ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4174/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4174/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra recursurilor civile

de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, la data de 12 decembrie 2003, reclamanții B.I.,

R.O.L.R. și B.E.F. au chemat în judecată pe pârâții S.R. prin M.F., C.N.A.H.B. și

M.S.F., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea

pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului situat în

București, str. Visarion, sector 1, de la data preluării abuzive, 27 martie 1953,

la zi.

În drept, acțiunea a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ.

Prin încheierea din 16 martie 2004,

tribunalul a respins excepția

netimbrării acțiunii, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune

privind obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință pentru

perioada 27 martie 1953 - 12 decembrie 2000 și a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului M.S.

La termenul de judecată din 04 mai 2004,

având în vedere conținutul întâmpinări și precizarea pârâtului C.N.A.H.B.,

tribunalul a dispus citarea în cauză a intervenientelor A.N., A.M.A.F. și U.M.I.

Prin sentința nr. 958 din 27 mai 2008,

Tribunalul București, secția a IV-

a

civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților;

a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S.R. prin M.F.,

cu consecința respingerii acțiunii împotriva acestui pârât ca fiind introdusă

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte

acțiunea în contradictoriu cu pârâtul C.N.A.H.B., pe care l-a obligat la plata

sumei de 185.308,87 lei, reprezentând lipsă de folosință; a respins în rest

acțiunea reclamanților; a obligat pe pârâtul C.N.A.H.B. la plata sumei de 1.400

lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut, în esență, următoarele:

Reclamanții au calitate procesuală

activă în cauză, în calitate de proprietari ai imobilului pentru care solicită

contravaloarea lipsei de folosință, calitate stabilită irevocabil în procesul

separat dintre reclamanți și interveniente, în care ambele părți au invocat

titluri de proprietate asupra imobilului litigios.

Pârâtul S.R. prin M.F. nu are calitate

procesuală pasivă, deoarece persoana ce poate fi obligată în raportul juridic

dedus judecății este persoana arătată de către reclamanți ca fiind cea care

le-a îngrădit folosința imobilului, iar prin admiterea excepției prescripției

dreptului material la acțiune pentru perioada cuprinsă între 27 martie 1953 - 12

decembrie 2000, calitate procesuală pasivă în cauză are doar pârâtul C.N.A.H.B.,

întrucât reclamanții invocă o încălcarea a dreptului de folosință raportat la

perioada 12 decembrie 2000 la zi, doar de către acest pârât, prin nerespectarea

hotărârii pronunțate în acțiunea în revendicare.

Întrucât pârâtul S.R. prin M.F. nu a

deținut în perioada următoare datei de 12 decembrie 2000 folosința imobilului

în litigiu, neavând raporturi juridice cu reclamanții de natură a le încălca

dreptul de proprietate, acest pârât nu are calitate procesuală pasivă.

Pe fondul cauzei, este de observat că

prin decizia nr. 486 din 27 octombrie 2003 a Curții de Apel București, pârâtul

C.N.A.H.B. a fost obligat să restituie în natură reclamanților imobilul

litigios, format din clădire cu parter și etaj și teren aferent de 1.058 mp.

Prin dispoziția P.G.M.B., emisă în

baza sentinței civile nr. 7645/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București, la

data de 22 decembrie 1997, același imobil a fost restituit în proprietate

intervenientelor.

Conflictul dintre cei doi titulari ai

dreptului de proprietate asupra imobilului litigios a fost rezolvat irevocabil

în favoarea reclamanților, a căror acțiune în revendicare îndreptată împotriva

intervenientelor din prezenta cauză a fost admisă prin decizia nr. 785 din 21

decembrie 2005 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1686

din 22 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La data de 15 mai 2006, prin

procesul-verbal de executare a titlului executoriu reprezentat de decizia

civilă nr. 486 din 27 octombrie 2003, reclamanții au fost puși în posesia

imobilului litigios.

Acțiunea dedusă judecății este

întemeiată pe principiul răspunderii civile delictuale, ceea ce implică

dovedirea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 998 – art. 999 C. civ.

Or, în circumstanțele speței, nu se

poate reține vinovăția pârâtului pentru nepredarea folosinței, atâta timp cât

situația juridică a imobilului, sub aspectul stabilirii irevocabile a

beneficiarului dreptului de proprietate, nu a fost lămurită. Vinovăția cerută

de art. 998 C. civ., poate fi reținută în sarcina acestui pârât de la data la

care reclamanții au dobândit dreptul de proprietate în contradictoriu cu

intervenientele, respectiv data pronunțării hotărârii definitive de admitere a

acțiunii în revendicare, decizia civilă nr. 785/2005

În ceea ce privește data până la care

pârâtul poate fi obligat sa suporte urmările faptei sale culpabile și să

răspundă pentru delict, aceasta este 15 iunie 2006, când, prin proces-verbal

întocmit în cadrul executării silite, reclamanții au fost puși în posesie, iar

în ceea ce privește cuantumului lipsei de folosință pentru perioada în care

pârâtul este chemat să răspundă, acesta a fost calculat prin expertiză la suma

de 185.308,87 lei.

Prin decizia nr. 238 din 26 martie 2009,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins, ca nefondate, apelurile declarate de

reclamanții B.I. și B.E.F.P. și de pârâtul C.N.A.H.B. împotriva sentinței

susmenționate.

Pentru a respinge apelul

reclamanților, curtea a reținut că soluția de admitere a excepției prescripției

extinctive pentru perioada 27 martie 1953 - 12 decembrie 2000, dispusă la fond

prin încheierea din 16 martie 2004, este corectă în raport de prevederile art. 1,

art. 3 alin. (1) și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, deoarece acțiunea în

pretenții a reclamanților, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, este o

acțiune prescriptibilă în termenul general ele prescripție de 3 ani, care

începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască

atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Apelanții-reclamanți au susținut că,

față de faptul că imobilul a fost preluat abuziv și păstrat prin violență, nu

și-au putut exercita dreptul la acțiune în perioada 1953 - 2000.

Într-adevăr, termenul de prescripție

nu poate să curgă pe timpul cât durează situațiile care îl pun în

imposibilitate de a acționa pe titularul dreptului la acțiune, numai că, în

speță, regimul comunist care a determinat imposibilitatea reală de a acționa, a

încetat în decembrie 1989, astfel că de la acest moment nu se mai poate

considera că reclamanții au fost în imposibilitatea de a acționa, or ei au

formulat prezenta acțiune după 14 ani, respectiv în anul 2003.

De asemenea, curtea de apel a apreciat

că și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S.R. prin M.F. a

fost soluționată corect în primă instanță.

Față de cadrul procesual fixat prin

cererea de chemare în judecată, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală

reglementată de art. 998 – art. 999 C. civ., persoana obligată în raportul

juridic dedus judecății este cea care a săvârșit fapta ilicită constând în

folosirea fără drept a imobilului, or începând cu data de 12 decembrie 2000,

folosința imobilului a fost exercitată de pârâtul C.N.A.H., iar nu de către

stat.

Răspunderea solidară invocată de

apelanții-reclamanți, rezultând din faptul că la originea faptei ilicite a

pârâtului C.N.A.H. s-ar afla preluarea abuzivă a imobilului de către stat, nu

poate fi reținută în raport de art. 1003 C. civ., deoarece fapta ilicită nu

poate fi imputată, în perioada de referință, ambilor pârâți, ci numai C.N.A.H.

Pentru a respinge apelul pârâtului C.N.A.H.,

curtea de apel a apreciat că hotărârea atacată este temeinică și legală în ce

privește soluțiile date excepțiilor lipsei calității procesuale active a

reclamanților și lipsei calității procesuale pasive a pârâților M.S. și S.R. prin

M.F., sens în care și-a însușit motivarea primei instanțe.

Decizia curții de apel a fost atacată

cu recurs de către reclamanții B.I. și R.O.L.R.

I. Recurentul-reclamant B.I. a invocat

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în

dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici:

când a menținut soluția primei instanțe cu privire la excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului S.R. prin M.F.

Chiar dacă pârâtul C.N.A.H., și nu

statul, este cel care a folosit imobilul litigios în perioada de referință

(anul 2000 și până la predarea imobilului), folosința fără drept a imobilului a

fost posibilă datorită deposedării abuzive de către S.R.

Prin urmare, ceea ce avea relevanță în

stabilirea calității procesuale pasive a pârâtului S.R. prin M.F. era

deposedarea operată de stat, iar nu folosirea fără drept a imobilului.

În speță, este vorba despre o faptă

ilicită comună a pârâților, fapta statului constând în deposedarea abuzivă a

proprietarului, iar fapta C.N.A.H. în folosirea fără drept a imobilului, cu

protecția și sub autoritatea statului, așa încât ambii pârâți trebuie să

răspundă, în solidar, conform art. 1003 C. civ.

În cauză, sunt aplicabile și

dispozițiile art. 485 – art. 487 C. civ.

primei instanțe pe excepția de prescripție cu încălcarea prevederilor art. 1890

C. civ.

Folosința imobilului este un accesoriu

al dreptului de proprietate și

conform

principiului accesorium sequiturprincipale, acțiunile privind drepturile

accesorii

urmează același regim juridic ca și acțiunile privind dreptul de proprietate.

Ca atare, acțiunea privind

contravaloarea lipsei de folosință este prescriptibilă în 30 de ani, conform art.

1890 C. civ.

II. Recurenta-reclamantă R.O.L.R.,

prin motivele de recurs depuse la dosar în ședința publică din 12 februarie 2010,

a invocat nelegala sa citare pe parcursul judecării cauzei în primă instanță.

În această etapă procesuală nu a fost

depusă întâmpinare.

Examinând decizia atacată prin prisma

criticilor formulate de reclamantul B.I., în ordinea pe care desfășurarea

judecății o impune, Înalta Curte constată că recursul acestei părți este

nefondat,

potrivit celor

ce succed.

de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru

perioada 27 martie 1953 - 12 decembrie 2000, instanța de apel a pronunțat o

hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente din materia

prescripției extinctive, criticile formulate pe acest aspect nefiind

întemeiate.

Astfel, contrar celor susținute de

recurent, acțiunea dedusă judecății, având ca obiect plată contravaloare lipsă

de folosință imobil, fiind o acțiune personală patrimonială, este supusă

termenului general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958, iar nu celui de 30 de ani, prevăzut de art. 1890 C. civ.,

inaplicabil în speță.

Art. 1890 C. civ., prevede că „toate

acțiunile atât reale cât și personale, pe care legea nu le-a declarat

neprescriptibile și pentru care n-a defipt un termen de prescripție, se vor

prescrie prin treizeci de ani (.)”.

Acest text este aplicabil doar

acțiunilor reale, care, evident, sunt prescriptibile și cărora nu li se aplică

un termen special de prescripție, iar nu și acțiunilor personale, având un

obiect patrimonial, cum este și cazul celei în litigiu, deoarece pentru acestea

din urmă, Decretul nr. 167/1958 consacră regula prescriptibilității dreptului

la acțiune (art. 1) și instituie un termen de prescripție de 3 ani [(art. 3 alin.

(1)].

confirmare în apel a soluției fondului de admitere a excepției lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului S.R. prin M.F. nu sunt întemeiate.

Pentru a dispune astfel, instanța de

apel a stabilit, în mod corect, că titularul obligației de a răspunde în

raportul juridic dedus judecății, întemeiat pe dispozițiile art. 998 – art. 999

C. civ. și având ca obiect plată contravaloare lipsă de folosință imobil, este

autorul faptei ilicite constând în folosirea fără drept a imobilului și că

acesta nu este S.R. prin M.F. raportat la perioada pentru care dreptul la

acțiune al reclamanților nu a fost constatat prescris.

De altfel, recurentul recunoaște

faptul că în perioada celor 3 ani de dinaintea formulării prezentei acțiuni,

pentru care dreptul la acțiune nu a fost constatat prescris, imobilul litigios

nu a fost folosit de pârâtul S.R. prin M.F., ci de pârâtul C.N.A.H., dar

susține că și în aceste condiții pârâtul S.R. prin M.F. are calitate procesuală

pasivă în cauză, deoarece deposedarea abuzivă operată de acesta din patrimoniul

proprietarilor a făcut posibilă folosința fără drept a imobilului de către

celălalt pârât, așa încât ambii trebuie să răspundă, în solidar, în baza art. 1003

C. civ.

Răspunderea solidară pe care o invocă

recurentul pe temeiul art. 1003 C. civ., este inoperantă în speță, unde nu este

îndeplinită condiția textului ca aceeași faptă ilicită să fie imputabilă mai

multor persoane.

Fapta ilicită care constituie temeiul

răspunderii civile delictuale în acțiunea dedusă judecății este folosirea fără

drept a imobilului, or această faptă ilicită nu poate ti imputată atât:

pârâtului C.N.A.H., cât și pârâtului S.R. prin M.F., în perioada pentru care

dreptul la acțiune al reclamanților nu a fost constatat prescris, respectiv

perioada ulterioară datei de 12 decembrie 2000, ci numai primului pârât. Pe de

altă parte, deposedarea abuzivă imputată pârâtului S.R. este o faptă ilicită

distinctă de aceea a folosirii fără drept a imobilului, iar numai aceasta din urmă

poate antrena răspunderea pentru lipsa de folosință, reclamantă în prezenta

cauză pe temeiul dispozițiilor art. 998 – art. 999 C. civ.

Așa fiind, pe aspectul supus analizei,

hotărârea instanței de apel apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a

dispozițiilor art. 998 – art. 999 C. civ., cele ale art. 1003 C. civ., nefiind

aplicabile.

În ceea ce privește invocarea aplicabilității

în cauză a dispozițiilor art. 485 – art. 487 C. civ., aceasta este numai

formală, recurentul neaducând nici un argument care să susțină aplicabilitatea

la speță a respectivelor dispoziții, respectiv relevanța lor pe aspectul

calității procesuale pasive a pârâtului S.R. prin M.F.P.

Oricum, este de observat că aceste din

urmă dispoziții reglementează dreptul de accesiune a celor produse de bun,

neavând astfel nicio relevanță pe aspectul motivului de recurs în cadrul căruia

au fost invocate.

Față de considerentele prezentate, Înalta

Curte apreciază că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a

dispozițiilor legale incidente speței pe aspectele contestate în recurs, astfel

ca nefiind îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., urmează să respingă recursul reclamantului B.I., ca nefondat,

conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la recursul reclamantei R.O.L.R.,

în ședința publică de la

termenul din 02 iulie 2010, instanța a ridicat, din oficiu, excepțiile

netimbrării, nulității pentru nemotivarea în termenul legal și

inadmisibilității față de declararea omisso medio.

Apreciind asupra ordinii de

soluționare a excepțiilor de procedură invocate, în raport de efectele pe care

acestea tind să le producă în proces, Curtea va analiza cu prioritate excepția

netimbrării, pe care o găsește întemeiată, potrivit celor ce succed.

În ședința publică de la termenul din

12 februarie 2010, instanța a pus în vedere mandatarului recurentei R.O.L.R.,

dl. Z.C.C.A., să depună la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în

cuantum de 2466,5 lei, precum și timbru judiciar de 5 lei, obligație

neîndeplinită până la termenul de judecată următor, 02 iulie 2010.

Raportând această situație de fapt la

dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, conform cărora obligația

de timbrare este anticipată, precum și ale art. 20 alin. (3) din aceeași lege,

conform cărora neîndeplinirea acestei obligații până la termenul stabilit de

instanță se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii, Înalta Curte va

dispune anularea recursului reclamantei R.O.L.R., ca netimbrat.

Față de această soluție, urmează a se

reține că a devenit inutilă analizarea celorlalte două excepții ridicate cu

privire la recursul aceleiași părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul B.I. împotriva deciziei nr. 238 din 26 martie 2009 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Anulează, ca netimbrat, recursul

declarat de reclamanta R.O.L.R. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

02 iulie 2010.