ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8400/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la data de 3 decembrie 2009 și înregistrată sub nr. 47837/3/2009, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, C.R., D.I., S.E., L.M., R.E., F.V., S.S., F.M., F.V.A. și S.I. au formulat cerere de revizuire a Sentinței civile nr. 1537 din 15 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 40894/3/2007. În motivarea cererii, s-a arătat că petenții sunt proprietari ai apartamentelor situate în București, str. O., imobile cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995. Obiectul acelui dosar l-a reprezentat revendicarea imobilului, teren și construcție, cerere formulată de către N.V.M., în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul General.

În drept, s-au invocat prevederile art. 322 pct. 6 C. proc. civ. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința civilă nr. 114 din 29 ianuarie 2010, a admis excepția lipsei calității procesuale active a revizuenților, a respins cererea de revizuire, ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă.

În considerentele sentinței, s-a reținut că, prin Sentința civilă nr. 1537 din 15 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 40849/3/2007, a fost admisă cererea formulată de reclamantul N.V.M., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General și s-a dispus restituirea în natură, către reclamant, în deplină proprietate și posesie a imobilului situat în București, str. O., sector 1 (cu excepția terenului și a construcțiilor vândute), compus din teren liber de construcții, în suprafață de 1377 mp și teren de 56 mp, în cotă indiviză, situat sub imobilul corpul F, precum și construcțiile arătate în hotărâre. Hotărârea a rămas definitivă și irevocabilă, prin respingerea apelului ca nefondat, soluție pronunțată de Curtea de Apel București, prin Decizia civilă nr. 105 din 12 februarie 2009, nerecurată de către pârât.

Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, nedevolutivă, comună și nesuspensivă de drept de executare. Calitatea de revizuent o poate avea partea din procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, care justifică un interes în promovarea căii de atac. Așa cum, constant, a rezultat din practica instanțelor de drept comun, precum și din jurisprudența Înaltei Curți, această cale extraordinară de atac, în retractare, este deschisă numai părților din proces, astfel că cererea introdusă de revizuenți nu poate fi primită, în condițiile în care aceștia nu au avut calitatea de parte în procesul în care s-a pronunțata hotărârea atacată. Fiind o cale de atac, revizuirea nu declanșează un nou litigiu, ci reprezintă numai o etapă procesuală a aceleiași cauze, ceea ce face ca, în mod firesc, ea să nu se poată desfășura decât în cadrul procesual deja existent, în etapele procesuale anterioare.

Or, atâta vreme cât revizuenți nu au avut calitatea de parte în procesul soluționat prin hotărârea supusă revizuirii, și, prin urmare, nici calitatea de a formula prezenta cerere de revizuire, tribunalul consideră că aceștia nu pot formula nicio altă cerere, în condițiile în care nu au îndeplinit una din condițiile necesare pentru promovarea cererii de revizuire. Împotriva aceste sentințe, au declarat apel revizuenții, apreciind soluția pronunțată nelegală și netemeinică. În motivele de apel, s-a arătat că cererea de retrocedare formulată de intimatul N.V.M. a fost soluționată total greșit, atribuindu-i-se în plus, față de ceea ce putea dovedi cu acte de proprietate, o suprafață de teren de peste 200 mp, în detrimentul Municipiul București.

Primăria Municipiului București, parte în proces, nu s-a apărat corespunzător, fiind de acord cu o expertiză greșită, necorelată cu actele de proprietate, nu a depus instanței memoriile formulate de revizuenți. S-a arătat că, în prezent, nu mai există posibilitatea declanșării unui recurs în anulare, revizuirea fiind singura cale pentru corectarea acestei erori judiciare. Astfel, deși nu au fost parte în procesul a cărui revizuire o solicită, apreciază că au un interes legitim în promovarea acestei căi de atac. În ședința publică de la 8 noiembrie 2010, F.V. a formulat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 322 pct. 6 C. proc. civ., apreciind acest text neconform cu Constituția.

Prin Decizia civilă nr. 630 A din data de 08 noiembrie 2010, Curtea de Apel București a respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuenții C.R., D.I., S.E., L.M., R.E., F.V., S.S., F.M., S.I. și de F.V.A. și i-a obligat pe apelanți la 4.000 RON, cheltuieli de judecată către intimatul N.V.M. În ceea ce o privește pe F.V.A., Curtea a constatat că această parte a declarat apel odată cu ceilalți revizuenți, fiind menționată în cererea formulată la 2 martie 2010, cererea de aderare la apel formulată în 8 noiembrie 2010 fiind fără obiect, aceasta având deja calitatea de apelantă. Potrivit art. 322 pct. 6 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs, atunci când evocă fondul, se poate cere dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruții, incapabilii sau cei puși sub curatelă nu au fost apărați deloc sau au fost apărați cu viclenie de cei însărcinați să-i apere. Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, care se poate exercita numai împotriva hotărârilor definitive, în condițiile și în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege. Revizuirea, ca instituție juridică, nu poate fi asimilată recursului în anulare, instituție abrogată din C. proc.

civ., după cum condițiile de exercitare a acesteia nu pot fi substituite cu alte reguli, indiferent de interesul invocat, fie privat, fie public. Fiind o cale de atac în retractare, revizuirea se adresează aceleași instanțe care a soluționat, în fond, pricina, cerându-i să revină asupra hotărârii atacate, în baza unor noi împrejurări, ivite ulterior pronunțării, și în același cadru procesual. Rațiunea pentru care subiecții revizuirii nu pot fi decât părțile care au figurat în procesul finalizat cu pronunțarea hotărârii ce se atacă, este aceea că, prin intermediul acestei căi de atac, în retractare, se solicită instanței să revină asupra hotărârii pronunțate, datorită unor împrejurări survenite ulterior pronunțării, însă în cadrul aceluiași raport juridic dedus judecății și între aceleași părți.

Nu se poate mări cadrul procesual, prin introducerea în cauză a altor persoane, după cum nici în apel, conform art. 294 C. proc. civ., acest lucru nu este permis. Nici motivele de apel vizând încălcarea dreptului la apărare nu pot fi primite. Tribunalul a acordat posibilitatea apelanților de a lua cunoștință de întâmpinare, aceștia cunoscând necesitatea de a justifica calitatea procesuală activă și împrejurarea că nu au fost părți în procesul a cărui revizuire se cere, motiv pentru care au și invocat interesul născut dintr-o servitute de acces. De altfel, revizuenții, prezenți personal cu ocazia dezbaterii cauzei, au pus concluzii pertinente și identice cu cele susținute prin motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată și din apel.

De asemenea, instanța a dat posibilitatea formulării de note scrise de către o persoană calificată juridic, amânând pronunțarea pentru acest aspect, iar cererea formulată de revizuentul F.M. de a se acorda un termen de consultare cu avocatul său și cea a lui R.E. nu au fost temeinic justificate, astfel cum prevede art. 156 C. proc. civ. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs revizuentul F.V., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță. Prin primul motiv de recurs, s-a susținut că hotărârea instanței de apel de a admite cererea de sesizare a Curții Constituționale și de înaintare a excepției de neconstituționalitate a art. 322 alin. (6) C. proc.

civ., concomitent cu respingerea cererii de suspendare a judecării cauzei de față, până la soluționarea excepției, este dată cu aplicarea greșită a Legii nr. 47/1992, modificată prin Legea nr. 177/2010, din următoarele motive, expuse în esență: Abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992, prin Legea modificatoare nr. 177/2010, nu exclude, în mod automat, posibilitatea suspendării acțiunii, din moment ce nu s-a introdus în noua lege modificată o normă imperativă în acest sens. Astfel, legiuitorul a lăsat la aprecierea instanței dacă se impune sau nu suspendarea, iar instanța trebuia, în virtutea art. 129 C. proc. civ., să cerceteze dacă suspendarea producea, în cazul prezent, o întârziere a procesului și dacă se aducea vreun prejudiciu pârâtului sau celorlalte părți din proces.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a invocat faptul că instanța de apel își sprijină hotărârea luată pe motive străine de natura pricinii; că, în considerentele hotărârii, instanța invoca o practică judiciară, inclusiv a Înaltei Curți, pe acest aspect, dar nu o exemplifica în mod concret și, chiar dacă ar exista, ea nu reprezintă izvor de drept, fiecare caz implicând o interpretare a instanței. Astfel, revizuenții nu doresc lărgirea cadrului procesual, ci doar admiterea revizuirii, cu consecința rejudecării procesului pe fond, cu aceleași persoane, și atribuirea doar a terenului cuvenit, eliminând, pe aceasta cale, prejudiciul adus statului, care a fost apărat de consilierii primăriei cu rea-credință.

Deci, prin introducerea revizuirii nu se urmărește nicio schimbare a cadrului procesual, în cazul unei rejudecări pe fond, nici schimbarea obiectului acțiunii, nici prejudicierea dreptului reclamantului, dar, atât timp cât s-a adus o atingere proprietății statului, prin Sentința civilă nr. 1537/2008, nu pot rămâne indiferenți, ca persoane direct interesate. Prin cel de-al treilea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., s-a susținut că, deși instanța de apel a reținut că revizuenții asimilează revizuirea cu recursul în anulare, ceea ce ar fi inadmisibil, ei nu au relevat acest fapt, ci au învederat instanței că, dacă ar fi rămas această cale de atac în Codul de procedură civilă, nu ar fi fost puși în situația de a promova cererea de revizuire și că, prin abrogarea acelei căi de atac, revizuirea, prin prisma art. 322 alin. (6), ce nu poate fi promovată de un terț interesat, a fost golită de conținut, a rămas un fapt iluzoriu, atât timp cât calea recursului în anulare a fost abrogată. Prin ultimul motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susținut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, inclusiv sub aspectul acordării în mod nelegal a cheltuielilor de judecată, dar și a respingerii cererii revizuenților de a introduce în cauză Ministerul Public, cererea fiind pe deplin întemeiată, atât sub aspect legal, cât și circumstanțial.

Intimatul N.V.M. a formulat întâmpinare, în condițiile art. 324 alin. (2) C. proc. civ., solicitând respingerea recursului, ca nefondat. Examinând criticile formulate în cauză, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce vor succede: Asupra primului motiv de recurs, prin care se critică soluția respingerii cererii de suspendare a judecății cauzei, în cazul sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 322 pct. 6 C. proc. civ., instanța de recurs apreciază că soluția pronunțată de instanța de apel este în acord cu dispozițiile Legii nr. 47/1992, modificată și completată prin Legea nr. 177/2010. Astfel, Legea nr. 177/2010 de modificare și completare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României, publicată în M. Of.

nr. 672/04.10.2010 prevede, în mod expres, la art. I, pct. 3, că alin. (5) al art. 29 din Legea nr. 47/1992 (prin care se prevedea că, pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate, judecarea cauzei se suspendă) se abrogă. Anterior modificării legislative menționate, din interpretarea exegetică a acestui act normativ, rezulta, în mod evident, că suspendarea judecării unei cauze, reglementată prin art. 29 alin. (5), în prezent abrogat, nu era un caz de suspendare legală facultativă, care să rămână la latitudinea instanței învestită cu o anumită cerere, ci era o suspendare legală de drept.

Cum rațiunea legiuitorului, justificată sau nu pe considerente de politică penală, astfel cum pretinde recurentul, a fost aceea de abrogare expresă a cazului de suspendare a judecății unei cauze, în ipoteza sesizării instanței de contencios constituțional cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate, nu se mai poate susține, în mod valid, astfel cum tinde recurentul, că suspendarea legală de drept s-a transformat într-o suspendare facultativă, ce se apreciază în funcție de circumstanțele particulare ale unei cauze. Această concluzie - a inadmisibilității dispunerii suspendării judecății unei cauze, în ipoteza deja descrisă, derivă, în mod necesar, din adoptarea unui nou motiv de revizuire, prevăzut la pct. 10 al art. 322 C. proc.

civ., care se citește după cum urmează: "revizuirea unei hotărâri (…) se poate cere dacă Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanța care a făcut obiectul acelei excepții sau alte dispoziții din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare, pe care partea interesată îl va putea utiliza în cazul admiterii excepției de neconstituționalitate invocate". Asupra motivului de recurs, întemeiat în mod formal pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanța de recurs îl consideră, de asemenea, nefondat, câtă vreme instanța de apel a respectat pe deplin prescripțiile impuse de art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., expunând în mod substanțial argumentele de fapt și de drept ce au întemeiat convingerea acesteia și cerințele art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la un proces echitabil, cu garanția sa procesuală esențială privind motivarea hotărârilor.

Astfel, faptul că instanța de apel s-a raportat la jurisprudența internă, inclusiv a Înaltei Curți, conform căreia calea de atac extraordinară, de retractare a revizuirii nu o pot exercita decât părțile sau procurorul, în anumite condiții, chiar dacă nu a exemplificat-o, în mod concret, nu echivalează cu invocarea unor motive străine de natura pricinii, câtă vreme, chiar dacă practica judiciară nu are statutul unui izvor formal de drept, însăși instanța de contencios european acordă o importanță esențială unei jurisprudențe unitare, o practică judiciară incoerentă, deci, divergențele de jurisprudență putând afecta procesul echitabil (a se vedea în acest sens, cauza Beian contra României (nr. 1), Hotărârea din 6 decembrie 2007). În ceea ce privește cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat inadecvat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., întrucât, în cauză, nu există niciun act juridic al cărui conținut să fi fost alterat de instanță, în sensul pct. 8, instanța de recurs va face următoarele considerații: Instituția recursului în anulare a fost abrogată ca urmare a numeroaselor încălcări pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele împotriva României și a obligațiilor generale ce revin statelor părți ale Convenției Europene pe terenul acesteia, conform art. 46 din Convenție (a se vedea cauzele Brumărescu contra României, Hotărârea din 28 octombrie 1999; SC Masinexportimport Industrial Group SA contra României, Hotărârea din 1 decembrie 2005, Piața Bazar Dorobanți SRL contra României, Hotărârea din 4 octombrie 2007; Daniel și Niculina contra României, Hotărârea din 27 martie 2009). Astfel, oricărei încercări de a justifica necesitatea unei asemenea căi de atac, în prezenta cauză sau în abstract, i se opune o jurisprudență constantă și obligatorie a instanței de contencios european a drepturilor omului, care a stabilit că recursul în anulare încalcă principiul securității raporturilor juridice și, deci, art. 6 din Convenție sau, după caz, art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, în ipoteza în care se anulează o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care se recunoaște un drept și care constituie un bun actual, în înțelesul autonom convențional.

În materia revizuirii, promovată pe același temei ca și cel invocat în prezenta cauză dedusă judecății - art. 322 pct. 6 C. proc. civ., s-a adoptat Hotărârea din 6 iunie 2005, în cauza Androne contra României, prin care s-a constatat o dublă încălcare - a art. 6 din Convenție și a art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție. În considerentele acestei hotărâri, Curtea a reamintit că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe judecătorești, garantat de art. 6 parag. 1, se interpretează conform preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element din patrimoniul comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care implică, între altele, ca soluția irevocabilă dată de instanțe cu privire la orice litigiu să nu mai fie repusă în cauză.

Curtea a amintit că, în cauza Brumărescu contra României, (parag. 61 - 62), a constatat încălcarea art. 6 parag. 1, pe motiv că anularea unei hotărâri irevocabile de recunoaștere a unui drept de proprietate contravine principiului securității juridice, care constituie unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului în sensul art. 6 alin. (1). În ceea ce privește anularea efectelor unei sentințe irevocabile, Guvernul s-a apărat pe motiv că redeschiderea procedurii a fost justificată prin lipsa apărării statului. Curtea a respins această apărare, arătând că dreptul de proprietate al reclamanților asupra bunului în litigiu fusese stabilit printr-o hotărâre definitivă, astfel că dreptul recunoscut nu era revocabil, reclamanții având, deci, un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol.

Astfel, anularea unei hotărâri irevocabile, pe calea extraordinară a revizuirii, exercitată tardiv de procuror, a avut drept efect privarea reclamanților de bunul lor, în sensul tezei a doua a parag. 1 al art. 1 din Primul Protocol. În aceste condiții, presupunând chiar că s-ar putea demonstra că privarea de proprietate ar fi servit unei cauze de interes public, Curtea a considerat că justul echilibru între cerințele de interes general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului a fost rupt și că reclamanții au suportat și continuă să suporte o sarcină specială și exorbitantă. În consecință, a fost și continuă să fie încălcat art. 1 din Primul Protocol.

În lumina acestei interpretări a instanței de contencios european, transpusă în esență și în cauza Stanca Popescu contra României, Hotărârea din 7 iulie 2009, în care, deși revizuirea a fost exercitată, în termenul legal, de persoane fizice, Curtea Europeană nu a distins nicio împrejurare substanțială și imperioasă de natură să justifice redeschiderea procedurii, admiterea cererii de revizuire încălcând principiul securității raporturilor juridice și, prin aceasta, dreptul reclamantei la un proces echitabil, în sensul art. 6 parag.

1 din Convenție, dar și a interpretării legislației interne care reglementează condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire, instanța de recurs consideră, în acord cu instanțele de fond, că persoanele care sunt terți față de litigiul în care s-a pronunțat Sentința civilă nr. 1537 din 15 octombrie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, prin care s-a recunoscut, în mod irevocabil, dreptul de proprietate al intimatului din prezenta cauză, N.V.M., nu pot declanșa o cale de atac extraordinară, de retractare împotriva unei hotărâri în care nu au fost părți, întrucât nu au legitimare procesuală activă (legitimatio ad causam). În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., prin care s-a invocat faptul că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, sub aspectul acordării, în mod nelegal, a cheltuielilor de judecată, instanța de recurs îl apreciază ca nefondat, câtă vreme instanța de apel, respingând apelul promovat în cauză, deci constatând existența unei culpe procesuale în declanșarea litigiului, a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 298 C. proc. civ. Asupra criticii privind respingerea nelegală a cererii revizuenților de a introduce în cauză Ministerul Public, instanța o apreciază, de asemenea, nefondată, câtă vreme participarea la judecată a Ministerului Public sau exercitarea căilor de atac de către acesta sunt reglementate expres prin dispozițiile art. 45 C. proc.

civ. și cele ale art. 63, 67 alin. (1) și 68 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, acesta neputând fi atras în proces, în modalitatea aleasă de revizuenții din prezenta cauză. Pentru considerentele expuse, constatând că motivele de recurs sunt nefondate în ansamblul lor, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul F.V. împotriva Deciziei nr. 630 A din 08 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul F.V. împotriva Deciziei nr. 630 A din 08 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 noiembrie 2011.