ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7215/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7215/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra cauzei civile de
față constată următoarele:
Prin plângerea
formulată
de petiționarul J.B.E.A. s-a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin
Primăria Comunei Valea Crișului, jud. Covasna, și Centrul de Cultură Arcuș, anularea
deciziei nr. 5/2002 emisă de intimatul Centrul de Cultură Arcuș și a se dispune
restituirea în natură a imobilului intravilan, situat în com. Valea Crișului, sat
Arcuș, în suprafață totală de 89
.706
m.p.,
teren pe care se află un castel de piatră și cărămidă, o capelă din piatră și un
grajd din cărămidă.
S-a
mai solicitat anularea încheierilor prin care s-a dispus înscrierea dreptului de
proprietate al Statului Român, respectiv a dreptului de administrare operativă al
pârâtului Centrul de Cultură Arcuș pentru nevalabilitatea titlului, radierea din
C.F. nr. X Arcuș a dreptului de proprietate al Statului Român și a dreptului de
administrare operativă a Centrului de Cultură Arcuș, restabilirea situației de carte
funciară anterioară încheierii nr. 107/1968, stabilirea calității de moștenitor
a petiționarului și intabularea dreptului de proprietate în cartea funciară.
Prin sentința civilă
nr. 672 din 09 iulie 2004, Tribunalul Covasna a respins
cererea
de suspendare a judecății formulată de Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna.
A respins excepțiile privind calitățile procesuale invocate de Direcția
Generală a Finanțelor Publice și Centrul de Cultură Arcuș. A admis în parte plângerea
formulată și ulterior precizată; a respins plângerea față de intimata Primăria Comunei
Valea Crișului, jud. Covasna; a anulat decizia nr. 5/2002, emisă de Centrul de Cultură
Arcuș cu data de 27 martie 2001 și, în consecință: a dispus restituirea în natură
a următoarelor construcții: castel din piatră și cărămidă, grajd din cărămidă și
capelă din piatră, edificate pe terenul intravilan situat în comuna Valea Crișului,
sat Arcuș, jud. Covasna, înscris în C.F. nr. X Arcuș, în total 89.706 m.p., în realitate
în suprafață totală de 90.076 m.p.: a stabilit în favoarea petiționarului, moștenitor
al defunctului S.B., decedat la 28 iulie 1944, cetățean străin, un drept de folosință
special asupra terenului de mai sus, în suprafață reală de 90.076 m.p., drept care
îi conferă drepturile și obligațiile conferite de lege proprietarului, cu excepția
dreptului de dispoziție; a respins capetele de cerere privind anularea încheierilor
de intabulare, radierea din cartea funciară a drepturilor Statului Român și Centrului
de Cultură Arcuș, restabilirea situației anterioare, intabularea și stabilirea calității
de moștenitor.
În
ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul
Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna s-a reținut
că aceasta este lipsită de temei față de faptul că prin plângerea formulată petiționarul
a solicitat și anularea încheierilor de intabulare, respectiv radierea din cartea
funciară a dreptului de proprietate al Statului Român, cu consecința restabilirii
situației anterioare, deci s-a pus în discuție însuși dreptul Statului Român înscris
în cartea funciară, aspecte care nu pot fi analizate decât în contradictoriu cu
proprietarii tabulari, respectiv
titularii
altor drepturi.
În
legătură cu excepția absenței calității procesuale active, susținută de Centrul
de Cultură Arcuș, prin actele de stare civilă depuse la dosar și ulterior, prin
certificatul de calitate de moștenitor s-a făcut dovada de netăgăduit a calității
de moștenitor pe care petiționarul o are, el venind la succesiunea fostului proprietar
tabular, în calitate de nepot de soră.
În
urma notificării depuse de petiționar, prin decizia nr. 5/2002, datată 27 martie
2001 (cum s-a menționat din eroare) s
-a
respins
cererea de restituire în natură cu motivarea că imobilul
a
fost preluat cu titlu valabil, conform prevederilor art. 16
alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și s
-a
propus
acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri bănești,
evaluate la 5 miliarde ROL. S
-a
mai
reținut în decizie că destinația actuală este cea de instituție publică de cultură.
Conform
procesului-verbal din 13 iunie 1946 și adresei din 1947 exproprierea a avut loc
în baza art. 3 lit. c) din Legea nr. 187/1945, fiind expropriată întreaga avere
mobilă și imobilă a numitei S.E. întrucât aceasta s-a refugiat și nu s-a întors
în țară.
Din
același proces-verbal reiese că S.E. a contestat exproprierea, susținând că nu a
fost refugiată și că a fost soră de caritate voluntară, însă contestația i-a fost
respinsă.
Prin
urmare, intabularea dreptului de proprietate
al
statului a avut loc în baza adresei din 1947
care
se referă
la
S.E.,
a cărei avere a fost expropriată în baza art. 3 lit. c) din Legea nr. 187/1947.
Deci
nu s-a depus un act din care să rezulte că a fost expropriată averea lui S.B. și
totuși dreptul de proprietate al statului s
-a
intabulat în baza adresei mai sus amintite, deci nu există
identitate între persoana ale cărei bunuri au fost expropriate și cea care a fost
proprietara tabulară a imobilului din litigiu. Drept urmare, s-a reținut aplicarea
abuzivă a legii.
Conform
certificatului eliberat de Parohia Romano-Catolică din Valea Grisului, fostul proprietar
tabular S.B. a decedat la 28 iulie 1944 la Arcuș, unde a și fost înmormântat, deci
era puțin probabil ca să i se fi aplicat prevederile art. 3 lit. c) din Legea
nr. 187/1945.
Prin
urmare, potrivit art. 16 alin. (4) în vigoare la data înregistrării plângerii,
art. 16 alin. (1) și (2) nu era aplicabil imobilelor preluate
fără titlu
valabil, ceea ce trebuia avut în vedere și cu prilejul emiterii deciziei.
Examinând
decizia atacată prin prisma celor de mai sus, s-a reținut că art. 2 alin. (1) din
Legea nr. 292/2003 privind organizarea și funcționarea așezămintelor culturale include
în această categorie instituțiile publice de cultură care desfășoară activități
și în domeniul educației permanente. În acest sens, în alin. (2) este considerat
ca așezământ cultural și centrul de cultură, ale cărui atribuții sunt enumerate
în art. 29 din lege. Este vorba despre o instituție publică de cultură cu personalitate
juridică, care funcționează în subordinea Ministerului Culturii și Cultelor.
Deci
prima condiție prevăzută de art. 16 alin. (1), a ocupării imobilului de un așezământ
cultural este îndeplinită.
În
legătură cu cea de-a doua condiție, aceea a împrejurării că imobilul este necesar
în vederea continuării activității social-culturale, s-a observat că, prin adresa
Ministerului Culturii și Cultelor înregistrată în 04 noiembrie 2002, s-a comunicat
includerea imobilului pe lista cu imobilele care intră sub incidența art. 16 din
lege, cu mențiunea că aceasta a fost transmisă Ministerului Administrației Publice,
Autoritatea pentru urmărirea aplicării unitare a Legii nr. 10/2001, la 24 octombrie
2002.
De
asemenea, imobilul a fost cuprins în inventarul bunurilor ce alcătuiesc domeniul
public al statului, aprobat prin H.G. nr. 15/2004, Anexa G, cod de clasificare 8.29.06.
Cu
toate acestea, nu s-a făcut dovada că există o propunere care să respecte cele prevăzute
în alin. (2) al art. 16 și că această propunere este fundamentată pe criteriile
prevăzute de Normele metodologice amintite.
Absența
acestei propuneri fundamentate face ca în speță să nu fie întrunite cerințele
art. 16 alin. (1), nefiind dovedite elemente care să confirme că imobilul este necesar
în vederea continuării activităților de interes social-cultural.
Întrucât
art. 16 alin. (1) din lege nu este aplicabil, în temeiul art. 24, instanța a admis
în parte plângerea și a dispus restituirea în natură a construcțiilor enumerate
anterior.
Dat
fiind faptul că prin art. 2 din O.U.G. nr. 184/2002, pentru modificarea și completarea
Legii nr. 10/2001 și a altor acte normative, aprobată prin Legea nr. 48/2004, li
s-a recunoscut cetățenilor străini care au calitatea de persoane îndreptățite, potrivit
Legii nr. 10/2001, la restituirea în natură a unor terenuri situate în
intravilanul
localităților și dreptul
de a
opta
pentru
dobândirea unui
drept
de folosință special, iar petiționarul și-a manifestat opțiunea
prin precizarea plângerii, urmează a i se recunoaște acest
drept.
În
ce privește capetele de cerere privind anularea încheierilor
de intabulare, radierea dreptului statului și a dreptului de administrare al Centrului
de Cultură Arcuș, restabilirea situației anterioare și intabularea dreptului de
proprietate s-a constatat că acestea aparțin procedurii de drept comun, neputând
fi discutate în cadrul acestei proceduri speciale, deci urmează a le respinge, ceea
ce justifică admiterea în parte a plângerii.
În
privința capătului de cerere privind stabilirea calității de moștenitor s-a observat
că acesta a rămas fără obiect, fiind obținut certificatul de calitate de moștenitor
motiv pentru care petiționarul nici nu a mai susținut această excepție, astfel că
și acest capăt va fi respins.
Împotriva sentinței au
declarat apel pârâții Centrul de Cultură Arcuș și Statul Român, prin Direcția Generală
a Finanțelor Publice Covasna.
Inițial, apelul a fost
soluționat prin decizia civilă nr. 296/Ap/2005 de Curtea de Apel Brașov care a fost
recurată la Înalta Curte de Casație și Justiție.
Prin decizia civilă
nr. 5044/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia
civilă nr. 296/Ap/2005 și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelurilor
cu îndrumarea de a se clarifica numele persoanelor rămase de pe urma defunctului
S.B. și calitatea succesorală a acestora față de autor, precum și situația juridică
a terenului în litigiu: dispunerea în teritoriu (intravilan/extravilan), configurația
proprie a acestuia, semne exterioare și vecinătăți, afectarea terenului în cauză
de utilități publice.
În rejudecarea apelurilor,
prin decizia civilă nr. 155/Ap din 16 decembrie 2009, Curtea de Apel Brașov, secția
civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări
sociale, a respins apelurile declarate de pârâții Centrul de Cultură Arcuș și Statul
Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat în teritoriu de Direcția
Generală a Finanțelor Publice Covasna.
Rejudecând apelurile în
limitele motivelor de apel și în raport de îndrumările date prin decizia instanței
supreme, Curtea a reținut următoarele:
În cauză, reclamantul
a făcut dovada că este persona rămasă după proprietarul tabular, defunctul S.B.,
cu certificatul de moștenitor din 26 februarie 2009 și, prin urmare, are calitatea
de persoană îndreptățită conform Legii nr. 10/2001, republicată.
Situația juridică a terenului
din litigiu a fost clarificată prin coroborarea expertizei efectuate în cauză și
conținutul adresei din 21 octombrie 2009 emisă de Primăria Comunei Arcuș, jud. Covasna,
prin care se identifică imobilul și se precizează că terenul nu este afectat de
utilități publice.
Excepția lipsei calității
procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,
prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna, a fost corect respinsă de prima
instanță, având în vedere obiectul dedus judecății prin care se pune în discuție
însuși dreptul de proprietate al Statului Român înscris în cartea funciară, aspect
care nu poate fi analizat decât în contradictoriu cu proprietarul tabular.
Deoarece potrivit prevederilor
art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 1 C. civ., legea civilă nu retroactivează
și, în consecință, nu este posibil ca unui raport juridic să i se aplice o dispoziție
legală care încă nu exista atunci când el s-a născut, Curtea a analizat hotărârea
prin prisma prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, în forma aplicabilă de la
14 februarie 2001 până la 04 aprilie 2005, respectiv data soluționării deciziei
nr. 5 din 27 martie 2002 (datată eronat 27 martie 2001).
Critica referitoare la
analiza titlului statului în sensul că reclamantul nu a sesizat instanța cu un asemenea
petit, este nefondată întrucât plângerea este întemeiată pe dispozițiile art. 16
alin. (4) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că „Dispozițiile alin. (1) și (2) nu
se aplică imobilelor preluate fără titlu valabil”, ceea ce implică analizarea valabilității
titlului statului.
În cauză, imobilul a fost
preluat în baza Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare.
Instanța de fond a analizat
preluarea abuzivă a imobilului și implicit nevalabilitatea titlului statului, argumentând
și că inexistența unei identități între persoana ale cărei bunuri au fost expropriate
și cea care a fost proprietarul tabular al imobilului, dovedește odată în plus nevalabilitatea
titlului statului.
De altfel, conform
art. 2 din Legea nr. 10/2001, toate imobilele care cad sub incidența acestei legi
sunt considerate a fi preluate abuziv, însă se distinge după cum titlul statului
este valabil sau nevalabil.
Mai mult, instanța de
fond a analizat speța dedusă judecății prin raportarea situației de fapt și de drept
la toate dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, având în
vedere că instanțele judecătorești sesizate pot stabili neîncadrarea unui imobil
în dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, s-a reținut corect
de către instanța de fond și neaplicarea în cauză a prevederilor art. 16 alin.
(2) din lege, în sensul că nu există o hotărâre de guvern care să prevadă neretrocedarea
în natură a imobilului.
Critica referitoare la
faptul că nu au fost administrate probe în sensul dovedirii că imobilul nu mai este
necesar pentru continuarea activității de interes social, a fost înlăturată de curte
pe considerentul că în acest sens au fost administrate probe de ambele părți, a
căror analiză a fost detaliată de prima instanță în considerentele hotărârii apelate.
Ultimele critici ale pârâtului
Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor
Publice Covasna, au fost înlăturate de Curte întrucât, având legitimare procesuală
pasivă și fiind parte căzută în pretenții, corect au fost aplicate prevederile
art. 274 C. proc. civ., iar cu privire la reținerea contravalorii lucrărilor de
investiții efectuate la imobil cu ocazia acordării măsurilor reparatorii prin echivalent,
instanța de apel a reținut, în primul rând, că aceste măsuri au fost acordate prin
decizia nr. 5/2002 necontestată de apelant și, în al doilea rând, critica nu a avut
relevanță în cauză, întrucât decizia menționată a fost corect anulată de instanța
de fond, în cauză dispunându-se restituirea în natură a imobilului.
Împotriva menționatei
decizii a declarat și motivat recurs, în termen legal, apelanții-pârâții Statul
Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
Covasna, și Centrul de Cultură Arcuș pentru motive de nelegalitate întemeiate pe
dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
Apelantul-pârât Statul
Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
Covasna a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive Statului Român, prin
Ministerul Finanțelor Publice, motivată de împrejurarea că prin sentința civilă
nr. 672 din 09 iulie 2004 pronunțată de Tribunalul Covasna s-au respins capetele
de cerere privind anularea încheierilor de intabulare, respectiv radierea din cartea
funciară a dreptului de proprietate a Statului Român, cu consecința restabilirii
situației anterioare și, întrucât împotriva acestei sentințe reclamantul nu a promovat
calea de atac a apelului, această parte din hotărâre a dobândit putere de lucru
judecat.
Astfel, soluționarea plângerii
formulată de J.B.E.A. împotriva deciziei nr. 5/2002 emisă de Centrul de Cultură
Arcuș, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu se mai impune a fi soluționată
în contradictoriu cu pârâtul Statul Român deoarece instanța nu mai este chemată
să se pronunțe cu privire la anularea încheierilor de intabulare respectiv radierea
din cartea funciară a dreptului de proprietate al Statului Român.
Statul Român, prin Ministerul
Finanțelor Publice, nu poate avea calitate procesuală pasivă nici în temeiul Legii
nr. 10/2001, care la art. 26 alin. (3) precizează că în cauzele întemeiate pe acest
act normativ, poate avea calitate procesuală pasivă unitatea deținătoare a cărei
decizie a fost atacată.
În dezvoltarea motivelor
de recurs formulate de către acest apelant cu privire la modul de soluționare fondului
cauzei, se arată că, față de concluzia instanței de apel, în sensul îndeplinirii
condiției prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Curtea de Apel Brașov
trebuia să ia în considerare și probele administrate în cauză pentru dovedirea condiției
prevăzută la art. 16 alin. (2) din același act normativ, respectiv propunerea Ministerului
Culturii și Cultelor privind includerea imobilului în cauză pe lista imobilelor
ce intră sub incidența art. 16 din lege.
În speță, Ministerul Culturii
și Cultelor, prin adresa din 04 noiembrie 2002, a procedat conform celor menționate
la art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, propunând imobilele care nu vor fi retrocedate
în natură și pentru care se acordă măsuri reparatorii în echivalent potrivit
alin. (1). Astfel, imobilul înscris în C.F. nr. X Arcuș, este cuprins în inventarul
imobilelor ce alcătuiesc domeniul public al statului, aprobat prin H.G. nr. 5/2004,
Anexa G, cod de clasificare 8.29.06.
În mod greșit se precizează
că, întrucât instanței nu i s-a prezentat fundamentarea acestei propuneri și criteriile
care trebuie avute în vedere, nu se poate considera că imobilul în litigiu are afectațiune
de interes public.
Cu toate acestea, din
interpretarea prevederilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, rezultă clar
că asupra propunerii de exceptare se pronunță Guvernul prin hotărâre, instanța neavând
competența de a se pronunța asupra fundamentării și criteriilor care stau la baza
propunerii, astfel cum în mod greșit a considerat instanța de apel.
Prin urmare, instanța
de apel trebuia să rețină că, față de prevederile art. 16 alin. (2) din Legea
nr. 10/2001 coroborat cu art. 11 din Legea nr. 213/1998, imobilul în cauză, înscris
în C.F. nr. X Arcuș, nu poate fi restituit în natură, întrucât constituie domeniu
public, astfel fiind inalienabil, insesizabil și imprescriptibil.
În cauză nu sunt incidente
dispozițiile art. 16 alin. (4) în varianta valabilă la data introducerii plângerii,
ci trebuia să aibă în vedere legea aplicabilă cu toate modificările și completările
aduse la momentul pronunțării.
De asemenea, instanța
de apel în mod netemeinic și nelegal a considerat inaplicabile modificările aduse
Legii nr. 10/2001 prin O.U.G. nr. 184/2002 când este vorba de „titlu valabil”, dar
le consideră aplicabile atunci când recunoaște dreptul special de folosință al cetățenilor
străini asupra terenului.
Expertul avea obligația
să stabilească cheltuielile voluptorii efectuate de deținătorii imobilului și să
le deducă din valoarea despăgubirilor stabilite, însă nici raportul de expertiză
și nici completarea la acesta nu au răspuns acestui obiectiv.
Având în vedere faptul
că decizia nr. 5/2002 nu a fost emisă de Ministerul Finanțelor Publice, cât și lipsa
culpei procesuale în soluționarea notificării privind cererea de restituire în natură,
soluționată de deținătorul imobilului, se impune respingerea obligării recurentului
la plata cheltuielilor de judecată.
În dezvoltarea motivelor
de recurs formulate, apelantul-pârât Centrul de Cultură Arcuș arată că hotărârea
instanței de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a legii.
În opinia recurentului,
nelegalitatea acestei hotărâri este determinată de faptul că imobilul în discuție
nu se încadrează în niciuna din situațiile prevăzute în mod limitativ la art. 2
alin. (1) lit. a)-lit. i) din Legea nr. 10/2001, fiind preluate de stat în temeiul
Legii nr. 187/1945, act normativ care, în viziunea Legii nr. 10/2001, nu este considerat
ca fiind abuziv.
Este de observat că Legea
nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, nu figurează printre actele normative
enunțate la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în temeiul căruia imobilele
trecute în proprietatea statului au fost considerate a fi preluate în mod abuziv.
Așadar, este evidentă greșeala instanței de apel, care a apreciat că imobilul în
cauză cade sub incidența art. 2 din Legea nr. 10/2001.
De altfel, nici reclamantul
nu consideră Legea nr. 187/1945 ca fiind un act normativ abuziv. Acesta consideră
că dispozițiile sale au fost aplicate în mod abuziv, temeiul trecerii în proprietatea
statului a imobilului în litigiu neconstituindu-l art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945,
ci, așa cum rezultă din înscrisurile în baza cărora s-a operat intabularea în cartea
funciară a dreptului de proprietate în favoarea statului, dispozițiile cuprinse
în art. 3 lit. c) din același act normativ.
Potrivit acestui din urmă
text de lege, urmau să treacă în proprietatea statului „Pământurile celor care s-au
refugiat în țările cu care România este în stare de război ori s-au refugiat în
străinătate după data de 23 august 1944”.
Cu privire la incidența
acestui text de lege asupra imobilelor în litigiu, niciuna dintre instanțele de
judecată nu au făcut vreo referire.
Astfel, instanța de fond
a apreciat că este puțin probabil ca proprietarului tabular S.B. să i se fi aplicat
prevederile art. 3 lit. c) din Legea nr. 187/1945, de vreme ce acesta a decedat
la data de 28 iulie 1944.
În legătură cu persoana
care urma să suporte consecințele prevederilor legale mai sus precizate, la dosarul
cauzei au fost depuse două înscrisuri, respectiv: procesul-verbal din 13 iunie 1946,
încheiat de Comisiunea județeană de îndrumări pentru aplicarea reformei agrare din
jud. Treiscaune și adresa înregistrată în 26 august 1946, la Ministerul Agriculturii
și Domeniilor - Registratura Petițiilor și în 31 august 1946 la Direcțiunea Proprietății
și Bunurilor Statului, din cadrul aceluiași minister.
Coroborând conținutul
celor două înscrisuri, se poate concluziona că moștenitoarea legală a defunctului
S.B. a fost S.E. Aceasta din urmă a acceptat succesiunea după fratele său. Dovada
acceptării succesiunii o constituie însăși contestația formulată contra procesului
verbal din 29 august 1945 a Comisiunii de Plasă Sf. Gheorghe. Prin urmare, bunurile
care au trecut în proprietatea Statului Român, în temeiul art. 3 lit. c) din Legea
nr. 187/1945, au aparținut lui S.E.
În aceste condiții, așa-zisa
aplicare abuzivă a prevederilor Legii nr. 187/1945, susținută de reclamant, trebuia
raportată la persoana în patrimoniul căreia se aflau bunurile rămase de pe urma
defunctului S.B., la data apariției Legii nr. 187/1945, respectiv la S.E.
Analizând recursul formulat
de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor
Publice Covasna, în raport de criticile menționate, Înalta Curte îl apreciază ca
fiind fondat, pentru următoarele considerente
:
Întrucât prima instanță
de fond a respins capetele de cerere având ca obiect
anularea
încheierilor de intabulare, radierea din cartea funciară a drepturilor Statului
Român și Centrului de Cultură Arcuș, restabilirea situației anterioare, intabularea
și stabilirea calității de moștenitor, cu motivarea că
acestea
aparțin procedurii de drept comun, neputând fi discutate în cadrul acestei proceduri
speciale, iar această soluție nu a fost criticată pe calea apelului, soluția de
respingere a intrat în puterea lucrului judecat, astfel încât în recurs nu se vor
mai putea analiza aspecte relative la aceste capete de cerere.
Astfel,
s-a stabilit irevocabil că pretențiile menționate anterior nu se pot valorifica
pe calea acestei acțiuni, ci pe calea dreptului comun ceea ce înseamnă că, de fapt,
aceste pretenții au fost respinse ca inadmisibile.
Pe
de altă parte, criticile din recurs referitoare la modul de soluționare a capătului
de cerere privind anularea deciziei nr. 5/2002 emisă de Centrul de Cultură Arcuș,
inclusiv aspectele referitoare la nevalabilitatea titlului statului, urmează a fi
analizate în contradictoriu cu această parte care, în calitate de unitate deținătoare
a imobilului și de emitentă a deciziei contestate, va putea opune toate argumentele
în combaterea criticilor referitoare la aceste aspecte.
De
altfel, calitate procesuală pasivă, în contestațiile formulate împotriva deciziilor
sau dispozițiilor emise în temeiul Legii nr. 10/2001, are numai unitatea deținătoare,
astfel cum este definită în art. 21 al Legii nr. 10/2001, întrucât art. 26
alin. (3) al Legii nr. 10/2001 prevede că ceea ce se contestă este
decizia sau, după caz,
dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură.
Ca atare, luând în considerare
soluția dată de către prima instanță de fond în contradictoriu cu Statul Român,
prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
Covasna, cât și în raport de reținerea calității procesuale pasive pe capătul de
cerere privind contestația împotriva deciziei nr. 5/2002 numai în ceea ce îl privește
pe pârâtul Centrul de Cultură Arcuș, Înalta Curte apreciază că
nu
a existat nici un temei legal pentru chemarea în judecată, în calitate de pârât,
a
Statului
Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
Covasna, în prezenta cauză, motiv pentru care în mod greșit a fost respinsă excepția
lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât, invocată în fața ambelor instanțe
de fond.
Se impune, prin urmare,
admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a acestuia, sens în care
va fi admis recursul formulat de acest recurent, va fi m
odificată în parte decizia
recurată prin admiterea apelului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul
Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna, împotriva
sentinței civile nr. 672 din 09 iulie 2004 a Tribunalului Covasna, pe care o va
schimba în parte în sensul că va admite excepția lipsei calității procesuale pasive
a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor
Publice Covasna, și va respinge plângerea formulată în contradictoriu cu Statul
Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
Covasna, pentru acest considerent. Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței
și deciziei.
Ca urmare a constatării
lipsei calității procesual pasive a acestei părți, va fi înlăturată obligarea sa
la plata cheltuielilor de judecată la care a fost obligat în primă instanță și apel,
întrucât, nefiind parte în cauză, nu se poate considera că „a căzut în pretenții”,
în accepțiunea art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Constatându-se lipsa calității
procesual pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin
Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna, celelalte critici pe care acest
recurent le-a adus în prezentul recurs asupra fondului cauzei nu vor mai putea fi
analizate.
Analizând
recursul declarat de către
pârâtul Centrul de Cultură Arcuș, Înalta Curte
îl consideră a fi nefondat pentru argumentele ce succed:
Imobilul în litigiu a
fost expropriat de către stat în temeiul art. 3 alin. (1) lit. c) al Legii nr. 187
din 23 martie 1945, ulterior datei de 06 martie 1945, astfel încât, sub aspect temporal,
intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001
privind regimul juridic
al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie
1989.
Potrivit art. 2 alin.
(1) lit. i) al Legii nr. 10/2001, sub incidența acestei legi intră „
orice alte imobile preluate
fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data
preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale
organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat”.
Prin urmare, chiar dacă
Legea nr. 187 din 23 martie 1945 nu este enumerată expres în cuprinsul art. 2 al
Legii nr. 10/2001, nu înseamnă că nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr.
10/2001, întrucât enumerarea din art. 2 nu este exhaustivă, astfel cum rezultă de
altfel din conținutul art. 2 alin. (1) lit. i).
Preluarea imobilului în
litigiu s-a realizat de la S.E., iar nu de la fratele acestuia, S.B., care figura
ca proprietar tabular. S.E. acceptase succesiunea fratelui său, S.B.R., decedat
la momentul naționalizării.
Prin urmare, în mod corect
instanța de apel a apreciat că preluarea s-a realizat fără titlu valabil, chiar
și numai în considerarea preluării bunului de la altă persoană decât cea care era
proprietara acestuia la data naționalizării.
De altfel, nevalabilitatea
titlului statului trebuie analizată și în raport de prevederile art. 6 alin.
(1) al Legii nr. 213/1998, fiind evident că dispozițiile Legii nr. 187/1945 au încălcat
prevederile Constituției de la acea dată (art. 16 al Constituției din 1938), astfel
că, și din această perspectivă preluarea imobilului de către stat s-a realizat fără
titlu valabil.
Deși menționează faptul
că instanța de apel nu a analizat preluarea imobilului din perspectiva art. 3
lit. c) al Legii nr. 187/1945, ci numai a art. 3 lit. h), în temeiul căruia s-a
realizat intabularea Statului Român în cartea funciară, recurentul critică mai apoi
modul de interpretare a art. 3 alin. (1) lit. c) al Legii nr. 187/1945, afirmând
că acesta trebuia raportat la persoana lui S.E.
Prin urmare, o analiză
a cauzei din perspectiva art. 3 lit. c) al Legii nr. 187/1945 s-a realizat de către
instanța de apel, care a concluzionat că imobilul a fost preluat de la o persoană
decedată la momentul naționalizării, iar nu de la moștenitoarea acesteia.
Constatarea preluării
fără titlu a imobilului a determinat aplicarea art. 16 al Legii nr. 10/2001, care
a suferit modificări pe parcursul soluționării cauzei în fond în cele două cicluri
procesuale, sub aspectul modalității de acordare a reparațiilor: în natură sau prin
echivalent.
Întrucât modificările
aduse aceleiași legi sunt incidente asupra proceselor în curs de judecată asupra
fondului, deoarece reglementează raporturi juridice în curs, constituind facta pendentia,
va fi incidentă forma art. 16 al Legii nr. 10/2001 de la momentul soluționării apelului
în cel de-al doilea ciclu procesual, întrucât până la acest moment are loc soluționarea
devolutivă a cauzei.
La momentul pronunțării
deciziei recurate, 16 decembrie 2009, art. 16 al Legii nr. 10/2001 permitea restituirea
în natură a imobilului, fără a mai face nicio distincție cu privire la modul de
preluare de către stat a imobilelor.
Pentru aceste argumente,
Înalta Curte apreciază că, în mod corect, imobilul în litigiu, identificat prin
raportul de expertiză efectuat în apel, în al doilea ciclu procesual, a fost restituit
în natură, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat
de pârâtul Centrul de Cultură Arcuș urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de pârâtul Centrul de Cultură Arcuș împotriva deciziei nr. 155/Ap din 16 decembrie
2009 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,
conflicte de muncă și asigurări sociale, ca nefondat.
Admite recursul declarat
de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală
a Finanțelor Publice Covasna, împotriva deciziei nr. 155/Ap din 16 decembrie 2009
a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,
conflicte de muncă și asigurări sociale.
Modifică în parte decizia
recurată în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul
Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna, împotriva
sentinței civile nr. 672 din 09 iulie 2004 a Tribunalului Covasna și înlătură obligarea
acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
Schimbă în parte sentința
civilă nr. 672 din 09 iulie 2004 a Tribunalului Covasna în sensul că admite excepția
lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor
Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna, și respinge plângerea
formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,
prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna, pentru acest considerent. Înlătură
obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
Menține celelalte dispoziții
ale sentinței și deciziei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică astăzi, 23 noiembrie 2012.