cu privire le același

imobil.

Stabilind în sarcina

instanței de rejudecare obligația de a analiza temeinicia pretențiilor

reclamanților din perspectiva Legii nr. 10/2001, instanța de apel a încălcat

principiul disponibilității, rezultat din prevederile art. 298 raportat la art.

129 alin. (6) C. proc. civ.

În aceste condiții,

instanța de apel în cadrul controlul de legalitate cu care a fost învestită

prin declararea apelului, avea obligația de a verifica hotărârea pronunțată de

prima instanță sub aspectul soluției de inadmisibilitate a cererii formulate de

reclamanți, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 la C.E.D.O.

Or, Curtea de Apel nu

a analizat legalitatea sentinței apelate sub aspectul admisibilității unei

cererii în revendicare formulate în procedura dreptului comun, ci s-a limitat

la a constata că tribunalul are obligația de a cerceta temeinicia pretențiilor

deduse judecății din perspectiva Legii nr. 10/2001, în condițiile în care

reclamanții nu și-au fundamentat pretențiile pe dispozițiile acestui act

normativ.

Art. 6 din C.E.D.O. implică

în sarcina instanței obligația de a efectua o examinare efectivă a cererilor, a

mijloacelor de apărare și a argumentelor părților în asigurarea respectării

dreptului la un proces echitabil.

Prin decizia

instanței de apel, aceste norme europene nu au fost respectate, reclamanții

nebeneficiind de o hotărâre prin care Curtea de Apel să se pronunțe asupra

admisibilității cererii lor în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480

C. civ. și art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.D.O. și care să

cuprindă argumentele instanței de apel în sensul admisibilității ori al

inadmisibilității unei astfel de cereri.

Din acest motiv, nici

controlul de legalitate în calea de atac a recursului nu poate fi exercitat,

impunându-se, în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., trimiterea spre

rejudecare a cauzei la instanța de apel.

recurs formulate, pârâta susține inadmisibilitatea, în cauză, a cererii în

revendicare formulate de reclamanți.

Dat fiind principiul

ierarhiei căilor de atac, câtă vreme, Curtea de Apel nu s-a pronunțat asupra

admisibilității cererii reclamanților întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ.

și art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.D.O., instanța de recurs nu

poate să examineze, omissio medio, acele aspecte care nu au făcut obiectul

controlului exercitat de instanța de apel și care susțin inadmisibilitatea unei

astfel de cereri.

Cu ocazia rejudecării

pricinii, pârâta va putea supune analizei instanței de apel argumentele aduse

în sensul inadmisibilității cererii în revendicare formulate de reclamanți,

revenind instanței obligația de a răspunde acestor susțineri pentru respectarea

drepturilor procesuale ale părților în litigiu.

Față de

considerentele expuse, în baza art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 304 pct.

7 C. proc. civ., Înalta Curte va admite ambele recursuri, va casa decizia

recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de reclamanții W.G.G.N., G.E.O., G.S.R., G.Șt.L., I.M.A., G.D.V. și

de pârâta SC M.T. SRL împotriva deciziei nr. 92 din 6 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia și

trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 ianuarie 2010.