ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4147/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă, la data de 11 decembrie 2003, reclamanții B.D., B.S.C. și B.G. au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, în contradictoriu cu pârâta P.M. București, să se dispună anularea Dispoziției nr. 1740 din 01 noiembrie 2003 emisă de P.M. București cu privire la soluționarea notificării înregistrate sub nr. 3595/2001, să se constate că reclamanții au calitatea de proprietari ai unei părți din imobilul situat în București, str. Grigore Alexandrescu, sector 1, să se constate că imobilul, proprietatea reclamanților, a trecut în mod abuziv în proprietatea statului, urmând a se dispune nulitatea deciziilor nr. 726 și nr. 727 din 27 mai 1986 emise de fostul C.N.M.

București, și obligarea P.M. București la restituirea în natura a imobilului. În subsidiar, reclamanții au solicitat compensarea printr-un bun imobil similar sau despăgubiri bănești raportate la valoarea imobilului. Prin sentința civilă nr. 1510 din 21 decembrie 2005, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a P.M. București; a respins acțiunea, astfel cum a fost modificată și precizată, formulată de reclamanții B.G., B.D. și B.S.C., în contradictoriu cu pârâta P.M. București, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost modificată și precizată, formulată de reclamanții B.D., B.S.C.

în contradictoriu cu pârâta P.M. București; a anulat parțial Dispoziția nr. 1740 din 13 noiembrie 2003 emisă de P.G.M. București, numai în ceea ce privește soluționarea cererii de restituire formulată prin notificarea nr. 55/2001 de B.D. și B.S.C.; a obligat pârâta P.M. București să emită o dispoziție de restituire prin echivalent a terenului aferent construcției din București, str. Grigore Alexandrescu, în suprafață de 227 mp., conform raportului de expertiză tehnică întocmit în cauza de expert E.C., în favoarea reclamanților B.D. și B.S.C. (conform cotelor părți indivize preluate de stat de la fiecare), prin acordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005; a respins acțiunea, modificată și precizată, formulată de reclamantul B.G.

în contradictoriu cu pârâta P.M. București, ca neîntemeiată; a luat act că nu s-au solicita acordarea cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că, imobilul a fost trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974, cu plată, foștii proprietari fiind reclamantul B.D., pentru care s-a emis decizia Consiliu Popular al Municipiului București nr. 726 din 27 mai 1986, și reclamanta B.S.C., pentru care s-a emis decizia C.P.M. București nr. 727 din 27 mai 1986. Calitatea reclamanților B.S.C. și B.D. de proprietari la momentul preluării de către stat a imobilului rezultă totodată din actul dotai autentificat sub nr. 503 din 05 ianuarie 1945 la Tribunalul Ilfov, secția notariat, act prin care Șt.P.

și M.Șt.P. i-au constituit fiicei lor, S.C.P. la căsătoria cu B.G. o dotă constând în întreg imobilul situat în Str. Grigore Alexandrescu, compus din două apartamente, parter cu subsol, etaj și două camere la mansardă, plus spălătoria și o cameră în fundul curții („înzestrătorii” rezervându-și un drept viager de abitație pentru întreg apartamentul de la etaj și a celor două camere de la mansardă). A mai reținut tribunalul că, în baza celor două decizii arătate adoptate în baza Decretului nr. 223/1974 s-au încheiat procesele - verbale de evaluare nr. 337 din 10 iulie 1986 și, respectiv, nr. 336 din 10 iulie 1986, prin care s-au stabilit despăgubirile cuvenite foștilor proprietari deposedați, iar D.G.A.L.

a virat sumele stabilite astfel către I.C.R.A.L. Herăstrău (la data de 15 iulie 1986), făcându-se mențiunea achitării acestora către cei îndreptățiți în procesele - verbale încheiate la această unitate la data de 18 ianuarie 1986, acte depuse și la dosarul cauzei. Ulterior, în baza Legii nr. 112/1995, au fost vândute prin SC H.N. SA, locuințele închiriate din imobilul menționat foștilor chiriași. În raport de cele reținute, tribunalul a constatat că, reclamantul B.G. nu a probat existența dreptului său asupra imobilului a cărei restituire s-a solicitat în cauză, dispoziția pârâtei de respingere a cererii formulate prin notificare de acest reclamant fiind legală și temeinică.

S-a mai reținut că pentru notificările formulate pentru imobile preluate în temeiul Decretului nr. 223/1974 privind reglementarea situației unor bunuri, în cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat locuința sa către stat, prin Normele metodologice pentru aplicarea unitara a Legii nr. 10/2001 (pct. 1.4 lit. b) se prevede că, stabilirea conduitei persoanei era atributul exclusiv al acesteia, considerând că preluarea nu a fost abuzivă, persoana fiind îndestulată rezonabil prin prețul primit sau având vocația de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul respectiv înainte de formalizarea intenției de a părăsi definitiv țara, soluționarea administrativă a cererii persoanei care se pretinde îndreptățită urmând a fi de respingere motivată a cererii.

Pe de altă parte, chiar și în ipoteza contrară susținută de reclamanți, în situația calificării preluării locuințelor în condițiile arătate ca fiind o preluare abuzivă, tribunalul a constatat că nu se putea da curs unei cereri de restituire formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, față de nerespectarea de către aceștia dispozițiilor pct. 5.1 - 5.3 din Normele care condiționează rezolvarea favorabilă a cererii de depunere a unor declarații autentificate date pe propria răspundere, prin care notificatorii declară că ei sau ascendenții lor, proprietari ii imobilului la data preluării, nu au făcut obiectul acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie și totodată se obliga la restituirea imobilului sau, după caz, la plata le despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenței prevederilor art. 5 din lege.

Or, aceste înscrisuri nu au fost depuse în susținerea notificării, cu respectarea termenului legal, și nici ulterior, în cadrul probatoriului administrat în prezenta cauză. Referitor însă la suprafața de teren aferentă construcției, suprafața stabilită prin expertiză ca fiind în total de 227 mp., tribunalul a constatat că aceasta a trecut fără plata în proprietatea statului, împrejurare ce rezultă din chiar deciziile de preluare a imobilului, și prin urmare, constatând în acest caz preluarea abuzivă a bunului imobil, tribunalul a reținut că reclamanții B.S.C. și B.D. sunt îndreptățiți la restituirea prin echivalent a terenului solicitat, față de art. 1 alin. (2) și art. 10 din Legea nr. 10/2001, cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005.

Apelurile declarate de reclamanți și de pârâții P.M. București, prin P.G. și M. București, prin P.G. au fost respinse, ca nefondate, prin decizia nr. 414/ A din 25 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. În ce privește apelul pârâților, s-a reținut că, prima instanță a avut în vedere cu privire la suprafața de teren de 227 m.p., actele translative de proprietate imobiliară și dispozițiile legale în materie, așa încât stabilirea situației de fapt și aplicarea dispozițiilor legale este corectă. Referitor la apelul formulat de reclamanți, curtea de apel a reținut cu privire la actul dotai din 05 ianuarie 1945 și aplicarea art. 4 din Decretul nr. 32/1954, că instanța de fond a dat o corectă interpretare normei de drept respective în raport de acest mijloc de probă.

În ceea ce privește aplicarea Decretului nr. 223/1974, este de necontestat că, în numeroase cazuri s-a făcut abuziv, dar în speță apelanții nu au făcut dovada acestor susțineri. Eventualele abuzuri, lipsa sau neautenticitatea semnăturilor apelanților pe procesele verbale din 18 iulie 1986, putea fi probată, or acest lucru nu s-a făcut. Să se constate că semnăturile petenților nu aparțin acestora, se putea face prin solicitarea probei, inclusiv a art. 177 C. proc. civ. Sub acest aspect, instanța de apel a arătat în motivare că, instanța de fond, corect, apreciind probatoriile în ansamblul lor, a reținut că nu se impune o eventuală verificare de scripte. Nici critica prin care se arată că Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu ar fi fost publicate la momentul notificării nu a fost primită, deoarece momentul important este acela al soluționării cauzei, când aceste norme existau.

Împotriva acestei decizii, au exercitat calea de atac a recursului, reclamanții B.G. și B.D., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. și solicitând casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea în tot a hotărârii și, pe fond, admiterea în tot a contestației. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., reclamanții au arătat ca decizia atacată este lovită de nulitate, întrucât este pronunțată față de o persoană decedată, B.S.C., lipsită la momentul închiderii dezbaterilor de capacitate de folosință. Recurenții au invocat, totodată, aplicabilitatea pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., deoarece decizia pronunțată de instanța de apel nu se circumscrie rigorilor prevăzute prin art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., aceasta necuprinzând motivele de fapt și de drept ce au constituit și fundamentat optica instanței la momentul pronunțării. Din prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții au arătat că reclamantul B.G. a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului și că instanța a reținut greșit problematica aplicabilității în cauză a Decretului nr. 223/1974, invocând o serie de considerente generice, confuze și contradictorii în majoritatea lor. În motivarea recursului, s-a criticat și argumentația greșită privind conținutul Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 și respingerea cererii de restituire prin raportare la lipsa declarațiilor autentificate prin care notificatorii să menționeze dacă s-au primit despăgubiri bănești pentru imobil în baza acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.

Examinând criticile formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, având în vedere următoarele considerente: Codul de procedură civilă, reglementând folosința drepturilor procedurale privită ca o aptitudine generală a persoanelor de a dobândi drepturi și de a-și asuma obligații pe plan procesual, prevede, prin art. 41, că poate fi parte în procesul civil orice persoană care are folosința drepturilor civile. În baza acestei reglementări, capacitatea procesuală de folosință reprezintă o transpunere pe plan procesual a capacității de folosință a drepturilor civile și constituie una din condițiile cerute de lege pentru ca o persoană să aibă legitimare procesuală.

Per a contrario, nu poate fi parte într-un proces civil persoana care nu are capacitate procesuală de folosință, întrucât a decedat. Așadar, capacitatea procesuală de folosință constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații în plan procesual, iar în cazul persoanelor fizice, aceasta începe la nașterea lor și încetează la moarte, conform art. 7 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice. Prin urmare, având în vedere sancțiunea nulității absolute ce se aplică actelor săvârșite după momentul decesului, aceasta înseamnă ca toate actele de procedură îndeplinite de o persoană a cărei capacitate de folosință încetase prin deces, sunt lovite de nulitate absolută.

Or, în cauză, în faza procesuală a apelului, la termenul din 25 ianuarie 2007, apărătorul reclamanților a depus copie de pe certificatul de deces al reclamantei B.S., din care rezultă că aceasta a decedat la data de 13 octombrie 2006. Acest aspect a fost reținut și prin încheierile de ședință din 7 februarie 2008 și din 17 aprilie 2008, și reiese, totodată, din cererea de completare a motivelor de apel și certificatul de moștenitor nr. 15/2008, depuse de reclamanții B.G. și B.D., în nume propriu, cât și în calitate de moștenitori ai defunctei B.S. Având în vedere aceste considerente, se constată că este fondat motivul de recurs prin care se invocă lipsa calității procesuale de folosință a reclamantei B.S.

și, implicit, nulitatea hotărârii pronunțate de instanța de apel. Ca urmare, sub acest aspect, se impune casarea deciziei si trimiterea cauzei spre rejudecare, conform dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ. De asemenea, hotărârea recurată a fost pronunțată cu nesocotirea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care consacră principiul general privind motivarea hotărârilor, judecătorii fiind datori să arate, în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Fără arătarea motivelor și a probelor, instanța pronunță o hotărâre nelegală și netemeinică care, potrivit prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., este supusă casării, întrucât asupra acesteia nu se poate realiza controlul judiciar. Contrar acestor dispoziții legale, instanța de apel a procedat la pronunțarea unei hotărâri pe care a motivat-o făcând trimitere exclusiv la motivarea instanței de fond cu privire la fiecare motiv de apel analizat. În acest context, este evident că argumentele reținute în motivarea deciziei pronunțate în apel sunt nu numai insuficiente, dar și improprii pentru exercitarea unui control judiciar, echivalând în realitate cu lipsa oricăror considerente de natură să explice în fapt și în drept soluția adoptată de instanța de apel. Așadar, și din această perspectivă se impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanța de trimitere să pronunțe o hotărâre care să respecte prevederile art. 261 alin. (l) pct. 5 C. proc.

civ., asigurând astfel atât dreptul părților la un proces echitabil, conform art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., cât și posibilitatea exercitării unui control judiciar, în cazul promovării unei eventuale căi de atac. Cu ocazia rejudecării instanța de trimitere va analiza și va verifica și criticile formulate în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care reclamanții invocă greșita interpretare a dispozițiilor Decretului nr. 223/1974 și ale Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții B.G. și B.D. împotriva deciziei nr. 414/ A din 25 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a IIl-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iulie 2010.