ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4174/2010

Deliberând asupra recursurilor civile de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 12 decembrie 2003, reclamanții B.I., R.O.L.R. și B.E.F. au chemat în judecată pe pârâții S.R. prin M.F., C.N.A.H.B. și M.S.F., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului situat în București, str. Visarion, sector 1, de la data preluării abuzive, 27 martie 1953, la zi. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ. Prin încheierea din 16 martie 2004, tribunalul a respins excepția netimbrării acțiunii, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune privind obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință pentru perioada 27 martie 1953 - 12 decembrie 2000 și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.S.

La termenul de judecată din 04 mai 2004, având în vedere conținutul întâmpinări și precizarea pârâtului C.N.A.H.B., tribunalul a dispus citarea în cauză a intervenientelor A.N., A.M.A.F. și U.M.I. Prin sentința nr. 958 din 27 mai 2008, Tribunalul București, secția a IV- a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S.R. prin M.F., cu consecința respingerii acțiunii împotriva acestui pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte acțiunea în contradictoriu cu pârâtul C.N.A.H.B., pe care l-a obligat la plata sumei de 185.308,87 lei, reprezentând lipsă de folosință; a respins în rest acțiunea reclamanților; a obligat pe pârâtul C.N.A.H.B.

la plata sumei de 1.400 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, următoarele: Reclamanții au calitate procesuală activă în cauză, în calitate de proprietari ai imobilului pentru care solicită contravaloarea lipsei de folosință, calitate stabilită irevocabil în procesul separat dintre reclamanți și interveniente, în care ambele părți au invocat titluri de proprietate asupra imobilului litigios. Pârâtul S.R. prin M.F.

nu are calitate procesuală pasivă, deoarece persoana ce poate fi obligată în raportul juridic dedus judecății este persoana arătată de către reclamanți ca fiind cea care le-a îngrădit folosința imobilului, iar prin admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada cuprinsă între 27 martie 1953 - 12 decembrie 2000, calitate procesuală pasivă în cauză are doar pârâtul C.N.A.H.B., întrucât reclamanții invocă o încălcarea a dreptului de folosință raportat la perioada 12 decembrie 2000 la zi, doar de către acest pârât, prin nerespectarea hotărârii pronunțate în acțiunea în revendicare. Întrucât pârâtul S.R. prin M.F. nu a deținut în perioada următoare datei de 12 decembrie 2000 folosința imobilului în litigiu, neavând raporturi juridice cu reclamanții de natură a le încălca dreptul de proprietate, acest pârât nu are calitate procesuală pasivă.

Pe fondul cauzei, este de observat că prin decizia nr. 486 din 27 octombrie 2003 a Curții de Apel București, pârâtul C.N.A.H.B. a fost obligat să restituie în natură reclamanților imobilul litigios, format din clădire cu parter și etaj și teren aferent de 1.058 mp. Prin dispoziția P.G.M.B., emisă în baza sentinței civile nr. 7645/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 22 decembrie 1997, același imobil a fost restituit în proprietate intervenientelor. Conflictul dintre cei doi titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului litigios a fost rezolvat irevocabil în favoarea reclamanților, a căror acțiune în revendicare îndreptată împotriva intervenientelor din prezenta cauză a fost admisă prin decizia nr. 785 din 21 decembrie 2005 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1686 din 22 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La data de 15 mai 2006, prin procesul-verbal de executare a titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 486 din 27 octombrie 2003, reclamanții au fost puși în posesia imobilului litigios. Acțiunea dedusă judecății este întemeiată pe principiul răspunderii civile delictuale, ceea ce implică dovedirea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 998 – art. 999 C. civ. Or, în circumstanțele speței, nu se poate reține vinovăția pârâtului pentru nepredarea folosinței, atâta timp cât situația juridică a imobilului, sub aspectul stabilirii irevocabile a beneficiarului dreptului de proprietate, nu a fost lămurită.

Vinovăția cerută de art. 998 C. civ., poate fi reținută în sarcina acestui pârât de la data la care reclamanții au dobândit dreptul de proprietate în contradictoriu cu intervenientele, respectiv data pronunțării hotărârii definitive de admitere a acțiunii în revendicare, decizia civilă nr. 785/2005 În ceea ce privește data până la care pârâtul poate fi obligat sa suporte urmările faptei sale culpabile și să răspundă pentru delict, aceasta este 15 iunie 2006, când, prin proces-verbal întocmit în cadrul executării silite, reclamanții au fost puși în posesie, iar în ceea ce privește cuantumului lipsei de folosință pentru perioada în care pârâtul este chemat să răspundă, acesta a fost calculat prin expertiză la suma de 185.308,87 lei.

Prin decizia nr. 238 din 26 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanții B.I. și B.E.F.P. și de pârâtul C.N.A.H.B. împotriva sentinței susmenționate. Pentru a respinge apelul reclamanților, curtea a reținut că soluția de admitere a excepției prescripției extinctive pentru perioada 27 martie 1953 - 12 decembrie 2000, dispusă la fond prin încheierea din 16 martie 2004, este corectă în raport de prevederile art. 1, art. 3 alin. (1) și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, deoarece acțiunea în pretenții a reclamanților, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, este o acțiune prescriptibilă în termenul general ele prescripție de 3 ani, care începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Apelanții-reclamanți au susținut că, față de faptul că imobilul a fost preluat abuziv și păstrat prin violență, nu și-au putut exercita dreptul la acțiune în perioada 1953 - 2000. Într-adevăr, termenul de prescripție nu poate să curgă pe timpul cât durează situațiile care îl pun în imposibilitate de a acționa pe titularul dreptului la acțiune, numai că, în speță, regimul comunist care a determinat imposibilitatea reală de a acționa, a încetat în decembrie 1989, astfel că de la acest moment nu se mai poate considera că reclamanții au fost în imposibilitatea de a acționa, or ei au formulat prezenta acțiune după 14 ani, respectiv în anul 2003. De asemenea, curtea de apel a apreciat că și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S.R.

prin M.F. a fost soluționată corect în primă instanță. Față de cadrul procesual fixat prin cererea de chemare în judecată, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 – art. 999 C. civ., persoana obligată în raportul juridic dedus judecății este cea care a săvârșit fapta ilicită constând în folosirea fără drept a imobilului, or începând cu data de 12 decembrie 2000, folosința imobilului a fost exercitată de pârâtul C.N.A.H., iar nu de către stat. Răspunderea solidară invocată de apelanții-reclamanți, rezultând din faptul că la originea faptei ilicite a pârâtului C.N.A.H. s-ar afla preluarea abuzivă a imobilului de către stat, nu poate fi reținută în raport de art. 1003 C. civ., deoarece fapta ilicită nu poate fi imputată, în perioada de referință, ambilor pârâți, ci numai C.N.A.H.

Pentru a respinge apelul pârâtului C.N.A.H., curtea de apel a apreciat că hotărârea atacată este temeinică și legală în ce privește soluțiile date excepțiilor lipsei calității procesuale active a reclamanților și lipsei calității procesuale pasive a pârâților M.S. și S.R. prin M.F., sens în care și-a însușit motivarea primei instanțe. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către reclamanții B.I. și R.O.L.R. I. Recurentul-reclamant B.I. a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici: 1. Instanța de apel a greșit atunci când a menținut soluția primei instanțe cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S.R.

prin M.F. Chiar dacă pârâtul C.N.A.H., și nu statul, este cel care a folosit imobilul litigios în perioada de referință (anul 2000 și până la predarea imobilului), folosința fără drept a imobilului a fost posibilă datorită deposedării abuzive de către S.R. Prin urmare, ceea ce avea relevanță în stabilirea calității procesuale pasive a pârâtului S.R. prin M.F. era deposedarea operată de stat, iar nu folosirea fără drept a imobilului. În speță, este vorba despre o faptă ilicită comună a pârâților, fapta statului constând în deposedarea abuzivă a proprietarului, iar fapta C.N.A.H. în folosirea fără drept a imobilului, cu protecția și sub autoritatea statului, așa încât ambii pârâți trebuie să răspundă, în solidar, conform art. 1003 C. civ.

În cauză, sunt aplicabile și dispozițiile art. 485 – art. 487 C. civ. 2. Instanța de apel a menținut soluția primei instanțe pe excepția de prescripție cu încălcarea prevederilor art. 1890 C. civ. Folosința imobilului este un accesoriu al dreptului de proprietate și conform principiului accesorium sequiturprincipale, acțiunile privind drepturile accesorii urmează același regim juridic ca și acțiunile privind dreptul de proprietate. Ca atare, acțiunea privind contravaloarea lipsei de folosință este prescriptibilă în 30 de ani, conform art. 1890 C. civ. II. Recurenta-reclamantă R.O.L.R., prin motivele de recurs depuse la dosar în ședința publică din 12 februarie 2010, a invocat nelegala sa citare pe parcursul judecării cauzei în primă instanță.

În această etapă procesuală nu a fost depusă întâmpinare. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate de reclamantul B.I., în ordinea pe care desfășurarea judecății o impune, Înalta Curte constată că recursul acestei părți este nefondat, potrivit celor ce succed. 1. Prin confirmarea soluției fondului de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 27 martie 1953 - 12 decembrie 2000, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente din materia prescripției extinctive, criticile formulate pe acest aspect nefiind întemeiate.

Astfel, contrar celor susținute de recurent, acțiunea dedusă judecății, având ca obiect plată contravaloare lipsă de folosință imobil, fiind o acțiune personală patrimonială, este supusă termenului general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar nu celui de 30 de ani, prevăzut de art. 1890 C. civ., inaplicabil în speță. Art. 1890 C. civ., prevede că „toate acțiunile atât reale cât și personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile și pentru care n-a defipt un termen de prescripție, se vor prescrie prin treizeci de ani (.)”.

Acest text este aplicabil doar acțiunilor reale, care, evident, sunt prescriptibile și cărora nu li se aplică un termen special de prescripție, iar nu și acțiunilor personale, având un obiect patrimonial, cum este și cazul celei în litigiu, deoarece pentru acestea din urmă, Decretul nr. 167/1958 consacră regula prescriptibilității dreptului la acțiune (art. 1) și instituie un termen de prescripție de 3 ani [(art. 3 alin. (1)]. 2. Nici criticile privind nelegala confirmare în apel a soluției fondului de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S.R. prin M.F. nu sunt întemeiate. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a stabilit, în mod corect, că titularul obligației de a răspunde în raportul juridic dedus judecății, întemeiat pe dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ.

și având ca obiect plată contravaloare lipsă de folosință imobil, este autorul faptei ilicite constând în folosirea fără drept a imobilului și că acesta nu este S.R. prin M.F. raportat la perioada pentru care dreptul la acțiune al reclamanților nu a fost constatat prescris. De altfel, recurentul recunoaște faptul că în perioada celor 3 ani de dinaintea formulării prezentei acțiuni, pentru care dreptul la acțiune nu a fost constatat prescris, imobilul litigios nu a fost folosit de pârâtul S.R. prin M.F., ci de pârâtul C.N.A.H., dar susține că și în aceste condiții pârâtul S.R. prin M.F. are calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece deposedarea abuzivă operată de acesta din patrimoniul proprietarilor a făcut posibilă folosința fără drept a imobilului de către celălalt pârât, așa încât ambii trebuie să răspundă, în solidar, în baza art. 1003 C. civ.

Răspunderea solidară pe care o invocă recurentul pe temeiul art. 1003 C. civ., este inoperantă în speță, unde nu este îndeplinită condiția textului ca aceeași faptă ilicită să fie imputabilă mai multor persoane. Fapta ilicită care constituie temeiul răspunderii civile delictuale în acțiunea dedusă judecății este folosirea fără drept a imobilului, or această faptă ilicită nu poate ti imputată atât: pârâtului C.N.A.H., cât și pârâtului S.R. prin M.F., în perioada pentru care dreptul la acțiune al reclamanților nu a fost constatat prescris, respectiv perioada ulterioară datei de 12 decembrie 2000, ci numai primului pârât. Pe de altă parte, deposedarea abuzivă imputată pârâtului S.R. este o faptă ilicită distinctă de aceea a folosirii fără drept a imobilului, iar numai aceasta din urmă poate antrena răspunderea pentru lipsa de folosință, reclamantă în prezenta cauză pe temeiul dispozițiilor art. 998 – art. 999 C. civ.

Așa fiind, pe aspectul supus analizei, hotărârea instanței de apel apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 998 – art. 999 C. civ., cele ale art. 1003 C. civ., nefiind aplicabile. În ceea ce privește invocarea aplicabilității în cauză a dispozițiilor art. 485 – art. 487 C. civ., aceasta este numai formală, recurentul neaducând nici un argument care să susțină aplicabilitatea la speță a respectivelor dispoziții, respectiv relevanța lor pe aspectul calității procesuale pasive a pârâtului S.R. prin M.F.P. Oricum, este de observat că aceste din urmă dispoziții reglementează dreptul de accesiune a celor produse de bun, neavând astfel nicio relevanță pe aspectul motivului de recurs în cadrul căruia au fost invocate.

Față de considerentele prezentate, Înalta Curte apreciază că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente speței pe aspectele contestate în recurs, astfel ca nefiind îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează să respingă recursul reclamantului B.I., ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Cu privire la recursul reclamantei R.O.L.R., în ședința publică de la termenul din 02 iulie 2010, instanța a ridicat, din oficiu, excepțiile netimbrării, nulității pentru nemotivarea în termenul legal și inadmisibilității față de declararea omisso medio. Apreciind asupra ordinii de soluționare a excepțiilor de procedură invocate, în raport de efectele pe care acestea tind să le producă în proces, Curtea va analiza cu prioritate excepția netimbrării, pe care o găsește întemeiată, potrivit celor ce succed.

În ședința publică de la termenul din 12 februarie 2010, instanța a pus în vedere mandatarului recurentei R.O.L.R., dl. Z.C.C.A., să depună la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 2466,5 lei, precum și timbru judiciar de 5 lei, obligație neîndeplinită până la termenul de judecată următor, 02 iulie 2010. Raportând această situație de fapt la dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, conform cărora obligația de timbrare este anticipată, precum și ale art. 20 alin. (3) din aceeași lege, conform cărora neîndeplinirea acestei obligații până la termenul stabilit de instanță se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii, Înalta Curte va dispune anularea recursului reclamantei R.O.L.R., ca netimbrat.

Față de această soluție, urmează a se reține că a devenit inutilă analizarea celorlalte două excepții ridicate cu privire la recursul aceleiași părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.I. împotriva deciziei nr. 238 din 26 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de reclamanta R.O.L.R. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 02 iulie 2010.