ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1066/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 21.04.2015 sub nr. x, reclamanta A. S.R.L. a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtele Agentia Nationala de Administrare Fiscala - Directia Generala Regionala a Finantelor Publice Bucuresti - Serviciul Solutionare Contestatii, Agentia Nationala de Administrare Fiscala - Directia Generala Regionala a Finantelor Publice Bucuresti - Administratia Sectorului 6 A Finantelor Publice, prin Agentia Nationala de Administrare Fiscala - Directia Generala Regionala a Finantelor Publice Bucuresti, să dispună anularea parțială a Deciziei nr. 1003/16.12.2014, emisa de ANAF-DGRFP- Serviciul Soluționare Contestații, privind modalitatea de soluționare a contestației și înregistrată sub nr. x/01.07.2014, cu privire la suma de 2.162.619 RON, reprezentând TVA stabilită suplimentar și respinsă la rambursare, precum anularea în totalitate a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscala nr. x din data de 16.05.2014, emisă de ANAF-DGRFP, cu privire la suma de 2.162.619 RON, precum și anularea în totalitate a Raportului de Inspecție Fiscală nr. F-S6 74 din data de 16.05.2014 emis de ANAF-DGRFP și pe cale de consecință obligarea pârâtelor la restituirea către reclamantă, în termen de 10 zile de la pronunțarea hotărârii, a sumei de 2.133.335 RON, reprezentând TVA stabilită suplimentar și respinsă la rambursare, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2762 din 27 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția inadmisibilității capătului de cerere privind nulitatea Raportului de inspecție fiscală nr. FS 6 97 din data de 16.05.2014, invocată de intimată, ca neîntemeiată.

S-a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Serviciul Soluționare Contestații, și Agenția Națională de Administrre Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Sectorului 6 A Finanțelor Publice, prin reprezentant legal Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București .

S-a anulat în parte Decizia nr. 1003/16.12.2014, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Serviciul soluționare contestații, în sensul că s-a admis contestația formulată împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. FS 6 97 din data de 16.05.2014 emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. FS 6 97 din data de 16.05.2014, emise de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Administrația Sector 6 a Finanțelor Publice.

S-a anulat în parte Raportul de inspecție fiscală nr. FS 6 97 din data de 16.05.2014 și Decizia de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. FS 6 97 din data de 16.05.2014, în ceea ce privește suma de 2.133.335 RON, reprezentând TVA stabilit suplimentar.

S-a respins în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

S-a admis în parte cererea accesorie de obligare a intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

Au fost obligate intimatele în solidar la plata în favoarea contestatoarei a sumei de 24.396,99 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile recurate au formulat recurs pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în nume propriu și în reprezentarea Administrației Sectorului 6 a Finanțelor Publice, criticând hotărârea recurată pentru netemeinicie și nelegalitate.

În ceea ce privește respingerea excepției inadmisibilității capătului de cerere privind nulitatea Raportului de Inspecție fiscală nr. x/16.05.2014, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeincă având în vedere faptul că acest act nu reprezintă un act administrativ fiscal în sensul art. 43 din Codul de procedură fiscală, sumele înscrie în raport reprezintă doar constatări ale organului de inspecție, pe baza cărora este emis titlu de creanță, respectiv decizia de impunere. Față de neachitarea la termenul scadent a sumelor menționate în cuprinsul deciziei de impunere, a susținut că punerea în executare s-a realizat în condițiile Codului de procedură fiscală.

Reclamanta a susținut în cuprinsul acțiunii că a fost nevoită să realizeze lucrările de modernizare a infracstructurii de utilitate publică în vederea facilității accesului la centrul comercial B. Plioiești, lucrări care au fost realizate în strânsă legătură cu activitatea economică realizată de societate respectiv, funcționarea cemtrului comercial prin închirierea de spații comeriale către clienții săi.

Reclamanta a considerat că în acest caz sunt aplicabile prevederile art. 128 alin. (8) lit. e), art. 129 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal și ale punctului 6 alin. (9) lit. c), respectiv 7 alin. (6) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele Metodologice de aplicare a Codul fiscal.

Însă, baza legală invocată de reclamantă este incomplet citată fiind omise precizările care se referă la faptul că bunurile acordate în mod gratuit sunt bunurile pe care persoana impozabilă le acordă gratuit angajaților săi și care sunt legate de desfășurarea în condiții optime a activității economice.

Au mai susținut recurentele că reclamanta nu poate beneficia de dreptul de deducere a TVA aferentă sumei facturate cu titlu de contribuție de către C. S.R.L., întrucât această operațiune nu reprezintă contrapartida unui bun sau serviciu care să intre în sfera de aplicare a TVA.

De asemenea, recurentele au criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată, în favoarea reclamantei, apreciindu-le că sunt în cuantum prea mare raportat la speța dedusă judecății.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca temeinică și legală și obligarea recurentelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluționarea litigiului.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând cu prioritate excepția tarvidității formulării cererii de recurs de către pârâte, astfel cum prevăd dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este tardiv formulat.

Verificând respectarea termenului de declarare a căii de atac, în raport cu obiectul cererii deduse judecății, se constată că, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.

Potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlinește, iar conform alin. (2) al aceluiași articol, când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul se prelungește până în prima zi lucrătoare care urmează.

Înalta Curte constată că recursul a fost declarat și motivat cu depășirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, deoarece hotărârea recurată a fost comunicată pârâtelor la data de 20.04.2016, iar cererea de recurs a fost depusă la instanța de fond la data de 31.05.2016 și la data de 23.08.2016 .

Având în vedere data comunicării hotărârii recurate, rezultă că ultima zi de declarare a recursului, calculată potrivit dispozițiilor art. 181-183 C. proc. civ., era data de 6 mai 2016.

Potrivit dispozițiilor art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.

De asemenea, se reține că la dosar nu a fost formulată o cerere de repunere în termen de către recurenții-pârâți, potrivit dispozițiilor art. 186 C. proc. civ.

În ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Astfel, cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de către intimata- reclamantă, reprezentând onorariu avocat, în sumă de 17,225.47 RON, dovedite prin factura seria x nr. x/23.07.2016, conform contractului de asistență juridică nr. x/05.07.2016, Înalta Curte constată că suma solicitată este vădit disproporționată în raport cu valoarea și complexitatea cauzei, dar și cu activitatea desfășurată de avocat și față de circumstanțele cauzei. Pentru aceste motive, în baza dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. va reduce onorariul de avocat, obligând recurentele-pârâte la plata sumei de 7000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. raportat la art. 248 C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca tardiv formulat.

Va obliga recurentele -pârâte la plata cheltuielilor de judecată cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în nume propriu și în reprezentarea Administrația Sectorului 6 a Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 2762 din 27 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca tardiv.

Obligă recurentele-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 7000 RON în favoarea intimatei-reclamante cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 februarie 2019.