ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7215/2012

Asupra cauzei civile de față constată următoarele: Prin plângerea formulată de petiționarul J.B.E.A. s-a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Primăria Comunei Valea Crișului, jud. Covasna, și Centrul de Cultură Arcuș, anularea deciziei nr. 5/2002 emisă de intimatul Centrul de Cultură Arcuș și a se dispune restituirea în natură a imobilului intravilan, situat în com. Valea Crișului, sat Arcuș, în suprafață totală de 89 .706 m.p., teren pe care se află un castel de piatră și cărămidă, o capelă din piatră și un grajd din cărămidă. S-a mai solicitat anularea încheierilor prin care s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate al Statului Român, respectiv a dreptului de administrare operativă al pârâtului Centrul de Cultură Arcuș pentru nevalabilitatea titlului, radierea din C.F.

nr. X Arcuș a dreptului de proprietate al Statului Român și a dreptului de administrare operativă a Centrului de Cultură Arcuș, restabilirea situației de carte funciară anterioară încheierii nr. 107/1968, stabilirea calității de moștenitor a petiționarului și intabularea dreptului de proprietate în cartea funciară. Prin sentința civilă nr. 672 din 09 iulie 2004, Tribunalul Covasna a respins cererea de suspendare a judecății formulată de Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna. A respins excepțiile privind calitățile procesuale invocate de Direcția Generală a Finanțelor Publice și Centrul de Cultură Arcuș.

A admis în parte plângerea formulată și ulterior precizată; a respins plângerea față de intimata Primăria Comunei Valea Crișului, jud. Covasna; a anulat decizia nr. 5/2002, emisă de Centrul de Cultură Arcuș cu data de 27 martie 2001 și, în consecință: a dispus restituirea în natură a următoarelor construcții: castel din piatră și cărămidă, grajd din cărămidă și capelă din piatră, edificate pe terenul intravilan situat în comuna Valea Crișului, sat Arcuș, jud. Covasna, înscris în C.F.

nr. X Arcuș, în total 89.706 m.p., în realitate în suprafață totală de 90.076 m.p.: a stabilit în favoarea petiționarului, moștenitor al defunctului S.B., decedat la 28 iulie 1944, cetățean străin, un drept de folosință special asupra terenului de mai sus, în suprafață reală de 90.076 m.p., drept care îi conferă drepturile și obligațiile conferite de lege proprietarului, cu excepția dreptului de dispoziție; a respins capetele de cerere privind anularea încheierilor de intabulare, radierea din cartea funciară a drepturilor Statului Român și Centrului de Cultură Arcuș, restabilirea situației anterioare, intabularea și stabilirea calității de moștenitor.

În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna s-a reținut că aceasta este lipsită de temei față de faptul că prin plângerea formulată petiționarul a solicitat și anularea încheierilor de intabulare, respectiv radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al Statului Român, cu consecința restabilirii situației anterioare, deci s-a pus în discuție însuși dreptul Statului Român înscris în cartea funciară, aspecte care nu pot fi analizate decât în contradictoriu cu proprietarii tabulari, respectiv titularii altor drepturi.

În legătură cu excepția absenței calității procesuale active, susținută de Centrul de Cultură Arcuș, prin actele de stare civilă depuse la dosar și ulterior, prin certificatul de calitate de moștenitor s-a făcut dovada de netăgăduit a calității de moștenitor pe care petiționarul o are, el venind la succesiunea fostului proprietar tabular, în calitate de nepot de soră. În urma notificării depuse de petiționar, prin decizia nr. 5/2002, datată 27 martie 2001 (cum s-a menționat din eroare) s -a respins cererea de restituire în natură cu motivarea că imobilul a fost preluat cu titlu valabil, conform prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și s -a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri bănești, evaluate la 5 miliarde ROL.

S -a mai reținut în decizie că destinația actuală este cea de instituție publică de cultură. Conform procesului-verbal din 13 iunie 1946 și adresei din 1947 exproprierea a avut loc în baza art. 3 lit. c) din Legea nr. 187/1945, fiind expropriată întreaga avere mobilă și imobilă a numitei S.E. întrucât aceasta s-a refugiat și nu s-a întors în țară. Din același proces-verbal reiese că S.E. a contestat exproprierea, susținând că nu a fost refugiată și că a fost soră de caritate voluntară, însă contestația i-a fost respinsă. Prin urmare, intabularea dreptului de proprietate al statului a avut loc în baza adresei din 1947 care se referă la S.E., a cărei avere a fost expropriată în baza art. 3 lit. c) din Legea nr. 187/1947.

Deci nu s-a depus un act din care să rezulte că a fost expropriată averea lui S.B. și totuși dreptul de proprietate al statului s -a intabulat în baza adresei mai sus amintite, deci nu există identitate între persoana ale cărei bunuri au fost expropriate și cea care a fost proprietara tabulară a imobilului din litigiu. Drept urmare, s-a reținut aplicarea abuzivă a legii. Conform certificatului eliberat de Parohia Romano-Catolică din Valea Grisului, fostul proprietar tabular S.B. a decedat la 28 iulie 1944 la Arcuș, unde a și fost înmormântat, deci era puțin probabil ca să i se fi aplicat prevederile art. 3 lit. c) din Legea nr. 187/1945. Prin urmare, potrivit art. 16 alin. (4) în vigoare la data înregistrării plângerii, art. 16 alin. (1) și (2) nu era aplicabil imobilelor preluate fără titlu valabil, ceea ce trebuia avut în vedere și cu prilejul emiterii deciziei.

Examinând decizia atacată prin prisma celor de mai sus, s-a reținut că art. 2 alin. (1) din Legea nr. 292/2003 privind organizarea și funcționarea așezămintelor culturale include în această categorie instituțiile publice de cultură care desfășoară activități și în domeniul educației permanente. În acest sens, în alin. (2) este considerat ca așezământ cultural și centrul de cultură, ale cărui atribuții sunt enumerate în art. 29 din lege. Este vorba despre o instituție publică de cultură cu personalitate juridică, care funcționează în subordinea Ministerului Culturii și Cultelor. Deci prima condiție prevăzută de art. 16 alin. (1), a ocupării imobilului de un așezământ cultural este îndeplinită.

În legătură cu cea de-a doua condiție, aceea a împrejurării că imobilul este necesar în vederea continuării activității social-culturale, s-a observat că, prin adresa Ministerului Culturii și Cultelor înregistrată în 04 noiembrie 2002, s-a comunicat includerea imobilului pe lista cu imobilele care intră sub incidența art. 16 din lege, cu mențiunea că aceasta a fost transmisă Ministerului Administrației Publice, Autoritatea pentru urmărirea aplicării unitare a Legii nr. 10/2001, la 24 octombrie 2002. De asemenea, imobilul a fost cuprins în inventarul bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al statului, aprobat prin H.G. nr. 15/2004, Anexa G, cod de clasificare 8.29.06. Cu toate acestea, nu s-a făcut dovada că există o propunere care să respecte cele prevăzute în alin. (2) al art. 16 și că această propunere este fundamentată pe criteriile prevăzute de Normele metodologice amintite.

Absența acestei propuneri fundamentate face ca în speță să nu fie întrunite cerințele art. 16 alin. (1), nefiind dovedite elemente care să confirme că imobilul este necesar în vederea continuării activităților de interes social-cultural. Întrucât art. 16 alin. (1) din lege nu este aplicabil, în temeiul art. 24, instanța a admis în parte plângerea și a dispus restituirea în natură a construcțiilor enumerate anterior. Dat fiind faptul că prin art. 2 din O.U.G. nr. 184/2002, pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 și a altor acte normative, aprobată prin Legea nr. 48/2004, li s-a recunoscut cetățenilor străini care au calitatea de persoane îndreptățite, potrivit Legii nr. 10/2001, la restituirea în natură a unor terenuri situate în intravilanul localităților și dreptul de a opta pentru dobândirea unui drept de folosință special, iar petiționarul și-a manifestat opțiunea prin precizarea plângerii, urmează a i se recunoaște acest drept.

În ce privește capetele de cerere privind anularea încheierilor de intabulare, radierea dreptului statului și a dreptului de administrare al Centrului de Cultură Arcuș, restabilirea situației anterioare și intabularea dreptului de proprietate s-a constatat că acestea aparțin procedurii de drept comun, neputând fi discutate în cadrul acestei proceduri speciale, deci urmează a le respinge, ceea ce justifică admiterea în parte a plângerii. În privința capătului de cerere privind stabilirea calității de moștenitor s-a observat că acesta a rămas fără obiect, fiind obținut certificatul de calitate de moștenitor motiv pentru care petiționarul nici nu a mai susținut această excepție, astfel că și acest capăt va fi respins.

Împotriva sentinței au declarat apel pârâții Centrul de Cultură Arcuș și Statul Român, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna. Inițial, apelul a fost soluționat prin decizia civilă nr. 296/Ap/2005 de Curtea de Apel Brașov care a fost recurată la Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin decizia civilă nr. 5044/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia civilă nr. 296/Ap/2005 și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelurilor cu îndrumarea de a se clarifica numele persoanelor rămase de pe urma defunctului S.B. și calitatea succesorală a acestora față de autor, precum și situația juridică a terenului în litigiu: dispunerea în teritoriu (intravilan/extravilan), configurația proprie a acestuia, semne exterioare și vecinătăți, afectarea terenului în cauză de utilități publice.

În rejudecarea apelurilor, prin decizia civilă nr. 155/Ap din 16 decembrie 2009, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins apelurile declarate de pârâții Centrul de Cultură Arcuș și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat în teritoriu de Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna. Rejudecând apelurile în limitele motivelor de apel și în raport de îndrumările date prin decizia instanței supreme, Curtea a reținut următoarele: În cauză, reclamantul a făcut dovada că este persona rămasă după proprietarul tabular, defunctul S.B., cu certificatul de moștenitor din 26 februarie 2009 și, prin urmare, are calitatea de persoană îndreptățită conform Legii nr. 10/2001, republicată.

Situația juridică a terenului din litigiu a fost clarificată prin coroborarea expertizei efectuate în cauză și conținutul adresei din 21 octombrie 2009 emisă de Primăria Comunei Arcuș, jud. Covasna, prin care se identifică imobilul și se precizează că terenul nu este afectat de utilități publice. Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna, a fost corect respinsă de prima instanță, având în vedere obiectul dedus judecății prin care se pune în discuție însuși dreptul de proprietate al Statului Român înscris în cartea funciară, aspect care nu poate fi analizat decât în contradictoriu cu proprietarul tabular.

Deoarece potrivit prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 1 C. civ., legea civilă nu retroactivează și, în consecință, nu este posibil ca unui raport juridic să i se aplice o dispoziție legală care încă nu exista atunci când el s-a născut, Curtea a analizat hotărârea prin prisma prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, în forma aplicabilă de la 14 februarie 2001 până la 04 aprilie 2005, respectiv data soluționării deciziei nr. 5 din 27 martie 2002 (datată eronat 27 martie 2001). Critica referitoare la analiza titlului statului în sensul că reclamantul nu a sesizat instanța cu un asemenea petit, este nefondată întrucât plângerea este întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că „Dispozițiile alin. (1) și (2) nu se aplică imobilelor preluate fără titlu valabil”, ceea ce implică analizarea valabilității titlului statului.

În cauză, imobilul a fost preluat în baza Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare. Instanța de fond a analizat preluarea abuzivă a imobilului și implicit nevalabilitatea titlului statului, argumentând și că inexistența unei identități între persoana ale cărei bunuri au fost expropriate și cea care a fost proprietarul tabular al imobilului, dovedește odată în plus nevalabilitatea titlului statului. De altfel, conform art. 2 din Legea nr. 10/2001, toate imobilele care cad sub incidența acestei legi sunt considerate a fi preluate abuziv, însă se distinge după cum titlul statului este valabil sau nevalabil. Mai mult, instanța de fond a analizat speța dedusă judecății prin raportarea situației de fapt și de drept la toate dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, având în vedere că instanțele judecătorești sesizate pot stabili neîncadrarea unui imobil în dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, s-a reținut corect de către instanța de fond și neaplicarea în cauză a prevederilor art. 16 alin. (2) din lege, în sensul că nu există o hotărâre de guvern care să prevadă neretrocedarea în natură a imobilului. Critica referitoare la faptul că nu au fost administrate probe în sensul dovedirii că imobilul nu mai este necesar pentru continuarea activității de interes social, a fost înlăturată de curte pe considerentul că în acest sens au fost administrate probe de ambele părți, a căror analiză a fost detaliată de prima instanță în considerentele hotărârii apelate.

Ultimele critici ale pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna, au fost înlăturate de Curte întrucât, având legitimare procesuală pasivă și fiind parte căzută în pretenții, corect au fost aplicate prevederile art. 274 C. proc. civ., iar cu privire la reținerea contravalorii lucrărilor de investiții efectuate la imobil cu ocazia acordării măsurilor reparatorii prin echivalent, instanța de apel a reținut, în primul rând, că aceste măsuri au fost acordate prin decizia nr. 5/2002 necontestată de apelant și, în al doilea rând, critica nu a avut relevanță în cauză, întrucât decizia menționată a fost corect anulată de instanța de fond, în cauză dispunându-se restituirea în natură a imobilului.

Împotriva menționatei decizii a declarat și motivat recurs, în termen legal, apelanții-pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna, și Centrul de Cultură Arcuș pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, motivată de împrejurarea că prin sentința civilă nr. 672 din 09 iulie 2004 pronunțată de Tribunalul Covasna s-au respins capetele de cerere privind anularea încheierilor de intabulare, respectiv radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate a Statului Român, cu consecința restabilirii situației anterioare și, întrucât împotriva acestei sentințe reclamantul nu a promovat calea de atac a apelului, această parte din hotărâre a dobândit putere de lucru judecat. Astfel, soluționarea plângerii formulată de J.B.E.A.

împotriva deciziei nr. 5/2002 emisă de Centrul de Cultură Arcuș, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu se mai impune a fi soluționată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român deoarece instanța nu mai este chemată să se pronunțe cu privire la anularea încheierilor de intabulare respectiv radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al Statului Român. Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu poate avea calitate procesuală pasivă nici în temeiul Legii nr. 10/2001, care la art. 26 alin. (3) precizează că în cauzele întemeiate pe acest act normativ, poate avea calitate procesuală pasivă unitatea deținătoare a cărei decizie a fost atacată.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate de către acest apelant cu privire la modul de soluționare fondului cauzei, se arată că, față de concluzia instanței de apel, în sensul îndeplinirii condiției prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Curtea de Apel Brașov trebuia să ia în considerare și probele administrate în cauză pentru dovedirea condiției prevăzută la art. 16 alin. (2) din același act normativ, respectiv propunerea Ministerului Culturii și Cultelor privind includerea imobilului în cauză pe lista imobilelor ce intră sub incidența art. 16 din lege. În speță, Ministerul Culturii și Cultelor, prin adresa din 04 noiembrie 2002, a procedat conform celor menționate la art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, propunând imobilele care nu vor fi retrocedate în natură și pentru care se acordă măsuri reparatorii în echivalent potrivit alin. (1). Astfel, imobilul înscris în C.F.

nr. X Arcuș, este cuprins în inventarul imobilelor ce alcătuiesc domeniul public al statului, aprobat prin H.G. nr. 5/2004, Anexa G, cod de clasificare 8.29.06. În mod greșit se precizează că, întrucât instanței nu i s-a prezentat fundamentarea acestei propuneri și criteriile care trebuie avute în vedere, nu se poate considera că imobilul în litigiu are afectațiune de interes public. Cu toate acestea, din interpretarea prevederilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, rezultă clar că asupra propunerii de exceptare se pronunță Guvernul prin hotărâre, instanța neavând competența de a se pronunța asupra fundamentării și criteriilor care stau la baza propunerii, astfel cum în mod greșit a considerat instanța de apel.

Prin urmare, instanța de apel trebuia să rețină că, față de prevederile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 11 din Legea nr. 213/1998, imobilul în cauză, înscris în C.F. nr. X Arcuș, nu poate fi restituit în natură, întrucât constituie domeniu public, astfel fiind inalienabil, insesizabil și imprescriptibil. În cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 16 alin. (4) în varianta valabilă la data introducerii plângerii, ci trebuia să aibă în vedere legea aplicabilă cu toate modificările și completările aduse la momentul pronunțării. De asemenea, instanța de apel în mod netemeinic și nelegal a considerat inaplicabile modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin O.U.G. nr. 184/2002 când este vorba de „titlu valabil”, dar le consideră aplicabile atunci când recunoaște dreptul special de folosință al cetățenilor străini asupra terenului.

Expertul avea obligația să stabilească cheltuielile voluptorii efectuate de deținătorii imobilului și să le deducă din valoarea despăgubirilor stabilite, însă nici raportul de expertiză și nici completarea la acesta nu au răspuns acestui obiectiv. Având în vedere faptul că decizia nr. 5/2002 nu a fost emisă de Ministerul Finanțelor Publice, cât și lipsa culpei procesuale în soluționarea notificării privind cererea de restituire în natură, soluționată de deținătorul imobilului, se impune respingerea obligării recurentului la plata cheltuielilor de judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, apelantul-pârât Centrul de Cultură Arcuș arată că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

În opinia recurentului, nelegalitatea acestei hotărâri este determinată de faptul că imobilul în discuție nu se încadrează în niciuna din situațiile prevăzute în mod limitativ la art. 2 alin. (1) lit. a)-lit. i) din Legea nr. 10/2001, fiind preluate de stat în temeiul Legii nr. 187/1945, act normativ care, în viziunea Legii nr. 10/2001, nu este considerat ca fiind abuziv. Este de observat că Legea nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, nu figurează printre actele normative enunțate la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în temeiul căruia imobilele trecute în proprietatea statului au fost considerate a fi preluate în mod abuziv. Așadar, este evidentă greșeala instanței de apel, care a apreciat că imobilul în cauză cade sub incidența art. 2 din Legea nr. 10/2001.

De altfel, nici reclamantul nu consideră Legea nr. 187/1945 ca fiind un act normativ abuziv. Acesta consideră că dispozițiile sale au fost aplicate în mod abuziv, temeiul trecerii în proprietatea statului a imobilului în litigiu neconstituindu-l art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, ci, așa cum rezultă din înscrisurile în baza cărora s-a operat intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate în favoarea statului, dispozițiile cuprinse în art. 3 lit. c) din același act normativ. Potrivit acestui din urmă text de lege, urmau să treacă în proprietatea statului „Pământurile celor care s-au refugiat în țările cu care România este în stare de război ori s-au refugiat în străinătate după data de 23 august 1944”.

Cu privire la incidența acestui text de lege asupra imobilelor în litigiu, niciuna dintre instanțele de judecată nu au făcut vreo referire. Astfel, instanța de fond a apreciat că este puțin probabil ca proprietarului tabular S.B. să i se fi aplicat prevederile art. 3 lit. c) din Legea nr. 187/1945, de vreme ce acesta a decedat la data de 28 iulie 1944. În legătură cu persoana care urma să suporte consecințele prevederilor legale mai sus precizate, la dosarul cauzei au fost depuse două înscrisuri, respectiv: procesul-verbal din 13 iunie 1946, încheiat de Comisiunea județeană de îndrumări pentru aplicarea reformei agrare din jud. Treiscaune și adresa înregistrată în 26 august 1946, la Ministerul Agriculturii și Domeniilor - Registratura Petițiilor și în 31 august 1946 la Direcțiunea Proprietății și Bunurilor Statului, din cadrul aceluiași minister.

Coroborând conținutul celor două înscrisuri, se poate concluziona că moștenitoarea legală a defunctului S.B. a fost S.E. Aceasta din urmă a acceptat succesiunea după fratele său. Dovada acceptării succesiunii o constituie însăși contestația formulată contra procesului verbal din 29 august 1945 a Comisiunii de Plasă Sf. Gheorghe. Prin urmare, bunurile care au trecut în proprietatea Statului Român, în temeiul art. 3 lit. c) din Legea nr. 187/1945, au aparținut lui S.E. În aceste condiții, așa-zisa aplicare abuzivă a prevederilor Legii nr. 187/1945, susținută de reclamant, trebuia raportată la persoana în patrimoniul căreia se aflau bunurile rămase de pe urma defunctului S.B., la data apariției Legii nr. 187/1945, respectiv la S.E.

Analizând recursul formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna, în raport de criticile menționate, Înalta Curte îl apreciază ca fiind fondat, pentru următoarele considerente : Întrucât prima instanță de fond a respins capetele de cerere având ca obiect anularea încheierilor de intabulare, radierea din cartea funciară a drepturilor Statului Român și Centrului de Cultură Arcuș, restabilirea situației anterioare, intabularea și stabilirea calității de moștenitor, cu motivarea că acestea aparțin procedurii de drept comun, neputând fi discutate în cadrul acestei proceduri speciale, iar această soluție nu a fost criticată pe calea apelului, soluția de respingere a intrat în puterea lucrului judecat, astfel încât în recurs nu se vor mai putea analiza aspecte relative la aceste capete de cerere.

Astfel, s-a stabilit irevocabil că pretențiile menționate anterior nu se pot valorifica pe calea acestei acțiuni, ci pe calea dreptului comun ceea ce înseamnă că, de fapt, aceste pretenții au fost respinse ca inadmisibile. Pe de altă parte, criticile din recurs referitoare la modul de soluționare a capătului de cerere privind anularea deciziei nr. 5/2002 emisă de Centrul de Cultură Arcuș, inclusiv aspectele referitoare la nevalabilitatea titlului statului, urmează a fi analizate în contradictoriu cu această parte care, în calitate de unitate deținătoare a imobilului și de emitentă a deciziei contestate, va putea opune toate argumentele în combaterea criticilor referitoare la aceste aspecte.

De altfel, calitate procesuală pasivă, în contestațiile formulate împotriva deciziilor sau dispozițiilor emise în temeiul Legii nr. 10/2001, are numai unitatea deținătoare, astfel cum este definită în art. 21 al Legii nr. 10/2001, întrucât art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001 prevede că ceea ce se contestă este decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură.

Ca atare, luând în considerare soluția dată de către prima instanță de fond în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna, cât și în raport de reținerea calității procesuale pasive pe capătul de cerere privind contestația împotriva deciziei nr. 5/2002 numai în ceea ce îl privește pe pârâtul Centrul de Cultură Arcuș, Înalta Curte apreciază că nu a existat nici un temei legal pentru chemarea în judecată, în calitate de pârât, a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna, în prezenta cauză, motiv pentru care în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât, invocată în fața ambelor instanțe de fond.

Se impune, prin urmare, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a acestuia, sens în care va fi admis recursul formulat de acest recurent, va fi m odificată în parte decizia recurată prin admiterea apelului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna, împotriva sentinței civile nr. 672 din 09 iulie 2004 a Tribunalului Covasna, pe care o va schimba în parte în sensul că va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna, și va respinge plângerea formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna, pentru acest considerent.

Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei. Ca urmare a constatării lipsei calității procesual pasive a acestei părți, va fi înlăturată obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată la care a fost obligat în primă instanță și apel, întrucât, nefiind parte în cauză, nu se poate considera că „a căzut în pretenții”, în accepțiunea art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Constatându-se lipsa calității procesual pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna, celelalte critici pe care acest recurent le-a adus în prezentul recurs asupra fondului cauzei nu vor mai putea fi analizate.

Analizând recursul declarat de către pârâtul Centrul de Cultură Arcuș, Înalta Curte îl consideră a fi nefondat pentru argumentele ce succed: Imobilul în litigiu a fost expropriat de către stat în temeiul art. 3 alin. (1) lit. c) al Legii nr. 187 din 23 martie 1945, ulterior datei de 06 martie 1945, astfel încât, sub aspect temporal, intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) al Legii nr. 10/2001, sub incidența acestei legi intră „ orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat”.

Prin urmare, chiar dacă Legea nr. 187 din 23 martie 1945 nu este enumerată expres în cuprinsul art. 2 al Legii nr. 10/2001, nu înseamnă că nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, întrucât enumerarea din art. 2 nu este exhaustivă, astfel cum rezultă de altfel din conținutul art. 2 alin. (1) lit. i). Preluarea imobilului în litigiu s-a realizat de la S.E., iar nu de la fratele acestuia, S.B., care figura ca proprietar tabular. S.E. acceptase succesiunea fratelui său, S.B.R., decedat la momentul naționalizării. Prin urmare, în mod corect instanța de apel a apreciat că preluarea s-a realizat fără titlu valabil, chiar și numai în considerarea preluării bunului de la altă persoană decât cea care era proprietara acestuia la data naționalizării.

De altfel, nevalabilitatea titlului statului trebuie analizată și în raport de prevederile art. 6 alin. (1) al Legii nr. 213/1998, fiind evident că dispozițiile Legii nr. 187/1945 au încălcat prevederile Constituției de la acea dată (art. 16 al Constituției din 1938), astfel că, și din această perspectivă preluarea imobilului de către stat s-a realizat fără titlu valabil. Deși menționează faptul că instanța de apel nu a analizat preluarea imobilului din perspectiva art. 3 lit. c) al Legii nr. 187/1945, ci numai a art. 3 lit. h), în temeiul căruia s-a realizat intabularea Statului Român în cartea funciară, recurentul critică mai apoi modul de interpretare a art. 3 alin. (1) lit. c) al Legii nr. 187/1945, afirmând că acesta trebuia raportat la persoana lui S.E.

Prin urmare, o analiză a cauzei din perspectiva art. 3 lit. c) al Legii nr. 187/1945 s-a realizat de către instanța de apel, care a concluzionat că imobilul a fost preluat de la o persoană decedată la momentul naționalizării, iar nu de la moștenitoarea acesteia. Constatarea preluării fără titlu a imobilului a determinat aplicarea art. 16 al Legii nr. 10/2001, care a suferit modificări pe parcursul soluționării cauzei în fond în cele două cicluri procesuale, sub aspectul modalității de acordare a reparațiilor: în natură sau prin echivalent. Întrucât modificările aduse aceleiași legi sunt incidente asupra proceselor în curs de judecată asupra fondului, deoarece reglementează raporturi juridice în curs, constituind facta pendentia, va fi incidentă forma art. 16 al Legii nr. 10/2001 de la momentul soluționării apelului în cel de-al doilea ciclu procesual, întrucât până la acest moment are loc soluționarea devolutivă a cauzei.

La momentul pronunțării deciziei recurate, 16 decembrie 2009, art. 16 al Legii nr. 10/2001 permitea restituirea în natură a imobilului, fără a mai face nicio distincție cu privire la modul de preluare de către stat a imobilelor. Pentru aceste argumente, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, imobilul în litigiu, identificat prin raportul de expertiză efectuat în apel, în al doilea ciclu procesual, a fost restituit în natură, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâtul Centrul de Cultură Arcuș urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Centrul de Cultură Arcuș împotriva deciziei nr. 155/Ap din 16 decembrie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, conflicte de muncă și asigurări sociale, ca nefondat. Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna, împotriva deciziei nr. 155/Ap din 16 decembrie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, conflicte de muncă și asigurări sociale. Modifică în parte decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna, împotriva sentinței civile nr. 672 din 09 iulie 2004 a Tribunalului Covasna și înlătură obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Schimbă în parte sentința civilă nr. 672 din 09 iulie 2004 a Tribunalului Covasna în sensul că admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna, și respinge plângerea formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna, pentru acest considerent. Înlătură obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată. Menține celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 noiembrie 2012.