ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4194/2013

Prin decizia civilă nr. 7215 din 23 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins recursul declarat de pârâtul Centrul de Cultură A. împotriva deciziei nr. 155/Ap din 16 decembrie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, conflicte de muncă și asigurări sociale, ca nefondat. A admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna împotriva deciziei nr. 155/Ap din 16 decembrie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, conflicte de muncă și asigurări sociale.

A modificat în parte decizia recurată în sensul că a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna împotriva sentinței civile nr. 672 din 9 iulie 2004 a Tribunalului Covasna și a înlăturat obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată. A schimbat în parte sentința civilă nr. 672 din 9 iulie 2004 a Tribunalului Covasna în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna și a respins plângerea formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna pentru acest considerent.

A înlăturat obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei. În motivarea deciziei, în ce privește recursul declarat de Centrul de Cultură A. s-au reținut următoarele: Imobilul în litigiu a fost expropriat de către stat în temeiul art. 3 alin. (1) lit. c) al Legii nr. 187 din 23 martie 1945, ulterior datei de 6 martie 1945, astfel încât, sub aspect temporal, intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 . Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) al Legii nr. 10/2001, sub incidența acestei legi intră „orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat”.

Prin urmare, chiar dacă Legea nr. 187 din 23 martie 1945 nu este enumerată expres în cuprinsul art. 2 al Legii nr. 10/2001, nu înseamnă că nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, întrucât enumerarea din art. 2 nu este exhaustivă, astfel cum rezultă de altfel din conținutul art. 2 alin. (1) lit. i). Preluarea imobilului în litigiu s-a realizat de la E.S., iar nu de la fratele acestuia, S.B., care figura ca proprietar tabular. E.S. acceptase succesiunea fratelui său, S.B., decedat la momentul naționalizării. Prin urmare, în mod corect instanța de apel a apreciat că preluarea s-a realizat fără titlu valabil, chiar și numai în considerarea preluării bunului de la altă persoană decât cea care era proprietara acestuia la data naționalizării.

De altfel, nevalabilitatea titlului statului trebuie analizată și în raport de prevederile art. 6 alin. (1) al Legii nr. 213/1998, fiind evident că dispozițiile Legii nr. 187/1945 au încălcat prevederile Constituției de la acea dată (art. 16 al Constituției din 1938), astfel că, și din această perspectivă preluarea imobilului de către stat s-a realizat fără titlu valabil. Deși a menționat faptul că instanța de apel nu a analizat preluarea imobilului din perspectiva art. 3 lit. c) al Legii nr. 187/1945, ci numai a art. 3 lit. h), în temeiul căruia s-a realizat intabularea statului român în cartea funciară, recurentul a criticat mai apoi modul de interpretare a art. 3 alin. (1) lit. c) al Legii nr. 187/1945, afirmând că acesta trebuia raportat la persoana lui E.S.

Prin urmare, o analiză a cauzei din perspectiva art. 3 lit. c) al Legii nr. 187/1945 s-a realizat de către instanța de apel, care a concluzionat că imobilul a fost preluat de la o persoană decedată la momentul naționalizării, iar nu de la moștenitoarea acesteia. Constatarea preluării fără titlu a imobilului a determinat aplicarea art. 16 al Legii nr. 10/2001, care a suferit modificări pe parcursul soluționării cauzei în fond în cele două cicluri procesuale, sub aspectul modalității de acordare a reparațiilor: în natură sau prin echivalent. Întrucât modificările aduse aceleiași legi sunt incidente asupra proceselor în curs de judecată asupra fondului, deoarece reglementează raporturi juridice în curs, constituind facta pendentia, va fi incidentă forma art. 16 al Legii nr. 10/2001 de la momentul soluționării apelului în cel de-al doilea ciclu procesual, întrucât până la acest moment are loc soluționarea devolutivă a cauzei.

La momentul pronunțării deciziei recurate, 16 decembrie 2009, art. 16 al Legii nr. 10/2001 permitea restituirea în natură a imobilului, fără a mai face nicio distincție cu privire la modul de preluare de către stat a imobilelor. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare Centrul de Cultură A., invocând în drept dispozițiile art. 318 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor contestației în anulare s-au susținut următoarele argumente: Instanța de recurs nu a analizat dacă instanța de apel a respectat îndrumările obligatorii dispuse prin decizia de casare și problemele de drept deja dezlegate. Potrivit deciziei de casare instanța avea obligația să determine persoanele rămase de pe urma autorului, proprietar al imobilului și calitatea succesorală a acestora, regimul juridic al terenului și amplasamentul acestuia.

În rejudecare nu s-au administrat probatorii care să stabilească fără dubii calitatea procesuală a reclamantului, precum și regimul juridic al terenului, o parte din înscrisuri neavând relevanță, altele nefăcând dovada în sensul celor susținute iar altele fiind dobândite pro causa. Temeiul trecerii imobilului în proprietatea Statului Român l-a constituit art. 3 lit. c) din Legea nr. 187/1945 iar instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 115/1938 când nu a reținut că la data preluării, proprietar al imobilului era E.S., și astfel preluarea a fost legală. Intimații persoane fizice au invocat excepția tardivității contestației în anulare. Analizând cu prioritate excepția tardivității se constată că aceasta este nefondată.

Potrivit art. 313 alin. (2) teza a II-a, „împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat la cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă”. Se constată că textul invocat de către intimați în susținerea excepției nu este incident în cauză, întrucât hotărârea contestată este susceptibilă de executare silită, instanța obligând la restituirea în natură a imobilului. Contestația în anulare este nefondată pentru următoarele considerente: Contestația în anulare specială, fondată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

este admisibilă în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege: „greșeala materială” și omiterea cercetării vreunuia dintre motivele de modificare sau de casare. Prima ipoteză din art. 318 C. proc. civ. are în vedere greșeli evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pe această cale neputând fi remediate greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a legii. În speță, contestatoarea nu invocă o greșeală materială, adică o eroare evidentă, legată de aspectele formale ale judecății în recurs, ci critică modul în care instanța a reținut calitatea de succesor a reclamanților față de titularul dreptului la data preluării bunului, calitatea procesuală activă în procedura Legii nr. 10/2001.

Toate acestea nu reprezintă o eroare materială, ci ar putea constitui una de judecată, a cărei analiză și remediere nu este posibilă pe calea contestației în anulare. A doua ipoteză din art. 318 C. proc. civ., are în vedere numai omisiunea examinării vreunui motiv de recurs din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar nu argumentele de fapt și de drept invocate de parte, care oricât ar fi dezvoltate se subsumează unuia dintre motivele de recurs analizate. Deși contestatoarea invocă că instanța de recurs nu a analizat toate motivele de recurs formulate se constată că aceasta nu indică în mod expres care dintre motivele de recurs nu au fost analizate. Din analiza motivelor de recurs, așa cum au fost dezvoltate și ulterior sintetizate de către instanță, nu rezultă că în recurs s-ar fi invocat încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ., astfel că nu se poate reține neanalizarea acestui motiv de recurs. Instanța de recurs a reținut că preluarea bunului s-a făcut de la E.S., așa cum de altfel a susținut și recurenta, iar preluarea a fost una abuzivă prin raportare la dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 și Legea nr. 187/1945. Instanța a analizat incidența în cauză a dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 185/1945 prin raportare și la dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 care permite restituirea bunurilor, fără a mai face nicio distincție cu privire la modul de preluare de către stat a imobilelor.

Argumentele invocate de către contestatoare în susținerea lipsei calității procesuale active a reclamanților, fondate pe existența unor vicii la emiterea certificatelor de moștenitor, nu au fost invocate prin motivele de recurs, cum nu au fost invocate nici critici în ce privește identificarea și amplasamentul imobilului, astfel că nu se poate reține că instanța nu s-a pronunțat asupra acestor aspecte deduse dezbaterii judiciare. Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 320 C. proc. civ. a se respinge excepția tardivității și contestația în anulare. Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și reținând culpa procesuală a contestatorului, va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimați.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția tardivității cererii invocată de intimații J.B.A.E., J.B.E.P.C.M. și J.B.C.J.M.A. Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul Centrul de Cultură A. împotriva deciziei nr. 7215 din 23 noiembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. 1193/64/2007. Obligă contestatorul la plata sumei de 1.371 RON, cheltuieli de judecată către intimații J.B.A.E., J.B.E.P.C.M. și J.B.C.J.M.A. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 octombrie 2013.