ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2036/2025

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2025

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna, secția civilă, în data de 28 decembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâții A., B., C., a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâților la plata sumei de 5.563.915 RON și a sumei de 1.565.943 euro, reprezentând contravaloarea investițiilor finanțate de la bugetul de stat, efectuate asupra clădirilor și a parcului, situate în Arcuș, str. x, jud. Covasna, înscrise în CF nr. x Arcuș, precum și actualizarea sumelor cu rata inflației și cu dobândă legală.

În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 578, art. 581, art. 583 și art. 584 din C. civ. (pentru primul capăt de cerere) și art. 1341 și art. 1635 alin. (1) și (2) din C. civ. (pentru al doilea capăt de cerere).

În data de 26 februarie 2018, Centrul Cultural Arcuș a formulat cerere de intervenție principală, prin care a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 84.866 RON, reprezentând cheltuieli și servicii efectuate de instituția intervenientă în favoarea pârâților, datorate pentru perioada 01.02.2015 - 28.02.2018, la plata unei sume estimative de 7.000 RON lunar, cu același titlu, cu începere de la data de 01.03.2018 și până la pronunțarea hotărârii în dosar, precum și la plata dobânzii legale pentru aceste sume, calculate de la data introducerii acțiunii.

De asemenea, a fost formulată cerere de intervenție accesorie în sprijinul Statului Român, de către Ministerul Culturii și Identității Naționale, în data de 08 martie 2018, prin care s-a arătat că imobilul în discuție se constituie într-un ansamblu, ca grup coerent din punct de vedere cultural, istoric, arhitectural, și muzeistic de construcții, ce împreună cu terenul aferent parcului formează o unitate delimitată topografic ce reprezintă o importantă mărturie cultural-istorică semnificativă din punct de vedere arhitectural, istoric, artistic, etnografic și social în zonă.

În data de 12 aprilie 2018, Centrul de Cultură Arcuș a formulat cerere de modificare a cererii de intervenție principală, prin care a solicitat stabilirea unui drept de retenție în favoarea sa până la plata integrală a sumelor solicitate prin cererea de intervenție principală. A arătat că dreptul de administrare asupra imobilului a fost predat intervenientului de către Ministerul Culturii, unde acesta și-a stabilit sediul și a desfășurat activități culturale de interes public, iar imobilul se află încă în domeniul public, respectiv că nu s-a emis o hotărâre de guvern de scoatere din domeniul public, toate dotările de folosință aparținând intervenientului si în prezent se află posesia pârâților.

În drept, intervenientul a invocat art. 189 din Legea de punere în aplicare a C. civ., art. 2495, 2497-2498 din C. civ.

Prin încheierea din 24 mai 2018, instanța a admis în principiu ambele cereri de intervenție.

Prin încheierea din 14 martie 2019, judecata cauzei a fost suspendată până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Galați, judecata fiind reluată în data de 10 septembrie 2020.

Prin cererea de completare a cererii de intervenție principală depusă în data de 14 octombrie 2020, intervenientul principal a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 45.262 RON, reprezentând contravaloarea centralei termice și a accesoriilor sistemului de încălzire, care se află în posesia pârâților, sumă la care să se adauge dobânda legală.

Prin întâmpinare, pârâții au invocat excepția tardivității modificării cererii de intervenție principală. Totodată, pârâții au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, excepția inadmisibilității, formulării cererii și excepția dreptului material la acțiune iar, pe fond, respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 7 iunie 2018, Tribunalul Covasna, secția civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâți prin întâmpinare, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, inadmisibilității acțiunii și prescripției dreptului material, invocate de pârâți prin întâmpinare.

Prin sentința civilă nr. 822 din 11 noiembrie 2023, pronunțată de Tribunalul Covasna, secția civilă, a fost admisă excepția tardivității modificării cererii de intervenție principală, invocată de pârâți prin întâmpinare și a fost respinsă cererea modificatoare a cererii de intervenție principală depusă în data de 14 octombrie 2020, ca tardiv formulată.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâții A., B., C., și a fost admisă în parte cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul accesoriu Ministerul Culturii și Identității Naționale, în favoarea reclamantului și în contradictoriu cu pârâții.

Au fost obligați pârâții la plata către reclamant a sumei de 1.580.500 RON, ce va fi actualizată cu rata inflației începând cu data de 16 mai 2022 și până la plata integrală, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare începând cu data de 28 decembrie 2017 și până la data plății efective a debitului principal.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de intervenție principală formulată de intervenientul Centrul Cultural Arcuș, în contradictoriu cu pârâții.

Au fost obligați pârâții la plata către reclamant a sumei de 9150 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A fost obligat reclamantul la plata către pârâți a sumei de 10750 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Au fost compensate cheltuielile de judecată până la concurența celei mai mici, urmând ca reclamantul să plătească pârâților suma de 1600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A fost obligat intervenientul principal la plata către pârâți a sumei de 3650 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1230/Ap din 9 iulie 2024, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a admis apelul formulat de către apelanții-pârâți B., C. și A., în contradictoriu cu intimatul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finațelor Publice, intimatul-terț intervenient principal Centrul de Cultură Arcuș și intimatul-terț intervenient accesoriu Ministerul Culturii, împotriva încheierii din data de 07 iunie 2018 și sentinței civile nr. 822 din 03 noiembrie 2023, ambele pronunțate de Tribunalul Covasna, secția civilă în dosarul nr. x/2017, pe care le-a schimbat în parte, în sensul celor ce urmează:

A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâții B., C. și A., prin întâmpinare și a respins cererea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministreul Finațelor Publice, în contradictoriu cu pârâții B., C. și A., ca fiind prescrisă.

A obligat reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finațelor Publice, la plata către reclamanții B., C. și A. a sumei de 23.025 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în fond. A obligat terțul intervenient principal Centrul de Cultură Arcuș la plata către reclamanții B., C. și A. a sumei de 7.675 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în fond.

A menținut dispozițiile din încheierea din data de 07 iunie 2018 privind respingerea excepției lipsei calității procesuale active și excepția inadmisibilității. A menținut dispozițiile din sentința atacată privind admiterea excepției tardivității modificării cererii de intervenție principală, respingerea modificării cererii de intervenție principală depusă la data de 14.10.2020 de terțul intervenient principal Centrul de Cultură Arcuș, ca tardivă și respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de intervenție principală formulată de terțul intervenient principal Centrul de Cultură Arcuș.

A respins, ca nefondate, apelurile formulate de către apelantul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finațelor Publice, apelantul-terț intervenient principal Centrul de Cultură Arcuș și apelantul-terț intervenient accesoriu Ministerul Culturii împotriva sentinței civile nr. 822/03.11.2023.

A respins cererea de intervenție accesorie formulată de terțul intervenient accesoriu Centrul de Cultură Arcuș în interesul apelantului-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finațelor Publice, în contradictoriu cu intimații-pârâți B., C. și A..

A obligat intimatul-reclamant Statul Român, prin Ministreul Finațelor Publice, la plata către apelanții-pârâți B., C. și A., a sumei de 6.180 RON, reprezentând cheltuieli de judecată reduse în apel și a obligat intimatul-terț intervenient principal Centrul de Cultură Arcuș la plata către intimații B., C. și A., a sumei de 2.060 RON, reprezentând cheltuieli de judecată reduse în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 1230/Ap din 09 iulie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, au declarat recursuri reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și intervenientul în nume propriu și accesoriu, în numele reclamantului, Centrul de Cultură Arcuș, căi de atac cu a căror soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză.

4.1. Recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, curții de apel, în ceea ce privește soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, solicitând instanței de control judiciar respingerea acestei excepții.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul arătă că instanța de apel a încălcat sau aplicat greșit dispozițiile art. 2517 C. civ. privind termenul general de prescripție de 3 ani, art. 2523 și art. 2524 din C. civ.

Susține că Statul Român își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale - instituții și autorități publice - cărora le deleagă atribuții și care trebuie să acționeze în reprezentarea statului. Or, astfel cum însăși instanța de apel a reținut, Centrul de Cultură Arcuș este o entitate publică distinctă, cu personalitate juridică, aflată în subordinea și structura organizatorică a Ministerului Culturii.

Însă, instanța de apel a ignorat cu desăvârșire calitatea de administrator al Centrului de Cultură Arcuș și faptul că Statul Român nu a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, prin acordarea dreptului de administrare către administrator.

Raționamentul instanței de apel este eronat în ceea ce privește determinarea momentului de la care curge termenul de prescripție, relevantă fiind data pierderii efective a atributelor dreptului de proprietate, respectiv momentul producerii efective a pagubei constând în imposibilitatea folosirii construcțiilor pe care le-a edificat, dreptul la acțiune al Statului Român nefiind născut înainte de a fi evacuat din imobil.

Statul Român a avut posesia și folosința imobilului până la data de 17 septembrie 2015, când a fost evacuat din imobil ca urmare a punerii în executare a sentinței civile nr. 2750/31.12.2014, definitivă prin decizia civilă nr. 15/CC/A din 24.03.2015, fiind încheiat procesul-verbal de predare silită bun imobil nr. x de către executorul judecătoresc D..

În opinia recurentului, termenul de prescripție a început să curgă de la data de 17 septembrie 2015, întrucât la acel moment s-a produs paguba constând în imposibilitatea folosirii imobilului (inclusiv a construcțiilor pe care Statul Român, cu bună-credință, le-a edificat/consolidat/întreținut/îmbunătățit), iar cererea de chemare în judecată a fost formulată în 28 decembrie 2017, cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani.

Având în vedere temeiul de drept comun pe care este întemeiată acțiunea, termenul de prescripție nu curge din momentul revendicării, ci de la data evacuării sau părăsirii imobilului.

Făcând distincție între momentul obiectiv și cel subiectiv al curgerii termenului de prescripție, recurentul arătă că, în acțiunile izvorând din îmbogățirea fără justă cauză, termenul de prescripție curge de la momentul subiectiv al micșorării patrimoniului prin pierderea posesiei și folosinței imobilului, iar, în speță, momentul subiectiv de la care curge termenul de prescripție este data evacuării din imobil și a pierderii efective a posesiei și a folosinței imobilului, respectiv 17 septembrie 2015.

Aceasta întrucât până la această dată imobilul s-a aflat în folosința Centrului de Cultură Arcuș, instituție publică de cultură care funcționează în subordinea Ministerului Culturii, era evidentă lipsa de interes a Statului Român în solicitarea contravalorii investițiilor realizate, în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958, câtă vreme proprietarul Statul Român, prin administratorul imobilului, "a locuit" și a folosit imobilul, profitându-i lucrările de îmbunătățiri pe care le-a adus. Termenul de prescripție nu curge pe durata de folosință a imobilului (în acest sens, recurentul a făcut referire la practica judiciară în materie, invocând decizia nr. 20/2002, pronunțată în recurs de Curtea de Apel București, sentința civilă nr. 2260/15.02.2010 pronunțată de Judecătoria lași, definitivă prin decizia nr. 566/24.11.2010 a Tribunalului lași, prin care s-a stabilit că "dreptul de acțiune al reclamanților s-a născut la momentul în care au pierdut posesia imobilului.").

Mai susține recurentul că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune (prevăzut de art. 1 din Decretul nr. 167/1958, republicat) nu curge pe timpul cât reclamantul (în calitate de chiriaș) a locuit în imobil și îi profitau lucrările de îmbunătățiri aduse de el, făcând referire la deciziile nr. 3278/2008, nr. 2244/2014 și nr. 1141/2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe care le invocă cu titlu de practică judiciară.

În cazul investițiilor realizate asupra imobilului, acțiunea litigioasă vizează valorificarea unui drept de creanță ce reprezintă o aplicare a îmbogățirii fără justă cauză, prin raportare la care termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă la data pierderii posesiei imobilului, întrucât până la acel moment lipsește interesul de a pretinde dezdăunarea sa.

Prerogativa vizând apărarea/protejarea dreptului de proprietate privind un bun imobil/mobil al statului se poate manifesta, cu toate consecințele care decurg din aceasta, prin promovarea unor/mai multor demersuri judiciare, fie de către administratorul imobilului, în speță Ministerul Culturii și respectiv Centrul Cultural Arcuș - singurele entități în măsură a aprecia asupra oportunității/legalității promovării de astfel de demersuri, fie de către Statul Român - titularul dreptului de proprietate.

De asemenea, recurentul învederează că trebuie avute în vedere particularitățile vizând obligațiile administratorilor de bunuri imobile aparținând domeniului public/privat al statului în sensul asigurării integrității proprietății publice, administratorul deținând legitimare procesuală activă în acțiunile promovate în justiție în vederea apărării dreptului de administrare și, implicit, dreptului de proprietate publică. Această împrejurare nu împiedică titularul dreptului de proprietate să exercite acțiunile în justiție generate de pierderea posesiei asupra imobilului.

În aprecierea dreptului de dispoziție pe care administratorul bunului imobil îl are, în raport cu alin. (2) al art. 868 C. civ., trebuie înțeleasă voința legiuitorului și în contextul promovării, de către administrator, a tuturor demersurilor necesare protejării patrimoniului, fără a exclude posibilitatea acestuia (asemenea unui proprietar) de a se adresa instanțelor de judecată cu acțiuni în realizare, în constatare, în rectificare de carte funciară, etc.

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale enunțate rezultă că, în calitate de titular al dreptului de administrare a bunului imobil, proprietate publică a statului, și a atribuțiilor conferite în exercitarea acestui drept, apărarea și asigurarea integrității proprietății publice, administratorul poate face proba legitimării procesuale active în acțiunile promovate în justiție în vederea apărării dreptului de administrare și, dacă este cazul, a dreptului de proprietate publică.

Concluzionând, recurentul susține că, în vederea protejării intereselor patrimoniale ale Statului Român, administratorul imobilului are prerogativa de a promova/iniția demersuri în justiție, aspect față de care nu se susține raționamentul instanței de control judiciar, sens în care solicită instanței de recurs să constate că termenul de prescripție începe să curgă de la momentul la care s-a produs evacuarea din imobil, respectiv 17 septembrie 2015.

Cât privește obligarea Statului Român la plata cheltuielilor de judecată, recurentul solicită respingerea acestei cereri, ca neîntemeiate, raportat la art. 452 alin. (2) și art. 453 C. proc. civ. și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omulu, potrivit cu care se acordă cheltuieli numai în măsura în care sunt dovedite cu acte justificative.

4.2. Recursul declarat de intervenientul în nume propriu și accesoriu, în numele reclamantului, Centrul de Cultură Arcuș

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurentul solicită, în principal, admiterea recursului, casarea integrală a deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, curții de apel, pentru soluționarea pe fond a apelurilor declarate de reclamant și de intervenienți, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea integrală a deciziei recurate și rejudecarea cauzei pe fond cu consecința admiterii apelurilor declarate de reclamant și de intervenienții Centrul de Cultură Arcuș și Ministerul Culturii, obligarea solidară a pârâților la plata pretențiilor solicitate de reclamant și de intervenientul Centrul de Cultură Arcuș, cu cheltuieli de judecată.

În susținerea căii de atac formulate, recurentul susține ca au fost interpretate, încălcate și aplicate greșit de către instanța de apel dispozițiile art. 1, art. 3 și art. 47 din Decretul nr. 167/1958, pe motiv că termenul de prescripție de 3 ani se calculează, în materia investițiilor, de la data când reclamantul a pierdut posesia și deținerea materială și juridică a bunului.

Eliberarea imobilului de către intervenient a fost efectuată în lunile septembrie- octombrie 2015, situație în care, cererea de chemare în judecată principală și cererea de intervenție au fost introduse cu respectarea termenului de trei ani, calculat de la data când, formal, s-a produs evacuarea din imobil.

Or, potrivit interpretării textelor legale menționate, dreptul de creanță de a cere despăgubiri în echivalentul investițiilor efectuate în imobil este prescriptibil în trei ani și începe să curgă de la data la care investitorul a pierdut orice legătură cu imobilul, inclusiv posesia acestuia.

O primă critică adusă deciziei instanței de apel constă în faptul că, potrivit interpretării date textelor legale menționate privind aplicarea prescripției, raportat la doctrina de specialitate relevantă și practica judiciară constantă, inclusiv a instanței supreme, termenul de prescripție începe să curgă de la data pierderii posesiei. Or, în cauză, atât reclamantul, cât și intervenientul, s-au încadrat în termenul de trei ani de la data când a fost restituit fizic imobilul, cu precizarea că și în prezent intervenientul deține depozitate în imobil materiale, arhivă, bunuri ale instituției și în mod deosebit statuile așezate pe soclu în curtea imobilului, situație faptică potrivit căreia nu se poate pretinde că a părăsit imobilul și că s-ar fi împlinit termenul de prescripție de trei ani.

Mai susține recurentul că interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material din materia prescripției dreptului material la acțiune de către instanța de apel rezultă și din omisiunea analizării situației de fapt și de drept reale.

Astfel, posesia și deținerea imobilului de către intervenient a fost realizată în temeiul dreptului de exercitare a proprietății publice de către titular, respectiv de către Statul Român, și în virtutea dreptului de administrare și deținere de către Ministerul Culturii și Centrul de Cultură Arcuș.

Statul Român a fost titular al dreptului de proprietate publică, în privința imobilului, inclusiv pe toată durata procedurilor judiciare în diferitele procese, chiar și în prezent în evidențele și inventarul dreptului de proprietate publică figurând că face parte din domeniul public, deoarece până în prezent nu a fost emisă o hotărâre de guvern privind scoaterea din domeniul public și trecerea în domeniul privat, urmat, în fine de restituire către succesorii fostului proprietar E..

Instanța de apel a analizat unilateral pierderea posesiei și deținerii imobilului, făcând referire doar la intervenient, care nu a fost proprietar al imobilului, ci trebuia să aibă în vedere că titular al dreptului de proprietate a fost Statul Român care a și realizat majoritatea investițiilor, că Ministerul Culturii a fost și încă este titular al dreptului de administrare, ambele drepturi reale nefiind retrase, iar intervenientul a fost posesor și deținător în numele și pe seama Ministerului Culturii, titular al dreptului real de administrare.

Așadar, analiza termenului de prescripție trebuia raportată la titularul dreptului de proprietate, Statul Român, care a efectuat și investițiile, în al doilea rând raportat la Ministerul Culturii, titular al dreptului de administrare, și în fine, raportat la intervenient, care a exercitat posesia, deținerea, folosința imobilului cu destinația Centrul de Cultură în numele celor două entități juridice centrale.

Instanța de apel a invocat greșit două principii relative la regimul juridic al prescripției, prevăzut de Decretul nr. 167/1958, precum și de C. civ., potrivit cărora termenul de prescripție curge de la data la care s-a născut dreptul la acțiune, precum și de la data de la care titularul trebuia să cunoască acest drept.

În opinia recurentului, instanța a dat o interpretare trunchiată normelor legale pentru că, în aplicarea celor două principii, termenul de prescripție se întrerupe și se prelungește în sensul că începe să curgă de la data la care titularul investițiilor a pierdut posesia și deținerea imobilului, după cum se reține constant în doctrina de specialitate și în jurisprudența instanțelor judecătorești. Or, instanța de apel a reținut greșit că reclamantul, și în egală măsură intervenientul, au cunoscut sau trebuiau să cunoască atât paguba, cât și contravaloarea investițiilor la data pronunțării deciziei nr. 7215/23.11.2012 de către Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs, considerând greșit că de la această dată curge termenul de prescripție.

Recurentul susține că termenul de prescripție curge de la data când a fost pusă în aplicare sentința civilă de evacuare nr. 2750/2014, rămasă definitivă în apel prin decizia civilă nr. 15/CC/A/24.03.2015 a Tribunalului Covasna, respectiv în lunile septembrie- octombrie 2015.

Printr-o altă critică, recurentul invocă faptul că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală și în ce privește respingerea cererii de intervenție principală și a celei de intervenție accesorie, formulate de Centrul de Cultură Arcuș.

Cererea de intervenție principală este întemeiată și introdusă în termenul de trei ani, de la data de la care partea a pierdut posesia și deținerea imobilului, care se calculează din lunile septembrie- octombrie 2015.

Atât prima instanța, cât și instanța de apel, au dat o interpretare greșită modificării cererii de intervenție principală, deoarece referința era în legătură cu cuantumul despăgubirilor, care se poate face pe tot parcursul procesului în conformitate cu art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., text legal interpretat greșit de către ambele instanțe. Prin modificarea cererii, intervenientul a solicitat stabilirea cuantumului despăgubirilor constând în contravaloarea centralei termice și accesoriile acestuia, documentația privind valoarea fiind obținută ulterior de către reprezentanții instituției de la furnizor, astfel că, în mod greșit, instanțele de fond au admis excepția tardivității modificării cererii de intervenție principală.

Concluzionând, recurentul arată că, raportat la art. 62 alin. (2) și 204 alin. (2) din C. proc. civ., cererea de intervenție poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor, iar modificarea cuantumului obiectului cererii, când se mărește sau micșorează cuantumul obiectului cererii nu intră sub incidența art. 204 C. proc. civ., astfel că excepția tardivității este nefondată și trebuia să fie respinsă. Astfel, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare la instanța de apel, pentru evocarea fondului și judecarea în conformitate cu art. 501 C. proc. civ.

În data de 6 noiembrie 2024, în termen legal, intimatul-pârât B. a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat și inadmisibil, cu cheltuieli de judecată. În cuprinsul întâmpinării, intimatul arată că formulează recurs incident, solicitând admiterea excepției inadmisibilității acțiunii și a recursului, ambele formulate de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

În susținere, intimatul arătă că recurentul-reclamant "s-a prefăcut" că nu are cunoștință despre prevederile legii speciale (art. 9 din Legea nr. 10/2001) și că potrivit art. 9.1 din Normele metodologice, incidența legii speciale este stabilită erga omnes, făcând totodată referire la Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială.

Întâmpinarea și recursul incident au fost comunicate în 18-20.11.2024.

La data de 09 decembrie 2024, recurentul Centrul de Cultură Arcuș a depus întâmpinare și note scrise la întâmpinarea formulată de intimatul B., solicitând totodată și respingerea recursului incident, în baza art. 491 C. proc. civ., susținând că nu s-ar impune admiterea excepției inadmisibilității acțiunii.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă la data de 17 noiembrie 2023 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 10, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie, aflate la dosarul de recurs.

Prin rezoluția de primire a dosarului din 30 septembrie 2024 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, după efectuarea procedurilor de comunicare, potrivit art. 493 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 14 mai 2025, completul de filtru a respins excepția inadmisibilității recursului declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și a admis în principiu recursurile principale declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și de intervenientul în nume propriu Centrul de Cultură Arcuș împotriva deciziei nr. 1230/Ap din 09 iulie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Brașov – secția civilă. Totodată, a anulat recursul incident declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 1230/Ap din 09 iulie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Brașov – secția civilă. A fixat termen de judecată la data de 22 octombrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Circumstanțele cauzei relevante pentru soluționarea recursurilor arată că reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a cerut, prin acțiunea pendinte, obligarea pârâților la plata sumei reprezentând contravaloarea unor investiții efectuate în perioada 1968-2003, asupra clădirilor și a parcului din loc. Arcuș, str. x, jud. Covasna, imobile în privința cărora s-a dispus, în temeiul Legii nr. 10/2001, reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea pârâților A., B., C.. Astfel, prin sentința civilă nr. 672 din 09 iulie 2004, pronunțată în dosarul nr. x/2002, Tribunalul Covasna a statuat, în mod definitiv, că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, motiv pentru care se impune restituirea acestuia către adevăratul proprietar.

Temeiul juridic al acțiunii a fost indicat ca fiind accesiunea imobiliară, grefată pe principiul îmbogățirii fără justă cauză.

În sprijinul acțiunii demarate de reclamant și în nume propriu, Centrul de Cultură Arcuș a formulat cerere de intervenție, solicitând obligarea acelorași pârâți la plata cheltuielilor efectuate la imobilul în litigiu, aferente perioadei 01.01.2005-28.02.2018, cerere care a fost modificată și completată la data de 12 aprilie 2018 și, respectiv 14 octombrie 2020, când acesta a pretins și restituirea contravalorii unor cheltuieli suplimentare, precum și stabilirea unui drept de retenție în favoarea sa asupra imobilului, până la plata integrală a sumelor pretinse de la pârâți, datorate atât acestuia, cât și reclamantului.

Prima instanță, soluționând excepția prescripției dreptului material la acțiune, prin încheierea din 07 iunie 2018, a constatat că acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză se prescrie în termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

A mai reținut tribunalul, în aplicarea prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, că termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, și a apreciat acest moment ca fiind data de 24 martie 2015, când a rămas definitivă sentința civilă nr. 2750 din 30 decembrie 2014 a Judecătoriei Sfântu Gheorghe, prin care s-a dispus evacuarea posesorului imobilului, anume a pârâtului Centrul de Cultură Arcuș.

Apelul declarat de pârâții B., C. și A., atât împotriva încheierii pronunțate la data de 07 iunie 2018, cât și a sentinței civile nr. 822, pronunțate la data de 03 noiembrie 2023 de Tribunalul Covasna, a fost admis, fiind respinsă acțiunea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prescrisă. Totodată, au fost menținute dispozițiile din încheierea din data de 07 iunie 2018 privind respingerea excepției lipsei calității procesuale active și excepția inadmisibilității, precum și dispozițiile din sentința atacată privind admiterea excepției tardivității modificării cererii de intervenție principală. Au fost respinse apelurile declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finațelor Publice, și terțul intervenient principal Centrul de Cultură Arcuș împotriva sentinței civile nr. 822 pronunțate la data de 03 noiembrie 2023, fiind respinsă și cererea de intervenție accesorie formulată de către terțul intervenient accesoriu Centrul de Cultură Arcuș în interesul reclamantului Statul Român, prin Ministreul Finațelor Publice, în contradictoriu cu intimații – pârâți.

A reținut instanța de apel că la data rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 672 din 09 iulie 2004, prin care s-a dispus măsura restituirii în natură, respectiv la data de 23 noiembrie 2012, când a fost pronunțată decizia nr. 7215 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, dreptul de proprietate asupra construcțiilor evidențiate în cartea funciară nr. x Arcuș (provenită din conversia pe hârtie a cărții funciare nr. x Arcuș) sub nr. top. x, 31, 32, 36, 37 s-a transferat din proprietatea Statului Român în patrimoniul pârâților. Astfel, dreptul la exercitarea acțiunii în restituirea contravalorii investițiilor s-a născut în patrimoniul Statului Român, ca fost titular al dreptului de proprietate, la data de 23 noiembrie 2012. Chiar dacă evacuarea Centrului de Cultură Arcuș din imobil s-a realizat ulterior, ca urmare a soluționării dosarului nr. x/2014, prin hotărâre definitivă pronunțată la data de 24 martie 2015, aceasta nu prezintă relevanță, în condițiile în care care acțiunea pentru restituirea contravalorii investițiilor a fost demarată de Statul Român, în a cărui proprietate s-a aflat imobilul până la data pronunțării hotărârii nr. 7215 din 23 noiembrie 2012 și care, potrivit susținerilor părții, în perioada 1968 – 2003, a avansat fondurile pentru realizarea lucrărilor a căror contravaloare se solicită a fi restituită. A mai reținut instanța de apel că Centrul de Cultură Arcuș este o entitate juridică distinctă, iar hotărârea de evacuare s-a pronunțat doar în contradictoriu cu acesta, nu și cu Statul Român, sens în care data evacuării posesorului imobilului nu putea produce efecte și în raport cu reclamantul, care a formulat pretențiile deduse judecății prin acțiunea introductivă de instanță.

Împotriva deciziei de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, și de respingere a acțiunii ca prescrise au declarat recurs atât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cât și Centrul de Cultură Arcus, acesta din urmă criticând inclusiv soluția de respingere a cererii sale de intervenție principală.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că parte din susținerile invocate prin cele două recursuri sunt similare, în sensul că atât reclamantul, cât și intervenientul Centrul de Cultură Arcuș critică decizia curții de apel din perspectiva greșitei rețineri a momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție, ambii susținând că data producerii efective a pagubei, constând în imposibilitatea folosirii construcțiilor retrocedate pârâților, este data evacuării acestora din imobil, până la acel moment lipsind interesul dezdăunării.

În raport cu aceste aspecte, văzând că argumentele prezentate prin cele două cereri de recurs sunt aceleași și converg spre aceeași soluție, Înalta Curte urmează a le analiza în mod unitar.

Tot cu titlu prioritar, deși cererile de recurs nu valorifică acest aspect, Înalta Curte identifică în raționamentul instanței de apel o inconsecvență în ceea ce privește norma aplicabilă situației juridice deduse judecății, jonglând între prevederile Decretului nr. 167/1958 și cele ale noului C. civ., nefiind menționat în mod expres care este textul în raport cu care excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost admisă, și care necesită a fi lămurită.

Astfel, față de art. 6 alin. (2) din noul C. civ., Înalta Curte constată că situația dedusă judecății este guvernată de legea în vigoare la data faptelor juridice ce au generat litigiul, respectiv de C. civ. 1864, sub imperiul căruia îmbogățirea fără justă cauză nu beneficia de o normă expresă, dar era recunoscută prin doctrină și jurisprudență ca fapt juridic licit, ce poate genera dreptul la despăgubire al celui vătămat.

Se reține, totodată, că, față de legea aplicabilă în timp, termenul de prescripție urmează a fi verificat din perspectiva Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

Începutul termenului de prescripție de 3 ani pentru formularea acțiunii de in rem verso (bazată pe îmbogățirea fără justă cauză), se determină în mod similar cu cel vizând dreptul la acțiune pentru repararea pagubei rezultate din fapta ilicită, ținând cont de momentul la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care este ținut a răspunde de ea, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, raportându-se atât la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui, cât și la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv).

Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripție, legiuitorul a asigurat armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția a fost fondat și pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acțiunii în repararea prejudiciului cauzat împotriva celui care s-a îmbogățit fără just temei.

În ceea ce privește acțiunea având ca obiect îmbogățirea fără justă cauză, termenul de prescripție începe să curgă la data la care păgubitul (însărăcitul) a cunoscut ori trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. În cauză, se constată că recurentul-reclamant a cunoscut producerea pagubei și persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (24 martie 2015).

Astfel cum corect a reținut instanța de prim control judiciar, momentul obiectiv de la care reclamantul ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât și pe cel responsabil de producerea acesteia, este momentul rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a dispus măsura restituirii în natură a imobilelor către fostul proprietar, autorul pârâților, respectiv data de 23 noiembrie 2012, aceea fiind data la care Statul Român a pierdut proprietatea asupra corpurilor de clădire în legătură cu care au fost realizate lucrările de investiții despre care se face vorbire prin cererea introductivă de instanță.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, exista posibilitatea obiectivă ca acesta să ia cunoștință despre existența faptei ilicite și a prejudiciului la data de 23 noiembrie 2012 – momentul pronunțării hotărârii anterior menționate în dosarul nr. x/2007, cauză în care a avut calitatea de parte.

Lipsa diligențelor necesare pentru a pretinde restituirea investițiilor realizate din fondurile publice, justificată din perspectiva păstrării folosinței prin administratorul Centrul de Cultură Arcuș, cel care a continuat să folosească acest imobil și după decizia de restituire, beneficiind de îmbunătățirile aduse acestuia, până la data de 24 martie 2015, nu poate constitui o jusitificare de natură să determine un alt moment obiectiv de la care să înceapă să curgă prescripția.

Mai mult decât atât, Statul Român, în calitate de titular al dreptului de proprietate publică, a acordat Centrului de Cultură Arcuș dreptul de administrare asupra imobilelor în litigiu, inclusiv dreptul de dispoziție materială asupra acestuia, sens în care nu se poate susține, în mod valabilă, că ar fi avut posesia și folosința asupra acestora, astfel încât să prezinte relevanță, în privința sa, data evacuării administratorului statului.

În fapt, dosarul nr. x/2014, având ca obiect evacuare, s-a judecat doar în contradictoriu cu entitatea care deținea în fapt imobilul, deci cu interveninetul Centrul de Cultură Arcuș, astfel că pretinsele efecte generate de pronunțarea respectivei hotărâri de evacuare nu pot fi, în mod eficient, invocate de reclamant, căruia nu îi este opozabilă sentința civilă nr. 2750 din 31 decembrie 2014 a Judecătoriei Sfântu Gheorghe.

Pe de altă parte, nici măcar posesorul bunului, recurentul-intervenient Centrul de Cultură Arcuș nu poate lega în mod valabil începutul termenului de prescripție de data evacuării sale din imobil, în condițiile în care acesta fusese notificat, încă din anul 2014, cu privire la obligația de a elibera imobilul deținut fără drept.

În conformitate cu dispozițiile art. 622 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie. În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la împlinire prin executare silită.

În speță, așa cum s-a arătat mai sus, intimații-pârâți au comunicat recurentului-intervenient notificarea nr. 8 din 08 octombrie 2014, prin care au solicitat predarea benevolă a imobilului, punându-l în întârziere pe recurentul Centrul de Cultură Arcuș.

Începutul termenului de prescripție nu poate fi influențat de un moment subiectiv, data pronunțării hotărârii definitive de evacuare, atât vreme cât acest litigiu a fost generat exclusiv prin fapta debitorului – recurentul-intervenient din prezenta cauză, care a refuzat eliberarea imobilelor la momentul la care fusese notificat despre faptul că Statul Român a pierdut proprietatea asupra acestora.

Altfel spus, nu poate opera o prorogare a începutului cursului prescripției extinctive, prin voința proprie a nonproprietarului care refuză să predea imobilul în natură, obligația de a preda imobilul către adevăratul proprietar revenind acestuia încă de la momentul la care a fost notificat în legătură cu pierderea de către Statul Român a proprietății asupra respectivelor spații.

Practic, intimații-pârâți nu au acceptat curgerea termenului de prescripție în defavoarea lor, manifestând, încă de la data de 08 octombrie 2014, interes în recuperarea bunurilor restituite prin hotărâre judecătorească irevocabilă, de la acel moment posesia fiind exercitată de recurentul-intervenient cu rea-credință.

A valida opinia recurentului-intervenient înseamnă a admite că propria culpă pe care aceasta o invocă, respectiv refuzul de eliberare al spațiului și predarea imobilului către adevărații proprietari este exonerator de răspundere, și face ca termenul de prescripție al dreptului material la acțiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speță, prin neexercitarea drepturilor și obligațiilor cu bună-credință.

Așadar, atât existența prejudiciului cât și a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurenți la data de 23 noiembrie 2012, momentul pronunțării deciziei nr. 7215 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2007, sau cel târziu, în cazul recurentului-intervenient, la data de 08 octombrie 2014, când a fost comunicată acestuia notificarea nr. 8, prin intermediul executorului judecătoresc D., acesta fiind reperul obiectiv al nașterii raportului juridic obligațional, ce presupunea valorificarea dreptului reclamantului prejudiciat și îndatorirea corelativă de reparație a pârâților.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu îi îndreptățește pe recurenți să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv, în locul celui obiectiv, al începutului cursului prescripției, aplicabil speței, ce se plasează în timp cu mult anterior datei la care afirmă că au cunoscut toate acele elemente care i-ar fi îndreptățit să acționeze.

Totodată, interesul practic, efectiv, de a acționa nu se confundă cu dreptul de a promova cererea în justiție, doar în legătură cu acesta din urmă putând fi raportată modalitatea de calcul a termenului de prescripție.

În acești termeni, demersul judiciar al recurenților reprezintă unul care, pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției extinctive (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăși finalitatea prescripției extinctive, aceea de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil.

Pentru toate considerentele expuse, constatând că prin modalitatea de redactare a cererilor de recurs și de formulare a criticilor, recurenții nu au reușit să demonstreze nelegalitatea hotărârii instanței din apel din perspectiva aplicării normelor legale incidente în materia prescripției extinctive, Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și primul motiv de recurs formulat de recurentul intervenient Centrul de Cultură Arcuș împotriva deciziei civile nr. 1230/Ap din 09 iulie 2024 a Curții de Apel Brașov, ca nefondat.

Cât privește cel de-al doilea motiv de recurs dezvoltat prin calea de atac formulată de recurentul-intervenient Centrul de Cultură Arcuș, acesta vizează soluția instanței de apel de respingere a cererilor de interveniție principală și a celei de intervenție accesorie formulate de această parte.

Arată recurentul că cererea de intervenție principală este întemeiată și a fost formulată cu respectarea termenului de 3 ani de la data la care acesta a pierdut posesia imobilului.

Totodată, susține că atât prima instanță, cât și instanța de apel au dat o interpretare greșită cererii modificatoare a cererii de intervenție principală, art. 204 alin. (2) C. proc. civ. permițând modificarea cuantumului despăgubirilor pe tot parcursul procesului, sens în care excepția tardivității formulării respectivului act procedural se impunea a fi respinsă.

Criticile, deși susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Înalta Curte observă că, în ceea ce privește cererea de intervenție principală formulată de recurentul-intervenient Centrul de Cultură Arcuș la data de 26 februarie 2018, aceasta a fost respinsă de instanța de apel, cu motivarea că prin formularea respectivei cereri partea a urmărit obligarea pârâților la restituirea sumei reprezentând cheltuieli realizate cu paza și conservarea bunurilor aparținând terțului, și care nu au fost ridicate ca urmare a evacuării părții din imobil, nereprezentând, deci, cheltuieli de investiții, similare cu cele pretinse de reclamantul Statul Român, ci cheltuieli realizate exclusiv în interesul propriu al intervenientului, și care nu ar putea fi pretinse de la pârâți.

Tocmai de aceea, în privința acestor pretenții nu a fost invocată excepția prescripției dreptului material la acțiune, suma de 84.866 RON solicitată prin cererea de intervenție accesorie reprezentând contravaloarea unor cheltuieli efectuate în perioada 01.02.2015-28.02.2018, deci ulterior pierderii posesiei imobilului.

Se observă că, prin argumentele expuse în memoriul de recurs, recurentul-intervenient nu critică acest raționament al instanței de apel, care a reținut că, față de faptul că suma ce a fost achitată de Centrul de Cultură Arcuș a profitat exclusiv acestuia nu putea fi pretinsă de la intimații-pârâți, care nu s-au îmbogățit în sensul art. 1354 C. civ. cu această sumă, ci s-a limitat a arăta că cererea de intervenție principală este întemeiată și formulată în termen legal.

Or, întrucât chestiunea tardivității nu s-a ridicat în privința pretențiilor deduse judecății prin cererea de intervenție principală inițială, Înalta Curte constată că alegațiile recurentului-intervenient sunt străine de natura pricinii și nu pot fi primite.

Cât privește cererea modificatoare formulată la data de 14 octombrie 2020, într-adevăr, ambele instanțe ale fondului au apreciat ca fiind depusă cu depășirea termenului prevăzut de art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., dat fiind că, prin formularea acesteia, partea nu a urmărit majorarea cuantumului obiectului cererii.

Analizând legalitatea raționamentului instanței de apel, din perspectiva dispozițiilor legale incidente, ținând cont și de susținerile din memoriul de recurs, Înalta Curte constată că, într-adevăr, în conformitate cu dispozițiile art. 240 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., modificarea cuantumului obiectului cererii se poate face și ulterior primului termen de judecată.

Însă, modificarea cuantumului pretențiilor nu echivalează cu modificarea a însuși obiectului cererii, în acest din urmă sens procedând intervenientul atunci când a pretins, prin cererea formulată la data de 14 octombrie 2020, obligarea pârâților la plata sumei de 45.262 RON, reprezentând contravaloarea centralei termice și a accesoriilor sistemului de încălzire, care se află în posesia pârâților, sumă la care să se adauge dobânda legală. Suma pretinsă prin cererea inițială de intervenție principală are ca obiect acordarea contravalorii cheltuielilor de conservare a bunurilor neridicate cu ocazia evacuării, în timp ce suma pretinsă de intervenient prin cererea modificatoare reprezintă contravaloarea unei lucrări de îmbunătățire a imobilului, având, deci o altă natură juridică față de pretențiile inițiale.

În raport cu aceste considerente, văzând că prin cererea modificatoare/completatoare din data de 14 octombrie partea a urmărit să deducă judecății o pretenție distinctă și diferită de cea inițială, în mod corect a fost admisă excepția tardivității și respinsă modificarea cererii de intervenție după 11 termene de judecată, ca tardiv formulată.

În fine, văzând că cererea de intervenție accesorie, în interesul reclamantului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost respinsă ca urmare a aplicării prevederilor de art. 67 alin. (1) C. proc. civ., ca efect al respingerii cererii principale de chemare în judecată, iar prin motivele de recurs nu se formulează critici concrete împotriva raționamentului instanței de apel, Înalta Curte va menține hotărârea atacată ca fiind legală și temeinică și sub acest aspect.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, și recursul declara