ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4194/2013

Prin decizia civilă

nr. 7215 din 23 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

a respins recursul declarat de pârâtul Centrul de Cultură A. împotriva deciziei

nr. 155/Ap din 16 decembrie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, conflicte de muncă și asigurări sociale,

ca nefondat.

A admis recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna împotriva deciziei nr. 155/Ap

din 16 decembrie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, conflicte de muncă și asigurări sociale.

A modificat în parte

decizia recurată în sensul că a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Covasna împotriva sentinței civile nr. 672 din 9 iulie 2004 a Tribunalului

Covasna și a înlăturat obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

A schimbat în parte

sentința civilă nr. 672 din 9 iulie 2004 a Tribunalului Covasna în sensul că a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Covasna și a respins

plângerea

formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna pentru acest considerent. A

înlăturat obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

A menținut celelalte

dispoziții ale sentinței și deciziei.

În motivarea

deciziei, în ce privește recursul declarat de

Centrul de Cultură A. s-au reținut

următoarele:

Imobilul în litigiu a

fost expropriat de către stat în temeiul art. 3 alin. (1) lit. c) al Legii nr.

187 din 23 martie 1945, ulterior datei de 6 martie 1945, astfel încât, sub

aspect temporal, intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie

1989

.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. i) al Legii nr. 10/2001, sub incidența acestei legi intră „orice alte imobile

preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare

la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție

ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat”.

Prin urmare, chiar dacă

Legea nr. 187 din 23 martie 1945 nu este enumerată expres în cuprinsul art. 2 al

Legii nr. 10/2001, nu înseamnă că nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr.

10/2001, întrucât enumerarea din art. 2 nu este exhaustivă, astfel cum rezultă de

altfel din conținutul art. 2 alin. (1) lit. i).

Preluarea imobilului în

litigiu s-a realizat de la E.S., iar nu de la fratele acestuia, S.B., care figura

ca proprietar tabular. E.S. acceptase succesiunea fratelui său, S.B., decedat la

momentul naționalizării.

Prin urmare, în mod corect

instanța de apel a apreciat că preluarea s-a realizat fără titlu valabil, chiar

și numai în considerarea preluării bunului de la altă persoană decât cea care era

proprietara acestuia la data naționalizării.

De altfel, nevalabilitatea

titlului statului trebuie analizată și în raport de prevederile art. 6 alin.

(1) al Legii nr. 213/1998, fiind evident că dispozițiile Legii nr. 187/1945 au încălcat

prevederile Constituției de la acea dată (art. 16 al Constituției din 1938), astfel

că, și din această perspectivă preluarea imobilului de către stat s-a realizat fără

titlu valabil.

Deși a menționat faptul

că instanța de apel nu a analizat preluarea imobilului din perspectiva art. 3

lit. c) al Legii nr. 187/1945, ci numai a art. 3 lit. h), în temeiul căruia s-a

realizat intabularea statului român în cartea funciară, recurentul a criticat mai

apoi modul de interpretare a art. 3 alin. (1) lit. c) al Legii nr. 187/1945, afirmând

că acesta trebuia raportat la persoana lui E.S.

Prin urmare, o analiză

a cauzei din perspectiva art. 3 lit. c) al Legii nr. 187/1945 s-a realizat de către

instanța de apel, care a concluzionat că imobilul a fost preluat de la o persoană

decedată la momentul naționalizării, iar nu de la moștenitoarea acesteia.

Constatarea preluării

fără titlu a imobilului a determinat aplicarea art. 16 al Legii nr. 10/2001, care

a suferit modificări pe parcursul soluționării cauzei în fond în cele două cicluri

procesuale, sub aspectul modalității de acordare a reparațiilor: în natură sau prin

echivalent.

Întrucât modificările

aduse aceleiași legi sunt incidente asupra proceselor în curs de judecată asupra

fondului, deoarece reglementează raporturi juridice în curs, constituind facta pendentia,

va fi incidentă forma art. 16 al Legii nr. 10/2001 de la momentul soluționării apelului

în cel de-al doilea ciclu procesual, întrucât până la acest moment are loc soluționarea

devolutivă a cauzei.

La momentul pronunțării

deciziei recurate, 16 decembrie 2009, art. 16 al Legii nr. 10/2001 permitea restituirea

în natură a imobilului, fără a mai face nicio distincție cu privire la modul de

preluare de către stat a imobilelor.

Împotriva acestei decizii

a formulat contestație în anulare Centrul de Cultură A., invocând în drept dispozițiile

art. 318 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

contestației în anulare s-au susținut următoarele argumente:

Instanța de recurs nu

a analizat dacă instanța de apel a respectat îndrumările obligatorii dispuse prin

decizia de casare și problemele de drept deja dezlegate.

Potrivit deciziei de casare

instanța avea obligația să determine persoanele rămase de pe urma autorului,

proprietar al imobilului și calitatea succesorală a acestora, regimul juridic al

terenului și amplasamentul acestuia.

În rejudecare nu s-au

administrat probatorii care să stabilească fără dubii calitatea procesuală a reclamantului,

precum și regimul juridic al terenului, o parte din înscrisuri neavând relevanță,

altele nefăcând dovada în sensul celor susținute iar altele fiind dobândite pro

causa.

Temeiul trecerii imobilului

în proprietatea Statului Român l-a constituit art. 3 lit. c) din Legea nr. 187/1945

iar instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii

nr. 115/1938 când nu a reținut că la data preluării, proprietar al imobilului era

E.S., și astfel preluarea a fost legală.

Intimații persoane fizice

au invocat excepția tardivității contestației în anulare.

Analizând cu prioritate

excepția tardivității se constată că aceasta este nefondată.

Potrivit art. 313

alin. (2) teza a II-a, „împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire

pe cale de executare silită, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile

de la data când contestatorul a luat la cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu

de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă”.

Se constată că textul

invocat de către intimați în susținerea excepției nu este incident în cauză, întrucât

hotărârea contestată este susceptibilă de executare silită, instanța obligând

la restituirea în natură a imobilului.

Contestația în anulare

este nefondată pentru următoarele considerente:

Contestația în anulare

specială, fondată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ. este admisibilă în cazurile

expres și limitativ prevăzute de lege: „greșeala materială” și omiterea cercetării

vreunuia dintre motivele de modificare sau de casare.

Prima ipoteză din

art. 318 C. proc. civ. are în vedere greșeli evidente, în legătură cu aspectele

formale ale judecării recursului, pe această cale neputând fi remediate greșeli

de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a legii.

În speță, contestatoarea

nu invocă o greșeală materială, adică o eroare evidentă, legată de aspectele formale

ale judecății în recurs, ci critică modul în care instanța a reținut calitatea

de succesor a reclamanților față de titularul dreptului la data preluării bunului,

calitatea procesuală activă în procedura Legii nr. 10/2001.

Toate acestea nu reprezintă

o eroare materială, ci ar putea constitui una de judecată, a cărei analiză și remediere

nu este posibilă pe calea contestației în anulare.

A doua ipoteză din

art. 318 C. proc. civ., are în vedere numai omisiunea examinării vreunui motiv de

recurs din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar nu argumentele de fapt

și de drept invocate de parte, care oricât ar fi dezvoltate se subsumează unuia

dintre motivele de recurs analizate.

Deși contestatoarea invocă

că instanța de recurs nu a analizat toate motivele de recurs formulate se constată

că aceasta nu indică în mod expres care dintre motivele de recurs nu au fost analizate.

Din analiza motivelor

de recurs, așa cum au fost dezvoltate și ulterior sintetizate de către instanță,

nu rezultă că în recurs s-ar fi invocat încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ., astfel că nu se poate reține neanalizarea acestui motiv de recurs.

Instanța de recurs a reținut

că preluarea bunului s-a făcut de la E.S., așa cum de altfel a susținut și recurenta,

iar preluarea a fost una abuzivă prin raportare la dispozițiile art. 2 din Legea

nr. 10/2001, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 și Legea nr. 187/1945.

Instanța a analizat incidența

în cauză a dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 185/1945 prin raportare

și la dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 care permite restituirea bunurilor,

fără a mai face nicio distincție cu privire la modul de preluare de către stat a

imobilelor.

Argumentele invocate de

către contestatoare în susținerea lipsei calității procesuale active a reclamanților,

fondate pe existența unor vicii la emiterea certificatelor de moștenitor, nu

au fost invocate prin motivele de recurs, cum nu au fost invocate nici critici în

ce privește identificarea și amplasamentul imobilului, astfel că nu se poate reține

că instanța nu s-a pronunțat asupra acestor aspecte deduse dezbaterii judiciare.

Având în vedere aceste

considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 320 C. proc. civ. a se respinge

excepția tardivității și contestația în anulare.

Văzând și dispozițiile

art. 274 C. proc. civ. și reținând culpa procesuală a contestatorului, va fi obligat

la plata cheltuielilor de judecată către intimați.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității

cererii invocată de intimații J.B.A.E., J.B.E.P.C.M. și J.B.C.J.M.A.

Respinge, ca nefondată,

contestația în anulare formulată de contestatorul Centrul de Cultură A. împotriva

deciziei nr. 7215 din 23 noiembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. 1193/64/2007.

Obligă contestatorul la

plata sumei de 1.371 RON, cheltuieli de judecată către intimații J.B.A.E., J.B.E.P.C.M.

și J.B.C.J.M.A.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 octombrie

2013.