ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3731/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 18.12.2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Agenția de Plăți și Intervenție Pentru Agricultură, anularea Notei nr. x/19.03.2015 privind compensarea debitelor emisă de pârâtă și a actului nr. 21167/15.06.2015 prin care a fost soluționată contestația administrativă formulată de reclamantă.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința nr. 2137 din 21 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Agenția De Plăți și Intervenție Pentru Agricultură, ca neîntemeiată.

1.3. Cererea de recurs:

Împotriva sentinței nr. 2137 din 21 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs, criticând soluția instanței de fond.

Recurenta susține că un prim motiv de nelegalitate al sentinței atacate, care impune casarea acesteia, îl reprezintă faptul că sentința instanței de fond a fost pronunțată fără a se cerceta corespunzător fondul.

Astfel, după cum se poate observa, unul dintre motivele invocate de recurentă în susținerea anulării compensării - respectiv motivul de la pct. "2)" din acțiunea introductivă - l-a reprezentat încălcarea prevederilor art. 38 și 40 din O.U.G. nr. 56/2011 de către pârâtă, privitoare la modalitățile și procedura de stingere a creanțelor bugetare.

În acest sens, a relevat că raportat la prevederile legale menționate, compensarea este o modalitate subsidiară de stingere a creanțelor bugetare, care poate fi efectuată doar în situația în care creanțele nu pot fi recuperate prin modalitățile prevăzuta de art. 38 lit. a) - c) din O.U.G. nr. 55/2011 - respectiv prin încasare, deducere sau executarea garanțiilor bancare, și totodată, competența de efectuare a compensării nu aparține APIA (autoritatea competentă în gestionarea fondurilor europene), ci aparține organelor fiscale, care vor proceda conform C.pr.fir.c.

Astfel, a invocat nelegalitatea compensării întrucât pârâta a trecut direct la compensarea unor pretinse datorii ale recurentei cu subvențiile la care era îndreptățită pentru cultura 2014-2015, fără a face în prealabil vreun demers în vederea stingerii pretinsei creanțe prin încasare, deducere sau prin executarea garanțiilor bancare și fără a face dovada că aceste modalități de stingere n-ar fi putut fi realizate.

Totodată, a invocat nulitatea absoluta a compensării întrucât pârâta a efectuat ea însăși operațiunea de compensare, deși, conform O.U.G. nr. 66/2011, aceasta nu are competența efectuării compensării, ci această modalitate de stingere a creanțelor bugetare (ca de altfel și executarea silită) este efectuată de organele fiscale competente.

Cu toate acestea, instanța de fond nu a analizat corespunzător criticile recurentei, înțelegând să le interpreteze în sensul că ar viza faptul că pârâta nu ar fi individualizat articolele/prevederile aplicabile în cuprinsul Notei de compensare.

Totodată, se susține că instanța de fond a analizat necorespunzător situația juridică din speță, considerând în mod greșit că pârâta ar fi efectuat o operațiune de deducere, deși din analiza Notei de compensare rezultă clar că pârâta a efectuat operațiunea de compensare.

Recurenta insistă asupra faptului că nu a invocat nulitatea compensării prin raportare la lipsa individualizării articolelor din actele normative menționate în Nota de compensare, ci prin raportare la faptul că, pe de-o parte, pârâta a efectuat compensarea deși era necompetentă din punct de vedere legal, competența aparținând organelor fiscale; iar pe de altă parte, întrucât compensarea este subsidiară în raport de celelalte modalități de stingere a creanțelor bugetare prevăzute la lit. a) - c) ale art. 38 din O.U.G. nr. 66/2011, iar pârâta a trecut direct la compensarea unor pretinse datorii cu subvențiile la care era îndreptățită pentru cultura 2014-2015, fără a face în prealabil/a dovedi efectuarea vreunui demers în vederea stingerii pretinsei creanțe prin celelalte modalități prevăzute de O.U.G. nr. 66/2011.

Se apreciază că este evident faptul că în speța pârâta a înțeles să efectueze o operațiune de compensare, considerându-se competentă în a efectua această operațiune-sens în care prin Nota de compensare pârâta a invocat inclusiv prevederile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Precizează totodată că, în ciuda argumentului primei instanțe, este irelevant ce dispoziții legale au fost invocate în decizia de soluționare a contestației prealabile, dat fiind faptul că nu acesta este actul prin care s-a efectuat compensarea.

Raportat la aceste aspecte, este fără echivoc concluzia că prima instanță a analizat necorespunzător fondul litigiului, în sensul că nu a înțeles care a fost operațiunea efectuată de pârâtă și contestată de recurentă, reținând în mod eronat că pârâta ar fi efectuat o deducere, nu o compensare.

Prin urmare, apreciază că modalitatea deficitară în care instanța de fond a analizat situația juridică din speță, sens în care nu a înțeles ce operațiune juridică a fost efectuată prin Nota de compensare, echivalează cu o necercetare corespunzătoare a fondului/necercetare a fondului, sens în care trebuie să se dispună casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei la instanța care a pronunțat sentința atacată/la altă instanță de același grad cu aceasta, în vederea rejudecării în fond a cauzei.

Totodată, se susține că sentința instanței de fond este nelegală întrucât a fost pronunțată cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din această perspectivă, se arată că, în mod greșit, a considerat prima instanță că nu ar fi inadmisibilă compensarea efectuată de autoritate, întrucât aceasta s-ar fi efectuat în cadrul aceluiași program/instrument financiar/fond/facilități.

Astfel, în opinia recurentei, raportat la faptul că orice compensare presupune existența a două datorii reciproce,- compensarea efectuată de pârâtă prin Nota de compensare nr. x/19.03.2015 este inadmisibilă, întrucât subvențiile nu sunt datorii, în înțeles juridic, pentru putea opera o compensare, ci acestea reprezintă un ajutor financiar nerambursabil acordat (de stat, de o organizație etc.) unei persoane fizice/juridice, unei instituții sau unei organizații, în scopul de a susține o întreprindere sau activitate economică desfășurată într-o anumită ramură economică.

Cu alte cuvinte, se arată că subvenția are un caracter individualizat, personalizat și intuitu personae, fiind acordată pentru sprijinirea procesului de cultivare dintr-o anumită perioadă (în speță pentru cultura din 2C14-2015), iar sumele la care recurenta este îndreptățită sunt consecința aplicării schemelor de ajutor direct pentru agricultori, prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 73/2009.

Aceste sume, obiect al asistenței financiare nerambursabile, sunt destinate exclusiv sprijinirii activității agricole pentru campania 2014-2015 și nu pot fi in niciun caz compensate cu pretinse datorii mai vechi, anterioare acestei perioade.

În aceste condiții, ținând cont de natura juridică specială a subvențiilor/ajutoarelor financiare la care recurenta are dreptul, chiar dacă ipotetic ar fi reală pretinsa datorie invocată de pârâtă, această datorie trebuia eventual executată direct, fiind inadmisibilă și nelegală "compensarea" acesteia cu subvenția curentă, personalizată, pentru cultura din anul agricol 2014-2015, care are menirea de a sprijini cultivarea în acea campanie.

Or, considerând admisibilă compensarea subvențiilor cu pretinse datorii pe care le-ar avea recurenta, prima instanță a încălcat prevederile art. 2 lit. c) și d) din O.U.G. nr. 66/2011, a scopului prevăzut în preambulul O.U.G. nr. 66/2011, a Regulamentelor (CE) nr. 1290/2005, nr. 1698/2005, nr. 73/2009, nr. 1306 și nr. 1307/2013, prin care s-a stabilit scopul și obiectivele urmărite prin înființarea instrumentelor de finanțare a politicii agricole comune în cadrul U.E, precum și natura juridică a sumelor acordate beneficiarilor în vederea sprijinirii activităților agricole.

Totodată, considerând că în speță compensarea ar fi fost efectuată legal, prima instanță a încălcat/aplicat greșit prevederile art. 38 și 40 din O.U.G. nr. 66/2011, prin care se reglementează modalitățile de stingere a creanțelor bugetare.

Din analiza art. 38 și 40 din O.U.G. nr. 66/2011, rezultă 2 aspecte esențiale privitoare la procedura de stingere a creanțelor fiscale, și anume: compensarea este o modalitate subsidiară de stingere a creanțelor bugetare, care poate fi efectuată doar în situația în care creanțele nu pot fi recuperate prin modalitățile prevăzute de art. 38 lit. a) - c) din O.U.G. nr. 66/2011 - respectiv prin încasare, deducere sau executarea garanțiilor bancare, și totodată, competenta de efectuare a compensării nu aparține APIA (autoritatea competentă în gestionarea fondurilor europene), ci aparține organelor fiscale care vor proceda conform Codul de procedură fiscală

Or, cel puțin dată fiind necompetența pârâtei de a efectua operațiunea de compensare, apreciem că este evidentă incidența sancțiunii nulității absolute a operațiunii de compensare si a notei de compensare.

De asemenea, instanța a încălcat/aplicat greșit prevederile legale privitoare la comunicarea proceselor-verbale de constatare a neregulilor (art. 34 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, art. 10 alin. (5) din H.G. nr. 875/2011), precum și prevederile legale privitoare la scadența creanțelor bugetare (art. 42 din O.U.G. nr. 66/2011).

În acest sens, relevă recurenta că, prin Nota de compensare, s-a menționat că operațiunea de compensare a fost realizată în baza Procesului-verbal de constatare a debitului nr. x/21.11.2014.

Or, acest proces-verbal, a fost comunicat legal de-abia la data de 19,05,2015, deci ulterior efectuării operațiunii de compensare.

Cu alte cuvinte, pârâta a efectuat operațiunea de compensare în baza unui titlu de creanță -respectiv Procesul-verbal de constatare a debitului nr. x/21.11.2014-care la acea dată era inopozabil recurentei, nefiind apt de a produce efecte juridice în ceea ce o privește pe aceasta.

Susține recurenta că aprecierile primei instanțe referitoare la comunicarea prin afișare sunt nelegale, deoarece nu există o stipulație în cererea unică de plată pe suprafață care să instituie în sarcina sa obligația de a informa APIA cu privire la schimbarea sediului, iar în plus, procedura de comunicare realizată de intimată direct prin publicarea pe site-ul său, este nelegală și nulă, și din prisma art. 10 alin. (5) din H.G. nr. 375/2011, care statuează că procedura publicării pe site, este subsidiară comunicării prin (a) poștă cu scrisoare recomandată și confirmare de primire, (b) remiterii (n.n. sub semnătură) și (c) publicare la sediul debitorului.

Or, apreciază că nu s-ar putea reține efectuarea unor demersuri rezonabile de identificare a sediului recurentei, dat fiind faptul că pârâta nici măcar nu a încercat să afle sediul prin contactarea directă, deși avea datele de contact (numere de telefon, adresă de e-mail) ale acesteia în baza sa de date, contactele telefonice fiindu-i de asemenea comunicate și de ONRC (prin extrasul depus la dosar de pârâtă).

Subliniază faptul că imposibilitatea de comunicare a proceselor-verbale trebuie verificată prin raportare la elemente obiective, acest aspect neputând fi lăsat la aprecierea discreționară a Autorității, întrucât persoana sancționată ar pierde practic garanția respectării dreptului la apărare.

Neîndeplinirea conform prevederilor legale a procedurii de comunicare a procesului-verbal nr. x/21.11.2014 - titlul de creanță în baza căruia s-a efectuat compensarea - are o consecință deosebit de importantă în ceea ce privește operațiunea de compensare, anume că aceasta s-a efectuat cu privire la o pretinsă creanță care nu era scadentă/exigibilă.

Un ultim aspect invocat se referă la faptul că în mod greșit prima instanță a respins solicitarea recurentei de suspendare a cauzei până la soluționarea acțiunii în anularea titlului de creanță în baza căruia s-a efectuat compensarea - procesul-verbal nr. x/21.11.2014- ce face obiectul dosarului nr. x/2016 al Curții de Apel București, fiind incidente în cauză prevederile prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

1.4 Apărările formulate în cauză:

Intimata pârâtă Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură a formulat întâmpinare, solicitând pe această cale respingerea recursului ca nefondat.

Intimata a precizat că debitele constatate de A.P.I.A., care fac obiectul titlurilor de creanță emise de instituția noastră potrivit prevederilor O.U.G. nr. 66/2011, se recuperează potrivit prevederilor art. 38 din această ordonanță.

Or, în cazul recurentei, A.P.I.A. și-a recuperat creanța prin deducerea acesteia din plățile viitoare, nefiind necesară transmiterea titlului executoriu la organele fiscale competente.

În legătură cu susținerea potrivit căreia nu au fost efectuate demersuri prealabile de recuperare a creanței, intimata invocă prevederile punctului nr. 13 "Termen de plată" al Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/21.11.2014, potrivit căruia, neplata creanței bugetare în termen de 30 de zile de la data comunicării titlului de creanță, atrase dobânda și recuperarea acesteia conform prevederilor O.U.G. nr. 66/2011.

Dovada achitării debitului trebuie făcută de recurentă, în sarcina căreia a fost stabilit acesta, si nu de către A.P.I.A.

Așadar, titlul de creanța a fost comunicat în data de 05.01.2015 și pentru că în termenul de 30 de zile nu s-a efectuat nici o plată voluntară, A.P.I.A. a procedat la stingerea creanței prin deducerea acesteia din plățile care urmau a fi efectuate recurentei pentru cererea de sprijin depusă în cadrul campaniei 2014.

În ce privește critica referitoare la lipsa de competență în efectuarea compensării, se arată că A.P.I.A. a procedat în mod corect, respectând prevederile legale în vigoare, atunci când a recuperat creanța care face obiectul Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/21.11.2014 prin deducerea acesteia din plățile viitoare.

Contrar celor susținute de recurenta-reclamantă prin recursul formulat, intimata apreciază că are competenta dea efectua deduceri (compensări) potrivit prevederilor O.U.G. nr. 66/2011 și a Normele metodologice de aplicare a mecanismului de compensare de către Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură a debitelor și creanțelor beneficiarilor Fondului european de garantare agricolă și ai Fondului european agricol de dezvoltare rurală, precum și ai fondurilor de lam bugetul de stat aprobate prin Ordinul M.A.D.R. nr. 66/2011.

Se mai arată că în Nota nr. x/19.03.2015 privind compensarea debitelor sunt enumerate actele normative în temeiul cărora s-a realizat această deducere din plățile viitoare, respectiv din plățile aferente campaniei 2014.

În ceea ce privește noțiunea de "compensare" folosită de A.P.I.A. prin întâmpinarea depusă la fond, susține faptul că acesta este și termenul utilizat de legiuitor în actele normative, de exemplu "Normele metodologice de aplicare a mecanismului de compensare de către Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (...)" sau "Compensarea se face din oficiu (...) ". Această "compensare" vizează deducerea din plățile viitoare, operațiune stipulată la art. 38 lit. b) din O.U.G. nr. 66/2011.

Mai precizează intimata că potrivit angajamentului asumat prin semnătură, S.C. A. S.R.L. avea obligația ca, în cazul în care intervin modificări ale informațiilor declarate, după depunerea cererii unice de plată pe suprafață, în termen de 10 zile să le comunice în scris la A.P.I.A., astfel că nu se poate susține că procesul-verbal nu a fost legal comunicat prin afișare.

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat.

2.1 Argumentele de fapt și de drept relevante:

Un prim argument de nelegalitate se referă la incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ., respectiv atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit acestui text de lege, casarea hotărârii se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În literatura de specialitate s-a precizat că deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba de despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare și anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

Este de principiu că, în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se va arăta obiectul cererii și susținerile pe scrurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluția dată, pentru ce a admis susținerile unei părți și le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce a găsit bună o probă și nesinceră o altă probă, de ce a aplicat o anumită normă de drept, sau i-a dat o anumită interpretare, este o obligație esențială, a cărei încălcare duce la desființarea hotărârii.

Prin urmare, textul legal sus evocat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și de altfel singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Astfel, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, și de altfel ea se circumscrie și noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României și hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Pe de altă parte, tot atât de adevărat este că în jurisprudența sa privind încălcările aduse art. 6 para. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că, în general instanțelor naționale nu le incumbă o obligație de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părțile implicate in litigii (hot. CEDO Van de Hurk c. Olandei, și hot. Perez c. Franței).

Circumstanțiind aceste aspecte teoretice la speța dedusă judecății, se observă că, în cauză, recurenta a invocat motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 detaliat mai sus, în legătură cu faptul că instanța de fond nu ar fi făcut o analiză a legalității actului administrativ atacat prin prisma criticii referitoare la nelegalitatea operațiunii efectuate de autoritate.

Se susține că în acțiune nu s-a invocat nelegalitatea prin prisma neindividualizării textelor de lege în actul administrativ contestat, ci din perspectiva necompetenței intimatei de a efectua operațiunea de comepnsare, dar și a faptului că aceasta era ulterioară altor modalități de executare.

Din verificarea sentinței atacate, se constată că aceasta este la adăpost de critică prin prisma celor invocate, întrucât prima instanță a analizat toate susținerile părților și a exprimat prin argumente ample motivele pentru care a înlăturat toate susținerile recurentei reclamante.

Astfel, în cuprinsul hotărârii se arată că deși actul administrativ nu a fost corespunzător motivat, indicându-se greșit noțiunea de compensare, totuși, operațiunea efectuată a fost aceea de deducere, în baza textelor de lege citate pe larg, în raport de care intimata pârâtă era competentă, dar nici nu erau necesare alte operațiuni prealabile de executare.

Ca atare, prima instanță a răspuns implicit criticilor recurentei, prin indicarea textelor de lege incidente, dar și prin individualizarea corectă a operațiunii efectuate și supuse procedurii judiciare în prezentul dosar.

Din acest motiv, primul motiv de nelegaltiate invocat, referitor la lipsa considerentelor sentinței de fond și la o pretinsă necercetare a cauzei, nu poate fi primit și va fi respins ca nefodant.

Un al doilea motiv de nelegalitate invocat este circumscris prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv atunci când prima instanță a interpretat sau aplicat greșit normele de drept material.

Se observă că prin Nota nr. x/19.03.2015, Agenția de Plăți și Intervenții pentru Agricultură a dispus compensarea obligațiilor de plată, scadente și neachitate de către reclamantă, stabilite prin procesul-verbal nr. x/21.11.2014, cu drepturile rezultate din Decizia de plată Saps C2014 nr. x din 19.03.2015. Compensarea s-a realizat până la concurența sumei de 354.754,91 RON.

Verificând acest motiv de nelegalitate, instanța de control judiciar va porni analiza de la textele de lege ce au incidență în cauză, respectiv art. 38 din O.U.G. nr. 66/2011 potrivit căruia:

"Stingerea creanțelor bugetare rezultate din nereguli se realizează prin: (...) b) deducere din plățile/rambursările următoare"

Totodată, conform art. 41 din același act normativ:

"(1) Recuperarea creanțelor bugetare rezultate din nereguli prin încasare se efectuează în conturile indicate în titlul de creanță, în moneda stabilită în contractul/acordul/decizia/ordinul de finanțare. (2) Recuperarea creanțelor bugetare prin deducerea din plățile/rambursările următoare pe care debitorul este îndreptățit să le primească se efectuează numai în cadrul aceluiași/aceleiași program/instrument financiar/fond/facilități, cu excepția cazurilor prevăzute de actele normative în vigoare care reglementează gestionarea fondurilor europene în cadrul programelor de finanțare a politicii agricole comune, precum și în alte cazuri în care există un acord scris al Comisiei Europene/donatorului public internațional. (2^1) În cazul recuperării creanțelor bugetare rezultate din nereguli prin deducere din plățile/rambursările ulterioare pe care debitorul este îndreptățit să le primească, data stingerii creanței se consideră data la care beneficiarul a depus cererea de plată/rambursare de fonduri europene și/sau fonduri publice naționale aferente acestora, din care s-a efectuat deducerea respectivă. (2^2) Fac excepție de la prevederile alin. (21) creanțele bugetare rezultate din nereguli constatate în implementarea proiectelor finanțate prin Programul Național de Dezvoltare Rurală 2007-2013 și prin politica agricolă comună, care se sting la data emiterii deciziei de plată/certificatului de plată aferent plății pe care beneficiarul este îndreptățit să o primească."

Raportat la aceste prevederi legale, este evident că nu pot fi primite susținerile recurentei în sensul că operațiunea de compensare este inadmsibilă întrucât subvențiile nu sunt datorii în înțeles juridic, pentru a putea opera această procedură.

Aceste argumente nu au corespondent în legislația citată mai sus, având în vedere că obligațiile de plată ale recurentei au ca fundament procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/21.11.2014, iar drepturile sale de plată au ca fundament Decizia de plată Saps C2014 nr. x din 19.03.2015, de acordare a plăților în cadrul schemelor de sprijin pe suprafață- campania 2014.

Așadar, față de drepturile și obligațiile financiare ale recurentei decurgând din același raport de finanțare, în mod legal s-a efectuat operațiunea de deducere în temeiul dispozițiilor legale citate.

Fără a nega considerațiile teoretice ale recurentei referitoare la natura juridică a subvențiilor, Înalta Curte observă că reținerea din aceste drepturi a unor obligații ce își au izvorul în același raport contractual de finanțare, este o operațiune permisă de legiuitor, astfel că legalitatea acesteia, este mai presus de prezenta dezbatere.

Totodată, susținerea conform căreia compensarea este o modalitate subsidiară de stingere a creanțelor bugetare, care poate fi efectuată doar în situația în care creanțele nu pot fi recuperate prin modalitățile prevăzute de art. 38 lit. a) - c) din O.U.G. nr. 66/2011 - respectiv prin încasare, deducere sau executarea garanțiilor bancare, reprezintă un argument cu caracter speculativ, întrucât legiuitorul nu a făcut o atare distincție, astfel încât nu poate fi reținută ca un motiv de nelegalitate al notei cotestate.

Mai mult, nu pot fi ignorate nici prevederile punctului nr. 13 "Termen de plată" al Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/21.11.2014, potrivit căruia neplata creanței bugetare în termen de 30 de zile de la data comunicării titlului de creanță, atrage dobânda și recuperarea acesteia conform prevederilor O.U.G. nr. 66/2011.

Ca atare, recurenta este cea care ar fi trebuit să facă dovada plății voluntare a debitului, pentru a împiedica executarea în oricare dintre modalitățile prevăzute de actul normativ indicat.

În privința motivului de recurs referitor la nulitatea absolută a compensării datorită faptului că intimata pârâtă a efectuat ea însăși operațiunea de compensare, deși, conform O.U.G. nr. 66/2011, aceasta nu avea competenta efectuării compensării, această modalitate de stingere a creanțelor bugetare fiind efectuată de organele fiscale competente, se constată că nici acesta nu este fondat.

Pe această linie de argumentație, sunt relevante prevederile O.U.G. nr. 66/2011 dar și ale Normelor metodologice de aplicare a mecanismului de compensare de către Agenția de Plăti și Intervenție pentru Agricultură a debitelor și creanțelor beneficiarilor Fondului european de garantare agricolă si ai Fondului european de garantare agricolă și ai Fondului european agricol de dezvoltare rurală, precum și ai fondurilor de lam bugetul de stat aprobate prin Ordinul M.A.D.R. nr. 66/2011.

Conform art. 3 alin. (1) și (3) din acest norme: "Creanțele bugetare se sting prin compensare cu creanțele beneficiarului respectiv, până la concurența celei mai mici sume, când ambele părți dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât și pe cea de debitor; Compensarea se face din oficiu, înainte de efectuarea oricărei plăți aferente sprijinului financiar acordat, numai pentru creanțele reciproce, constatate de către APIA față de beneficiarii sprijinului financiar, rezultate în mod direct din derularea formelor de sprijin pentru implementarea cărora este responsabilă".

Aceste dispoziții legale infirmă aprecierile recurentei care a susținut că APIA nu ar avea competența de a efectua deduceri conform prevederilor O.U.G. nr. 66/2011, așa cum au fost citate mai sus, astfel că nu se poate vorbi în cauză de o nulitate a notei de compensare din acest motiv.

Ar fi de adăugat că simpla împrejurare că în actul administrativ s-a indicat incorect noțiunea de compensare, în loc de deducere, așa cum este indicată în cuprinsul art. 38 din O.U.G. nr. 66/2011, nu este de natură să conducă la concluzia nelegalității operațiunii, atâta vreme cât au fost respectate condițiile de fond ale acestea. Un argument în plus ar fi acela că însăși legislația secundară folosește termenul de "compensare", astfel că denumirea deducere/compensare este irelevantă din perspectiva legalității actului administrativ.

Pe de altă parte, nici indicarea prevederilor O.U.G. nr. 92/2003 nu poate avea o altă consecință, deoarece operațiunea de compensare în baza acestui act normativ se realizează în temeiul disp. art. 38 alin. (1) pct. d și art. 40 din O.U.G. nr. 66/2011, iar în prezenta speță au fost aplicate prevederile punctului b care constituie o aplicație cu titlu particular a compensării, ca mod de stingere a obligațiilor și care excede cadrului legal mai sus menționat.

Ultimul motiv de casare invocat, referitor la lipsa caracterului executoriu al procesului-verbal verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/21.11.2014, întrucât la data efectuării compensării, nu fusese în mod legal comunicat recurentei, este de asemenea nefondat.

Înalta Curte împărtășește argumentele instanței de fond care a arătat că recurentei reclamantei îi revenea obligația, conform cererii unice de plată pe suprafață la 15.05.2010- pct. III.1, "Angajamente și declarații", fila x, să încunoștințeze autoritatea pârâtă cu privire la orice modificare intervenită cu privire la datele din cerere, în termen de 10 zile, obligație pe care nu și-a îndeplinit-o astfel că este legală comunicarea realizată prin afișarea pe site la 09.01.2015 .

De altfel, situația comunicării procesului-verbal de mai sus a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, în cadru căruia s-a reținut: "pârâta a dovedit efectuarea acestor diligențe suficiente, prin adresa transmisă Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Teleorman, prin care a solicitat informații cu privire la adresele sediului principal, precum și a sediilor secundare ale S.C. A. S.R.L. și prin încercarea dublă de comunicare la sediul cu care reclamanta figura în cererea de acordare a finanțării... nu i se poate reține o culpă pârâtei, pentru încercarea de comunicare a proceselor-verbale la adresa cu care chiar reclamanta s-a înscris pentru acordarea plății, cât timp chiar reclamanta, potrivit angajamentului asumat prin semnătură, avea obligația ca, în cazul în care intervin modificări ale informațiilor declarate, după depunerea cererii unice de plată pe suprafață, în termen de 10 zile să le comunice în scris la A.P.I.A. ... Astfel, în mod corect pârâta a apreciat că singura modalitate efectivă de comunicare rămasă la dispoziție era cea de la lit. d); Procesul-verbal s-a comunicat la data de 09.01.2015, comunicarea efectuându-se potrivit prevederilor art. 10 alin. (5) lit. d) din Normele metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 66/2011, aprobate prin H.G. nr. 875/2011."

Dată fiind împrejurarea că în acest dosar sentința a rămas definitivă, prin respingerea recursului, conform deciziei nr. 4100/23.11.2018 a ICCJ, fiind confirmate afirmațiile de mai sus, Înalta Curte constată că nu pot fi contrazisă interpretarea normelor legale raportată la aceeași situație de fapt efectuată de instanțe cu putere de lucru judecat, în prezenta pricină.

În final, argumentele privind nelegala soluționare a cererii de suspendare a cauzei, până la soluționarea dosarului având ca obiect anularea procesului-verbal de stabilire a creanțelor bugetare, nu sunt de asemenea în măsură să conducă la reformarea hotărârii, cu atât mai mult, cu cât în prezent această cauză este soluționată definitiv prin respingerea pretențiilor recurentei reclamante.

2.2 Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Raportat la toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat, motiv pentru care în temeiul prevederilor art. 20 din Legea 544/2004 și disp. art. 497 C. proc. civ., va dispune respingerea acestuia, cu consecința menținerii sentinței pronunțate de instanța de fond ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 2137 din 21 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 iulie 2019.