ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5251/2012

Asupra cererii de

recurs de față:

Din analiza actelor

și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, la data de 23 noiembrie 2010, sub nr. 11391/2/2010, reclamanta M.D.

a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Sănătății, pentru ca prin hotărârea

ce se va pronunța să se dispună anularea în totalitate a actului administrativ,

respectiv Ordinul ministrului sănătății nr. R/2575/2010, prin care s-a dispus

încetarea suspendării raporturilor reclamantei de serviciu și reluarea

activității în cadrul Ministerului Sănătății, Direcția Asistentă Medicală,

începând cu data de 19 octombrie 2010.

S-a mai solicitat prin

acțiune anularea actului pregătitor, respectiv adresa din 8 septembrie 2010 emisă

de Agenția Națională a Funcționarilor Publici, suspendarea executării Ordinului

ministrului sănătății nr. R/2575/2010, până la soluționarea definitivă și irevocabilă

a acțiunii în anulare, având în vedere importanța continuării proiectelor demarate

și care se află în implementare sub coordonarea reclamantei ca și obligarea pârâtului

la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat și taxa judiciară

de timbru.

Pârâtul a depus la dosarul

cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea, în principal, ca inadmisibilă

și, în subsidiar, ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată. De asemenea,

a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Sănătății față

de capătul doi al cererii, având în vedere că reclamanta a solicitat, în contradictoriu

cu Ministerul Sănătății și anularea „actului pregătitor, respectiv adresa din 8

septembrie 2010, emisă de Agenția Națională a Funcționarilor Publici”, precum și

inadmisibilitatea capătului doi al cererii de chemare în judecată, în raport de

dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât nu a fost îndeplinită

procedura prealabilă, în sensul de a se solicita emitentului actului, respectiv

Agenția Națională a Funcționarilor Publici, revocarea, în tot sau în parte a acestuia.

În ceea ce privește cererea de suspendare, a solicitat respingerea ca neîntemeiată

a acesteia, deoarece nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate.

Prin încheierea de ședință

din 11 mai 2011, Curtea a admis excepția lisei calității procesuale pasive a pârâtului

Ministerul Sănătății în ceea ce privește al doilea capăt de cerere din acțiune pentru

motivele arătate în acea încheiere.

Față de această împrejurare,

în baza art. 137 alin. (1) și art. 109 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a respins

capătul de cerere privind anularea adresei din 8 septembrie 2010 emisă de Agenția

Națională a Funcționarilor Publici, din acțiunea formulată de reclamantă, în contradictoriu

cu pârâtul Ministerul Sănătății, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă.

Prin sentința nr. 4389

din 22 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins excepția lipsei procedurii administrative prealabile și totodată:

(i) a admis, în parte

acțiunea reclamantei și a anulat Ordinul nr. R/2575/2010 emis de ministrul sănătății.

(ii) a respins cel de

al doilea capăt de cerere, ca fiind îndreptat împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă; și

(iii) a respins ca rămasă

fără obiect cererea de suspendare a executării Ordinului nr. R/2575/2010.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut următoarele considerente:

În ceea ce privește excepția

lipsei procedurii prealabile, invocată prin întâmpinare de către pârât, Curtea a

apreciat că aceasta nu este întemeiată, întrucât reclamanta a formulat plângerea

administrativă prealabilă, înregistrată la Registratura Generală a Ministerului

Sănătății, din 17 noiembrie 2010.

Pe fondul cauzei, Curtea

a reținut că prin Ordinul nr. 1900/2010, emis de ministrul sănătății s-a constatat

suspendarea de drept a raporturilor de serviciu ale reclamantei cu pârâtul, în temeiul

art. 94 lit. b) din Legea nr. 188/1999 (forma inițială), ca urmare a încadrării

reclamantei pe durată determinată în funcția de consilier la Biroul Parlamentar

al doamnei A.S.

Prin Ordinul nr. R/2575/2010,

s-a dispus încetarea suspendării raporturilor de serviciu și reluarea de către reclamantă

a activității în cadrul Ministerului Sănătății, începând cu data de 19 octombrie

2010.

Curtea a constatat că

prin O.U.G. nr. 105/2009 privind unele măsuri în domeniul funcției publice, începând

cu data de 6 octombrie 2009, s-a modificat art. 94 lit. b) în sensul extinderii

sferei cazurilor de suspendare de drept a raporturilor de serviciu și la situațiile

de încadrare „la cabinetul unui primar, sau după caz, la cabinetul unui președinte

al consiliului județean, ori la cancelaria prefectului” și că prin Legea nr. 140/2010

pentru aprobarea O.U.G. nr. 105/2009 s-a reglementat abrogarea modificărilor aduse

art. 94 lit. b) din Legea nr. 188/1999 din ordonanță, și nu a dispozițiilor inițiale

ale acestui articol, pentru a se justifica încetarea suspendării de drept a raporturilor

de serviciu ale reclamantei.

Apreciind că Ordinul

nr. R/2575/2010 nu prevede alte motive de încetare a suspendării raporturilor de

serviciu, decât interpretarea și aplicarea dispozițiilor Legii nr. 140/2010, Curtea

a admis acțiunea reclamantei, în parte, și a desființat Ordinul nr. R/2575/2010,

ca fiind nelegal.

Referitor la cererea de

suspendare a executării ordinului, Curtea a constatat ca fiind rămasă fără obiect,

având în vedere că prin sentința pronunțată la 24 ianuarie 2011, de aceeași instanță,

în Dosarul nr. 11928/2/2010, s-a suspendat deja executarea Ordinului nr. R/2575/2010,

până la soluționarea irevocabilă a acțiunii.

cauză

Împotriva acestei hotărâri

în termen legal a declarat recurs pârâtul Ministerul Sănătății, criticând-o ca fiind

nelegală și netemeinică, și invocând ca temei legal al căii de atac promovate prevederile

art. 304 pct. 8, pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În esență, prin motivele

de recurs dezvoltate, recurentul a susținut că în mod neîntemeiat instanța de fond

a admis cererea reclamantei de anulare a Ordinului nr. R/2575/2010, respectiv de

încetare a suspendării raporturilor de serviciu ale reclamantei, întrucât la data

emiterii actului contestat, cererea pentru suspendarea raporturilor de serviciu

pe perioada încadrării nu avea temei legal.

A arătat recurentul că

nu este reală și nici corectă susținerea primei instanțe în sensul că în situația

în care se abrogă o normă prin care a fost modificat actul inițial, în mod automat

se revine la forma inițială a actului normativ, o atare soluție fiind contrară dispozițiilor

art. 64 din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea

actelor normative, conform cărora nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare

anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial.

Din această perspectivă

se impunea a se reține că la data la care reclamanta s-a adresat Agenției Naționale

a Funcționarilor Publici solicitând precizări cu privire la legislația aplicabilă

funcționarilor publici în materia suspendării raporturilor de serviciu, prin adresa

din 12 august 2010 corect s-a indicat că art. 94 alin. (1) lit. b) din Legea

nr. 188/1999, modificat și completat, ce prevedea o atare posibilitate a suspendării

raportului de serviciu motivată de încadrarea la cabinetul unui demnitar, și-a încetat

aplicarea urmare a abrogării implicite prin prevederile art. V din Legea nr. 140/2010.

control judiciar

Recursul este fondat.

Înalta Curte, examinând

sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse și raportat la prevederile

legale incidente, din materia supusă verificării, reține că sunt fondate criticile

recurentei în sensul și pentru considerentele în continuare arătate.

Actele și lucrările dosarului

atestă necontestat, că Ordinul ministrului sănătății, nr. R/2575/2010, prin care

s-a dispus încetarea suspendării raporturilor de serviciu ale reclamantei-intimate

și reluarea activității sale în cadrul Ministerului Sănătății, ce formează obiectul

acțiunii în anulare de față, a fost emis, inter alia, în temeiul art. V din Legea

nr. 188/1999, privind statutul funcționarilor publici.

S-a apreciat astfel de

către emitent, că la data de 12 octombrie 2010, urmare a adoptării Legii nr. 140/2010,

în vigoare de la data de 11 iulie 2010 (publicată în M. Of. nr. 471/8.07.2010),

nu mai subzista suspendarea de drept a raporturilor de serviciu ale funcționarului

public, când acesta este încadrat la cabinetul unui demnitar, conform art. 94

lit. b) din Legea nr. 188/1999.

Contrar celor arătate

de prima instanță, Înalta Curte reține, astfel cum a susținut și recurenta, că la

emiterea actului atacat au fost corect avute în vedere și interpretate modificările

legislative succesive aduse art. 94 lit. b) din Legea nr. 188/1999, nefiind incident

viciul de nelegalitate invocat.

În acest sens, Înalta

Curte reamintește că, în timp, art. 94 lit. b) din Legea nr. 188/1999, a suferit

mai multe modificări, după cum urmează:

(i) În forma inițială

se prevedea suspendarea de drept a raporturilor de serviciu ale funcționarului public

când acesta este încadrat la cabinetul unui demnitar.

(ii) La momentul adoptării

O.U.G. nr. 105/2009, privind unele măsuri în domeniul funcției publice, s-a modificat

art. 94 lit. b) în sensul extinderii situațiilor de suspendare a raporturilor de

serviciu, pe lângă încadrarea la cabinetul unui demnitar public, și la următoarele

situații: „la cabinetul unui primar, sau după caz, la cabinetul unui președinte

al consiliului județean ori la cancelaria prefectului”.

(iii) Ulterior, prin Legea

nr. 140/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 105/2009 privind unele măsuri în domeniul

funcției publice, publicată în M. Of. nr. 471/8.07.2010, care a intrat în vigoare

la data de 11.07.2010, se abroga art. 94 alin. (1) lit. a), lit. b) și lit. h) astfel

cum a fost modificat de această ordonanță.

Ilustrarea evoluției legislative

a textului în discuție demonstrează că prin O.U.G. nr. 105/2009 au fost modificate

mai multe articole ale art. 94 din Legea nr. 188/1999, cu mențiunea că acestea vor

avea un cuprins astfel rezultat, diferit, respectiv mai extins în ceea ce privește

sfera situațiilor în care se suspendă raporturile de serviciu.

Ceea ce au omis însă atât

prima instanță cât și reclamanta-intimată este împrejurarea că prin ar. V al Legii

nr. 140/2010, au fost abrogate integral prevederile art. I pct. 6-pct. 25, din O.U.G.

nr. 105/2009, ceea ce din perspectiva tehnicii legislative a însemnat abrogarea

întregului cuprins al art. 94 alin. (1) lit. a), lit. b) și lit. h) și nu numai

a modificărilor aduse acestui articol.

Astfel, prin abrogarea

dispozițiilor de modificare și completare ale art. 94 alin. (1) lit. a), lit. b)

și lit. h) din Legea nr. 188/1999, aceste prevederi nu au mai fost în vigoare și

ca atare, la data emiterii ordinului atacat, cu justețe s-a apreciat că nu mai subzista

temeiul legal pentru a se dispune suspendarea de drept a raportului de serviciu

a funcționarului public.

Situația sau mai bine

spus ipoteza similară a suspendării raporturilor de serviciu invocată de reclamantă,

a fost reintrodusă în cuprinsul art. 94 din Legea nr. 188/1999 prin Legea nr. 132/2012,

începând cu 22 iulie 2012, ceea ce demonstrează o dată în plus, că în sensul

art. 64 din Legea nr. 24/2000, abrogarea în cauză produsă anterior prin Legea

nr. 140/2010 nu a putut repune în vigoare actul normativ inițial.

Pentru cele mai sus arătate,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va admite așadar recursul de față

și reținând temeinicia și legalitatea ordinului atacat se va modifica hotărârea

atacată în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Ministerul Sănătății împotriva sentinței nr. 4389 din 22 iunie 2011 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată

în sensul că respinge acțiunea reclamantei M.D., ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 11 decembrie 2012.