ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1034/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 22 mai 2015 pe rolul Tribunalului Timiș, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x/29.04.2015 întocmit în lucrarea nr. 23223/A/20.04.2015 de către Inspecția de Integritate din cadrul ANI.

Prin sentința civilă nr. 112 din 18 aprilie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea reclamantului.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamantul A. a formulat recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5.1. La termenul de judecată de la 25 aprilie 2018, recurentul-reclamant A. a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 12 alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr. 176/2010, prin raportare la art. 1 alin. (3), art. 20 și art. 21 alin. (3) din Constituția României și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

5.2. Intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a formulat punct de vedere cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 12 alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr. 176/2010, prin care a solicitat respingerea cererii, apreciind că excepția de neconstituționalitate invocată de recurentul-reclamant A. este, în principal, inadmisibilă, iar în subsidiar, neîntemeiată.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2015, s-a respins cererea formulată de recurentul-reclamant A., de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 12 alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr. 176/2010.

Împotriva încheierii din 21 noiembrie 2018 a formulat recurs reclamantul criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că cererea de sesizare a Curții Constituționale este inadmisibilă doar dacă nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 29 alin. (1), (2), (3), din legea nr. 47/1992.

La analizarea excepției, instanța trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 1 alin. (3) și alin. (5) din Constituția României, însă le-a ignorat.

De asemenea, instanța trebuia să rețină împrejurările statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, respectiv că legea trebuie să fie accesibilă și previzibilă în ceea ce privește efectele sale cu privire la sesizarea din oficiu și să precizeze cu suficientă celeritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de sesizare a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit pentru a oferi persoanei evaluate o protecție adecvată împotriva arbitrariului.

Dispozițiile legale invocate din lege nu îndeplinesc condițiile calitative impuse de Contituția României și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, norma enunțată nu oferă suficientă precizie pentru a permite inspectorului Agenției Naționale de Integritate (cu privire la sesizarea din oficiu) să își adapteze conduita în funcție de lege, astfel încât, să fie capabil să prevadă circumstanțele, consecințele care ar puteau rezulta dintr-o anumită faptă a sa și să le evite, să întocmească Raportul de evaluare cu încălcarea legii.

Dispozițiile de lege criticate, respectiv prevederile art. 12 alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr. 176/2010, sunt lipsite de previzibilitate și accesibilitate, iar inspectorii de integritate și președintele Agenției Naționale de Integritate, în fapt, nu se sesizează din oficiu, ci sunt sesizați de către terțe persoane printr-o diversitate de mijloace.

A susținut recurentul că, prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (5), art. 20, art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prevederile invocate sunt imprevizibile și neclare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând criticile invocate în recurs, Înalta Curte costată că recursul este nefondat, în mod corect fiind respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale, pentru următoarele considerente:

Reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x/29.04.2015 întocmit în lucrarea nr. 23223/A/20.04.2015 de către Inspecția de Integritate din cadrul Agenției Naționale de Integritate.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în mod greșit s-a reținut că a încălcat dispozițiile art. 75 lit. a) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, constând în faptul că în anul 2009 au fost încheiate 4 contracte de servicii între Primăria Orașului Deta și S.C. B. S.R.L., el având calitatea de Primar din anul 2008, precum și calitatea de asociat unic al acestei societăți comerciale, iar soția sa, C., fiind administrator.

Potrivit dispozițiilor art. 75 lit. a) din Legea nr. 393/2004, "Aleșii locali au un interes personal într-o anumită problemă, dacă au posibilitatea să anticipeze că o decizie a autorității publice din care fac parte ar putea prezenta un beneficiu sau un dezavantaj pentru sine sau pentru: a) soț, soție, rude sau afini până la gradul al doilea inclusiv;" .

Excepția de neconstituționalitate invocată în recursul formulat de reclamant împotriva sentinței prin care s-a soluționat cererea de anulare a Raportului de evaluare nr. x/29.04.2015 nu întrunește cumulativ condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, respectiv nu este întrunită condiția existenței unei legături între dispozițiile art. 12 alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr. 176/2010 și soluționarea recursului.

Conflictul de interese a fost reținut și întemeiat pe prevederile art. 75 lit. a) din Legea nr. 393/2004, astfel cum rezultă din raportul de evaluare întocmit de Agenția Națională de Integritate.

Dispozițiile art. 12 alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr. 176/2010, pe care recurentul le apreciază neconstituționale, prevăd următoarele:

"(2) Sesizarea din oficiu se face într-una din următoarele modalități: a) pe baza unui raport de sesizare, întocmit de președintele Agenției; b) pe baza unei note întocmite de inspectorul de integritate, aprobată de conducerea inspectorilor de integritate; în cazul în care aceasta respinge propunerea de sesizare din oficiu, refuzul motivat se transmite președintelui Agenției, pentru a dispune fie începerea verificărilor, fie menținerea propunerii.".

Prin recursul declarat împotriva sentinței, recurentul-reclamant nu a invocat motive de nelegalitate a hotărârii pronunțate în fond care să se raporteze la aplicarea dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, astfel cum în mod corect a reținut instanța prin încheierea recurată, iar prin prezentul recurs nu au fost aduse critici concrete privind excepția de neconstituționalitate, apte să determine casarea acesteia.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 29 alin. (1), (2), și (3) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva încheierii din 21 noiembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 februarie 2019.