ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4207/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4207/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș la data de 24 iunie 2011 reclamanta C.S. a chemat în

judecată pe pârâtului C.C.O., solicitând instanței să dispună rezoluțiunea contractului

de cesiune a părților sociale nr. 1 din 1 august 2008, pentru neplata prețului

și să se dispună ca părțile sociale ale societății SC C. SRL să fie incluse în

masa succesorală a defunctului C.G.D.

Prin sentința civilă nr.

99/ PI din 9 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă

, în Dosarul nr. 8477/30/2010,

a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei C.S.

și a fost admisă cererea formulată de reclamanta C.S., în contradictoriu cu

pârâtul C.C.O., având ca obiect rezoluțiune contract și s-a dispus rezoluțiunea

contractului de cesiune a părților sociale din 1 august 2008 încheiat între

defunctul C.G.D. și fiul său C.C.O. A fost disjuns capătul 2 al cererii de

chemare în judecată și s-a format un nou dosar.

În motivare, cu

privire la excepția lipsei calității procesuale active, prima instanță a reținut

că reclamanta are calitate de soție supraviețuitoare a defunctului C.G.D.,

parte în contractul de cesiune, în calitate de cedent, motiv pentru care

dobândește toate drepturile din patrimoniul defunctului la data deschiderii

succesiunii, inclusiv dreptul procesual de a solicita rezilierea contractelor

încheiate de defunct.

S-a constatat că prin

contractul de cesiune părți sociale din data de 1 august 2008 defunctul C.G.D. a

cesionat un număr de 13.000 părți sociale ce constituie întreg capitalul social

al SC C. SRL, în schimbul sumei de 130.000 lei, cu titlu de preț, către fiul

său C.C.O.

Din cuprinsul cererii

de înmatriculare a societății la Registrul Comerțului, punctul 6, a rezultat că această societate comercială a fost înființată

sub un regim matrimonial de comunitate de bunuri, în timpul căsătoriei

defunctului cu reclamanta.

Reclamanta a depus

acțiune de divorț, înregistrată sub nr. 2920/325/2008 pe rolul Judecătoriei

Timișoara, renunțând la judecată la data de 4 septembrie 2008.

Coroborând probele

administrate în cauză, respectiv declarațiile martorilor audiați, instanța de

fond a apreciat că intenția reală a părților contractului de cesiune a fost

aceea de a „scoate” aceste bunuri din masa partajabilă în caz de partaj bunuri

comune și că prețul stipulat al cesiunii nu a fost niciodată achitat în fapt de

către cesionar, cedentului, mai ales având calitatea de rude de gradul I între

aceștia, astfel că s-a făcut aplicarea art. 1361 - 1370 C. civ. și art. 1368 C.

civ.

Capătul 2 al cererii

de chemare în judecată a fost disjuns, deoarece are ca obiect dezbatere

succesorală, urmând a se pune în discuție o eventuală conexare la Dosarul nr. 6968/325/2009

al Judecătoriei Timișoara.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, pârâtul C.C.O. a declarat recurs - recalificat de

instanță ca fiind apel (filele 4 - 5 dosar), solicitând admiterea apelului astfel

cum a fost formulat și schimbarea sentinței apelate în sensul respingerii

acțiunii reclamantei.

Prin

decizia civilă nr. 202/2012

din 5 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a

civilă, a fost admis

apelul

formulat de pârâtul C.C.O. împotriva sentinței civile nr. 99/ PI din 9 aprilie

2012 pronunțată de Tribunalul Timiș, în Dosarul nr. 8477/30/2010.

A fost schimbată în

parte hotărârea apelată, în sensul că a fost respinsă acțiunea formulată de

reclamanta C.S.

Au fost menținute în

rest dispozițiile hotărârii apelate.

A fost obligată

reclamanta la plata sumei de 2.100,05 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de control judiciar a reținut că instanța de fond a dat o

rezolvare corectă tuturor excepțiilor invocate, de către pârât, niciuna dintre

excepțiile invocate nefiind incidente în cauză.

S-a reținut că, în speță

nu se poate pune problema lipsei calității procesuale active a reclamantei,

având în vedere că aceasta are calitatea de soție supraviețuitoare a

defunctului C.G.D., astfel că se subrogă în drepturile și obligațiile acestuia

în calitate de vânzător al părților sociale aferente contractului de cesiune din

1 august 2008.

S-a apreciat ca fiind

neîntemeiată excepția lipsei de interes, deoarece, stabilindu-se că reclamanta

are calitate procesuală activă în calitate de soție supraviețuitoare, interesul

său este născut și actual și rezidă în aceea că dorește să își recupereze

acțiunile și drepturile patrimoniale cuvenite în urma decesului defunctului său

soț.

Cu privire la

excepțiile autorității de lucru judecat și a puterii lucrului judecat invocate

în raport de sentința comercială nr. 55/ PI din 18 mai 2010 pronunțată de

Tribunalul Timiș prin care s-a analizat acțiunea reclamantei, având ca obiect

constatarea nulității contractului de cesiune părți sociale din 1 august 2008

și care a fost respinsă în mod irevocabil prin decizia Înaltei Curți de Casație

și Justiție nr. 2621 din 13 septembrie 2011, curtea de apel a reținut că în

cauză nu este incidentă niciuna dintre cele două excepții, întrucât cele două

acțiuni au obiecte și părți diferite, respectiv în acțiunea ce a făcut obiectul

Dosarului nr. 8813/30/2008 al Tribunalului Timiș în care s-a pronunțat sentința

comercială nr. 55/ PI din 18 mai 2010 s-a solicitat constatarea nulității

contractului, iar în cauza de față s-a solicitat rezoluțiunea aceluiași

contract, iar pe de altă parte, în Dosarul nr. 8813/30/2008 au figurat ca

pârâți atât C.C.O., cât și SC C. SRL, în dosarul de față pârât fiind doar C.C.O.

Așa fiind, s-a

apreciat că între cele două spețe deduse judecății nu există triplă identitate

de obiect, cauză și părți, motiv pentru care nu este incidentă excepția

autorității de lucru judecat.

Cât privește puterea

lucrului judecat invocat de asemenea de către pârât, curtea de apel a constatat

că, deși în cuprinsul deciziei civile nr. 37 din 7 februarie 2011 prin care s-a

respins apelul reclamantei împotriva sentinței comerciale nr. 55 din 18 mai

2010 s-a reținut, printre altele, că principala critică în apel a fost neplata

prețului acțiunilor deținute de către defunct, iar în acea cauză reclamanta nu

a făcut această dovadă a neplății prețului, în cauza dedusă judecății în

dosarul de față, deși s-a invocat din nou neplata prețului acțiunilor, s-au

făcut probatorii distincte, respectiv reclamanta a propus în dovedirea

susținerilor sale audierea a doi martori, probatoriu care a fost admis și

administrat de către instanța de fond.

Pe fondul cauzei, instanța

de control judiciar a reținut, în esență, că în ceea ce privește proba cu

martori (B.D. și C.P.) administrată în cauză, chiar dacă admisibilă ca

probatoriu (în raport de aplicabilitatea art. 46 pct. 7 C. com.), aceasta nu a

făcut dovada susținerilor reclamantei, respectiv nu a făcut dovada neplății

prețului, motiv pentru care, s-a apreciat că în mod netemeinic și nelegal a

fost admisă acțiunea reclamantei doar în baza declarațiilor martorilor audiați,

declarații care nu s-au coroborat cu restul probatoriului administrat în cauză.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, reclamanta C.S. a declarat recurs solicitând

admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate, respingerea apelului și

menținerea ca legală și temeinică a sentinței apelate.

În argumentarea

recursului, reclamanta arată că în timpul căsătoriei, a fost înființată

societatea SC C. SRL Timișoara, avându-l ca asociat unic pe soțul său, C.G.D.

Capitalul social al

societății comerciale a fost constituit din comunitatea de bunuri a familiei -

așa cum este stipulat în cererea de înmatriculare a societății la Oficiul Registrului Comerțului Timiș nr. 70 din 8 ianuarie 1992 la rubrica numărul 6 -

regimul matrimonial - comunitate de bunuri.

S-a arătat că la data

de 1 august 2008 între C.G.D. și fiul acestuia C.C.O. s-a încheiat un contract

de cesiune, prin care au fost cesionate 13.000 părți sociale, reprezentând 100%

din capitalul social al societății, în valoare de 130.000 lei.

Recurenta a arătat că

acești bani nu se regăsesc în niciun cont al defunctului, iar pârâtul nici nu

avea de unde să dețină o asemenea sumă de bani.

Mai mult decât atât, susține

recurenta, în contractul de cesiune este stipulat faptul că pârâtul a achitat

cedentului valoarea părților sociale, dar nu este menționat faptul că cedentul (C.G.D.)

ar fi primit această sumă, care ar fi trebuit plătită într-un cont bancar,

printr-un instrument de plată specific.

Prețul de 130.000 lei

nu a fost plătit, ceea ce conduce automat la anularea contractului de cesiune.

Consideră că, în mod

eronat, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul pârâtului C.C.O., motivând

faptul că, la instanța de fond martorii audiați în cauză nu au fost prezenți la

încheierea contractului de cesiune, iar declarațiile lor sunt, de fapt,

considerații personale ale acestora, sens în care redă pe scurt din conținutul

declarațiilor martorilor audiați în cauză.

Critică reținerea

instanței de apel cu privire la faptul că reclamanta nu a produs probe din care

să rezulte că pârâtul nu a achitat prețul părților sociale, arătând că pârâtul a

declarat la interogatoriu că a achitat părțile sociale.

Susține

că prin

contractul de cesiune

încheiat, părțile sociale ale societății comerciale nu se regăsesc la masa

succesorală și consideră că la baza întocmirii contractului de

cesiune stă o cauză

ilicită și imorală, contractul fiind încheiat între tată și fiu doar cu scopul

de a reduce masa succesorală.

În drept, au fost

invocate prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Intimatul - pârât C.C.O. a formulat întâmpinare prin care a invocat

excepția nulității recursului, solicitând admiterea excepției și în consecință,

constatarea nulității cererii de recurs, iar în subsidiar a solicitat

respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta

Curte, examinând, cu prioritate, cererea de recurs formulată de

reclamanta

C.S.

din perspectiva excepției nulității

recursului invocată de

intimatul-pârât

C.C.O. prin întâmpinare

,

în temeiul dispozițiilor art. 137 C. proc. civ. raportat la art. 302

1

alin.

(1)

lit. c) și art. 306 alin. (3) din același act normativ, constată

că excepția este întemeiată.

Potrivit

dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se

poate cere numai pentru motive de nelegalitate, în situațiile prevăzute expres

și limitativ la punctele 1-9.

Conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.,

cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de

nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art.

306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage

nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor

într-unul din motivele de casare sau modificare instituite de art. 304 pct. 1 -

9 C. proc. civ.

Per a contrario, dacă

dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea acestora într-unul

dintre cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C.

proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.

În

speță, se constată că reclamanta

C.S.

a invocat formal în

susținerea recursului său dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., fără

a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva

textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul

cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre

cazurile reglementate de pct. 1-9 ale textului de lege anterior menționat,

astfel cum prevede art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

Din expunerea

argumentelor evocate de recurenta-reclamantă rezultă cu evidență că s-au readus

în discuție aspecte de netemeiniciei, recurenta tinzând, în realitate, la o

restabilire a situației de fapt, or, reaprecierea probelor administrate în

cauză nu mai este posibilă în această etapă procesuală, odată cu abrogarea pct.

11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 și a ipotezei

reglementate de pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. înlăturată prin pct. 41 al

Legii nr. 219/2005.

Simpla

nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, modalitatea în care au

fost analizate probele administrate (declarațiile martorilor audiați în cauză,

interogatoriul pârâtului etc.), precum și succinta relatare a situației de fapt

nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de

dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Recursul fiind un

mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub

aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de

atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea

dispozițiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării și

dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile mai sus

menționate, obligație care revine sub sancțiunea nulității, titularului căii de

atac promovate.

În consecință,

constatând că recurenta-reclamantă

C.S.

nu s-a conformat

obligației prevăzută de dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C.

proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine

publică, care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va aplica

cererii sancțiunea nulității.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția

nulității recursului invocată de intimatul-pârât C.C.O.

Constată nul recursul

declarat de reclamanta

C.S.

împotriva

deciziei civile nr. 202/2012

din 5 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a

civilă

,

în temeiul art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi

27

noiembrie 2013

.