ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8400/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8400/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 3 decembrie

2009 și înregistrată sub nr. 47837/3/2009, pe rolul Tribunalului București,

secția a III-a civilă, C.R., D.I., S.E., L.M., R.E., F.V., S.S., F.M., F.V.A.

și S.I. au formulat cerere de revizuire a Sentinței civile nr. 1537 din 15

octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în

Dosarul nr. 40894/3/2007.

În motivarea cererii,

s-a arătat că petenții sunt proprietari ai apartamentelor situate în București,

str. O., imobile cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995. Obiectul acelui dosar

l-a reprezentat revendicarea imobilului, teren și construcție, cerere formulată

de către N.V.M., în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul

General.

În drept, s-au

invocat prevederile art. 322 pct. 6 C. proc. civ.

Tribunalul București,

secția a III-a civilă, prin Sentința civilă nr. 114 din 29 ianuarie 2010, a

admis excepția lipsei calității procesuale active a revizuenților, a respins

cererea de revizuire, ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală

activă.

În considerentele

sentinței, s-a reținut că, prin Sentința civilă nr. 1537 din 15 octombrie 2008,

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr.

40849/3/2007, a fost admisă cererea formulată de reclamantul N.V.M., în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General și s-a

dispus restituirea în natură, către reclamant, în deplină proprietate și

posesie a imobilului situat în București, str. O., sector 1 (cu excepția

terenului și a construcțiilor vândute), compus din teren liber de construcții,

în suprafață de 1377 mp și teren de 56 mp, în cotă indiviză, situat sub

imobilul corpul F, precum și construcțiile arătate în hotărâre.

Hotărârea a rămas

definitivă și irevocabilă, prin respingerea apelului ca nefondat, soluție

pronunțată de Curtea de Apel București, prin Decizia civilă nr. 105 din 12

februarie 2009, nerecurată de către pârât.

Revizuirea este o

cale extraordinară de atac, de retractare, nedevolutivă, comună și nesuspensivă

de drept de executare.

Calitatea de

revizuent o poate avea partea din procesul în care s-a pronunțat hotărârea

atacată, care justifică un interes în promovarea căii de atac.

Așa cum, constant, a

rezultat din practica instanțelor de drept comun, precum și din jurisprudența

Înaltei Curți, această cale extraordinară de atac, în retractare, este deschisă

numai părților din proces, astfel că cererea introdusă de revizuenți nu poate

fi primită, în condițiile în care aceștia nu au avut calitatea de parte în

procesul în care s-a pronunțata hotărârea atacată.

Fiind o cale de atac,

revizuirea nu declanșează un nou litigiu, ci reprezintă numai o etapă

procesuală a aceleiași cauze, ceea ce face ca, în mod firesc, ea să nu se poată

desfășura decât în cadrul procesual deja existent, în etapele procesuale

anterioare.

Or, atâta vreme cât

revizuenți nu au avut calitatea de parte în procesul soluționat prin hotărârea

supusă revizuirii, și, prin urmare, nici calitatea de a formula prezenta cerere

de revizuire, tribunalul consideră că aceștia nu pot formula nicio altă cerere,

în condițiile în care nu au îndeplinit una din condițiile necesare pentru

promovarea cererii de revizuire.

Împotriva aceste

sentințe, au declarat apel revizuenții, apreciind soluția pronunțată nelegală

și netemeinică.

În motivele de apel,

s-a arătat că cererea de retrocedare formulată de intimatul N.V.M. a fost

soluționată total greșit, atribuindu-i-se în plus, față de ceea ce putea dovedi

cu acte de proprietate, o suprafață de teren de peste 200 mp, în detrimentul

Municipiul București.

Primăria Municipiului

București, parte în proces, nu s-a apărat corespunzător, fiind de acord cu o

expertiză greșită, necorelată cu actele de proprietate, nu a depus instanței

memoriile formulate de revizuenți.

S-a arătat că, în

prezent, nu mai există posibilitatea declanșării unui recurs în anulare,

revizuirea fiind singura cale pentru corectarea acestei erori judiciare.

Astfel, deși nu au fost parte în procesul a cărui revizuire o solicită,

apreciază că au un interes legitim în promovarea acestei căi de atac.

În ședința publică de

la 8 noiembrie 2010, F.V. a formulat excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 322 pct. 6 C. proc. civ., apreciind acest text neconform cu

Constituția.

Prin Decizia civilă

nr. 630 A din data de 08 noiembrie 2010, Curtea de Apel București a respins, ca

nefondat, apelul declarat de revizuenții C.R., D.I., S.E., L.M., R.E., F.V.,

S.S., F.M., S.I. și de F.V.A. și i-a obligat pe apelanți la 4.000 RON,

cheltuieli de judecată către intimatul N.V.M.

În ceea ce o privește

pe F.V.A., Curtea a constatat că această parte a declarat apel odată cu

ceilalți revizuenți, fiind menționată în cererea formulată la 2 martie 2010,

cererea de aderare la apel formulată în 8 noiembrie 2010 fiind fără obiect,

aceasta având deja calitatea de apelantă.

Potrivit art. 322

pct. 6 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de

apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de

recurs, atunci când evocă fondul, se poate cere dacă statul ori alte persoane

juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruții, incapabilii sau

cei puși sub curatelă nu au fost apărați deloc sau au fost apărați cu viclenie

de cei însărcinați să-i apere.

Revizuirea este o

cale extraordinară de atac, de retractare, care se poate exercita numai

împotriva hotărârilor definitive, în condițiile și în cazurile expres și

limitativ prevăzute de lege.

Revizuirea, ca

instituție juridică, nu poate fi asimilată recursului în anulare, instituție

abrogată din C. proc. civ., după cum condițiile de exercitare a acesteia nu pot

fi substituite cu alte reguli, indiferent de interesul invocat, fie privat, fie

public.

Fiind o cale de atac

în retractare, revizuirea se adresează aceleași instanțe care a soluționat, în

fond, pricina, cerându-i să revină asupra hotărârii atacate, în baza unor noi

împrejurări, ivite ulterior pronunțării, și în același cadru procesual.

Rațiunea pentru care

subiecții revizuirii nu pot fi decât părțile care au figurat în procesul

finalizat cu pronunțarea hotărârii ce se atacă, este aceea că, prin intermediul

acestei căi de atac, în retractare, se solicită instanței să revină asupra

hotărârii pronunțate, datorită unor împrejurări survenite ulterior pronunțării,

însă în cadrul aceluiași raport juridic dedus judecății și între aceleași

părți. Nu se poate mări cadrul procesual, prin introducerea în cauză a altor

persoane, după cum nici în apel, conform art. 294 C. proc. civ., acest lucru nu

este permis.

Nici motivele de apel

vizând încălcarea dreptului la apărare nu pot fi primite.

Tribunalul a acordat

posibilitatea apelanților de a lua cunoștință de întâmpinare, aceștia cunoscând

necesitatea de a justifica calitatea procesuală activă și împrejurarea că nu au

fost părți în procesul a cărui revizuire se cere, motiv pentru care au și

invocat interesul născut dintr-o servitute de acces.

De altfel,

revizuenții, prezenți personal cu ocazia dezbaterii cauzei, au pus concluzii

pertinente și identice cu cele susținute prin motivele de fapt ale cererii de

chemare în judecată și din apel.

De asemenea, instanța

a dat posibilitatea formulării de note scrise de către o persoană calificată

juridic, amânând pronunțarea pentru acest aspect, iar cererea formulată de

revizuentul F.M. de a se acorda un termen de consultare cu avocatul său și cea

a lui R.E. nu au fost temeinic justificate, astfel cum prevede art. 156 C.

proc. civ.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs revizuentul F.V., solicitând admiterea recursului,

casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași

instanță.

Prin primul motiv de

recurs, s-a susținut că hotărârea instanței de apel de a admite cererea de

sesizare a Curții Constituționale și de înaintare a excepției de

neconstituționalitate a art. 322 alin. (6) C. proc. civ., concomitent cu

respingerea cererii de suspendare a judecării cauzei de față, până la

soluționarea excepției, este dată cu aplicarea greșită a Legii nr. 47/1992,

modificată prin Legea nr. 177/2010, din următoarele motive, expuse în esență:

Abrogarea art. 29

alin. (5) din Legea 47/1992, prin Legea modificatoare nr. 177/2010, nu exclude,

în mod automat, posibilitatea suspendării acțiunii, din moment ce nu s-a

introdus în noua lege modificată o normă imperativă în acest sens. Astfel,

legiuitorul a lăsat la aprecierea instanței dacă se impune sau nu suspendarea,

iar instanța trebuia, în virtutea art. 129 C. proc. civ., să cerceteze dacă

suspendarea producea, în cazul prezent, o întârziere a procesului și dacă se

aducea vreun prejudiciu pârâtului sau celorlalte părți din proces.

Prin cel de-al doilea

motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a invocat faptul

că instanța de apel își sprijină hotărârea luată pe motive străine de natura

pricinii; că, în considerentele hotărârii, instanța invoca o practică

judiciară, inclusiv a Înaltei Curți, pe acest aspect, dar nu o exemplifica în

mod concret și, chiar dacă ar exista, ea nu reprezintă izvor de drept, fiecare

caz implicând o interpretare a instanței.

Astfel, revizuenții

nu doresc lărgirea cadrului procesual, ci doar admiterea revizuirii, cu

consecința rejudecării procesului pe fond, cu aceleași persoane, și atribuirea

doar a terenului cuvenit, eliminând, pe aceasta cale, prejudiciul adus

statului, care a fost apărat de consilierii primăriei cu rea-credință.

Deci, prin

introducerea revizuirii nu se urmărește nicio schimbare a cadrului procesual,

în cazul unei rejudecări pe fond, nici schimbarea obiectului acțiunii, nici

prejudicierea dreptului reclamantului, dar, atât timp cât s-a adus o atingere

proprietății statului, prin Sentința civilă nr. 1537/2008, nu pot rămâne

indiferenți, ca persoane direct interesate.

Prin cel de-al

treilea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., s-a

susținut că, deși instanța de apel a reținut că revizuenții asimilează

revizuirea cu recursul în anulare, ceea ce ar fi inadmisibil, ei nu au relevat

acest fapt, ci au învederat instanței că, dacă ar fi rămas această cale de atac

în Codul de procedură civilă, nu ar fi fost puși în situația de a promova

cererea de revizuire și că, prin abrogarea acelei căi de atac, revizuirea, prin

prisma art. 322 alin. (6), ce nu poate fi promovată de un terț interesat, a

fost golită de conținut, a rămas un fapt iluzoriu, atât timp cât calea

recursului în anulare a fost abrogată.

Prin ultimul motiv de

recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susținut că decizia

recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, inclusiv sub aspectul

acordării în mod nelegal a cheltuielilor de judecată, dar și a respingerii

cererii revizuenților de a introduce în cauză Ministerul Public, cererea fiind

pe deplin întemeiată, atât sub aspect legal, cât și circumstanțial.

Intimatul N.V.M. a

formulat întâmpinare, în condițiile art. 324 alin. (2) C. proc. civ.,

solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând criticile

formulate în cauză, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora, pentru

considerentele ce vor succede:

Asupra primului motiv

de recurs, prin care se critică soluția respingerii cererii de suspendare a

judecății cauzei, în cazul sesizării Curții Constituționale cu excepția de

neconstituționalitate a art. 322 pct. 6 C. proc. civ., instanța de recurs

apreciază că soluția pronunțată de instanța de apel este în acord cu

dispozițiile Legii nr. 47/1992, modificată și completată prin Legea nr.

177/2010.

Astfel, Legea nr.

177/2010 de modificare și completare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului

de procedură penală al României, publicată în M. Of. nr. 672/04.10.2010

prevede, în mod expres, la art. I, pct. 3, că alin. (5) al art. 29 din Legea

nr. 47/1992 (prin care se prevedea că, pe perioada soluționării excepției de

neconstituționalitate, judecarea cauzei se suspendă) se abrogă.

Anterior modificării

legislative menționate, din interpretarea exegetică a acestui act normativ,

rezulta, în mod evident, că suspendarea judecării unei cauze, reglementată prin

art. 29 alin. (5), în prezent abrogat, nu era un caz de suspendare legală

facultativă, care să rămână la latitudinea instanței învestită cu o anumită

cerere, ci era o suspendare legală de drept.

Cum rațiunea

legiuitorului, justificată sau nu pe considerente de politică penală, astfel

cum pretinde recurentul, a fost aceea de abrogare expresă a cazului de

suspendare a judecății unei cauze, în ipoteza sesizării instanței de contencios

constituțional cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate, nu se

mai poate susține, în mod valid, astfel cum tinde recurentul, că suspendarea

legală de drept s-a transformat într-o suspendare facultativă, ce se apreciază

în funcție de circumstanțele particulare ale unei cauze.

Această concluzie - a

inadmisibilității dispunerii suspendării judecății unei cauze, în ipoteza deja

descrisă, derivă, în mod necesar, din adoptarea unui nou motiv de revizuire,

prevăzut la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., care se citește după cum

urmează: "revizuirea unei hotărâri (…) se poate cere dacă Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză,

declarând neconstituțională legea sau ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege

sau ordonanța care a făcut obiectul acelei excepții sau alte dispoziții din

actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate

prevederile menționate în sesizare, pe care partea interesată îl va putea

utiliza în cazul admiterii excepției de neconstituționalitate invocate".

Asupra motivului de

recurs, întemeiat în mod formal pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

instanța de recurs îl consideră, de asemenea, nefondat, câtă vreme instanța de

apel a respectat pe deplin prescripțiile impuse de art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., expunând în mod substanțial argumentele de fapt și de drept ce au

întemeiat convingerea acesteia și cerințele art. 6 parag. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la un proces

echitabil, cu garanția sa procesuală esențială privind motivarea hotărârilor.

Astfel, faptul că

instanța de apel s-a raportat la jurisprudența internă, inclusiv a Înaltei

Curți, conform căreia calea de atac extraordinară, de retractare a revizuirii

nu o pot exercita decât părțile sau procurorul, în anumite condiții, chiar dacă

nu a exemplificat-o, în mod concret, nu echivalează cu invocarea unor motive

străine de natura pricinii, câtă vreme, chiar dacă practica judiciară nu are

statutul unui izvor formal de drept, însăși instanța de contencios european

acordă o importanță esențială unei jurisprudențe unitare, o practică judiciară

incoerentă, deci, divergențele de jurisprudență putând afecta procesul

echitabil (a se vedea în acest sens, cauza Beian contra României (nr. 1),

Hotărârea din 6 decembrie 2007).

În ceea ce privește

cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat inadecvat pe dispozițiile art. 304

pct. 8 C. proc. civ., întrucât, în cauză, nu există niciun act juridic al cărui

conținut să fi fost alterat de instanță, în sensul pct. 8, instanța de recurs

va face următoarele considerații:

Instituția recursului

în anulare a fost abrogată ca urmare a numeroaselor încălcări pronunțate de

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele împotriva României și a

obligațiilor generale ce revin statelor părți ale Convenției Europene pe

terenul acesteia, conform art. 46 din Convenție (a se vedea cauzele Brumărescu

contra României, Hotărârea din 28 octombrie 1999; SC Masinexportimport

Industrial Group SA contra României, Hotărârea din 1 decembrie 2005, Piața

Bazar Dorobanți SRL contra României, Hotărârea din 4 octombrie 2007; Daniel și

Niculina contra României, Hotărârea din 27 martie 2009).

Astfel, oricărei

încercări de a justifica necesitatea unei asemenea căi de atac, în prezenta

cauză sau în abstract, i se opune o jurisprudență constantă și obligatorie a

instanței de contencios european a drepturilor omului, care a stabilit că

recursul în anulare încalcă principiul securității raporturilor juridice și,

deci, art. 6 din Convenție sau, după caz, art. 1 al Protocolului nr. 1

adițional la Convenție, în ipoteza în care se anulează o hotărâre

judecătorească irevocabilă prin care se recunoaște un drept și care constituie

un bun actual, în înțelesul autonom convențional.

În materia

revizuirii, promovată pe același temei ca și cel invocat în prezenta cauză

dedusă judecății - art. 322 pct. 6 C. proc. civ., s-a adoptat Hotărârea din 6

iunie 2005, în cauza Androne contra României, prin care s-a constatat o dublă încălcare

- a art. 6 din Convenție și a art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la

Convenție.

În considerentele

acestei hotărâri, Curtea a reamintit că, în conformitate cu jurisprudența sa

constantă, dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe judecătorești,

garantat de art. 6 parag. 1, se interpretează conform preambulului Convenției,

care enunță supremația dreptului ca element din patrimoniul comun al statelor

contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului

este principiul securității raporturilor juridice, care implică, între altele,

ca soluția irevocabilă dată de instanțe cu privire la orice litigiu să nu mai

fie repusă în cauză.

Curtea a amintit că,

în cauza Brumărescu contra României, (parag. 61 - 62), a constatat încălcarea

art. 6 parag. 1, pe motiv că anularea unei hotărâri irevocabile de recunoaștere

a unui drept de proprietate contravine principiului securității juridice, care

constituie unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului în

sensul art. 6 alin. (1).

În ceea ce privește

anularea efectelor unei sentințe irevocabile, Guvernul s-a apărat pe motiv că

redeschiderea procedurii a fost justificată prin lipsa apărării statului.

Curtea a respins această apărare, arătând că dreptul de proprietate al reclamanților

asupra bunului în litigiu fusese stabilit printr-o hotărâre definitivă, astfel

că dreptul recunoscut nu era revocabil, reclamanții având, deci, un bun, în

sensul art. 1 din Primul Protocol.

Astfel, anularea unei

hotărâri irevocabile, pe calea extraordinară a revizuirii, exercitată tardiv de

procuror, a avut drept efect privarea reclamanților de bunul lor, în sensul

tezei a doua a parag. 1 al art. 1 din Primul Protocol. În aceste condiții,

presupunând chiar că s-ar putea demonstra că privarea de proprietate ar fi

servit unei cauze de interes public, Curtea a considerat că justul echilibru

între cerințele de interes general și imperativele apărării drepturilor

fundamentale ale individului a fost rupt și că reclamanții au suportat și

continuă să suporte o sarcină specială și exorbitantă. În consecință, a fost și

continuă să fie încălcat art. 1 din Primul Protocol.

În lumina acestei

interpretări a instanței de contencios european, transpusă în esență și în

cauza Stanca Popescu contra României, Hotărârea din 7 iulie 2009, în care, deși

revizuirea a fost exercitată, în termenul legal, de persoane fizice, Curtea

Europeană nu a distins nicio împrejurare substanțială și imperioasă de natură

să justifice redeschiderea procedurii, admiterea cererii de revizuire încălcând

principiul securității raporturilor juridice și, prin aceasta, dreptul

reclamantei la un proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenție,

dar și a interpretării legislației interne care reglementează condițiile de

admisibilitate a cererii de revizuire, instanța de recurs consideră, în acord

cu instanțele de fond, că persoanele care sunt terți față de litigiul în care

s-a pronunțat Sentința civilă nr. 1537 din 15 octombrie 2008 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, prin care s-a recunoscut, în mod irevocabil,

dreptul de proprietate al intimatului din prezenta cauză, N.V.M., nu pot

declanșa o cale de atac extraordinară, de retractare împotriva unei hotărâri în

care nu au fost părți, întrucât nu au legitimare procesuală activă (legitimatio

ad causam).

În ceea ce privește

motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care s-a

invocat faptul că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii,

sub aspectul acordării, în mod nelegal, a cheltuielilor de judecată, instanța

de recurs îl apreciază ca nefondat, câtă vreme instanța de apel, respingând

apelul promovat în cauză, deci constatând existența unei culpe procesuale în

declanșarea litigiului, a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274

alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 298 C. proc. civ.

Asupra criticii

privind respingerea nelegală a cererii revizuenților de a introduce în cauză

Ministerul Public, instanța o apreciază, de asemenea, nefondată, câtă vreme

participarea la judecată a Ministerului Public sau exercitarea căilor de atac

de către acesta sunt reglementate expres prin dispozițiile art. 45 C. proc.

civ. și cele ale art. 63, 67 alin. (1) și 68 din Legea nr. 304/2004 privind

organizarea judiciară, republicată, acesta neputând fi atras în proces, în

modalitatea aleasă de revizuenții din prezenta cauză.

Pentru considerentele

expuse, constatând că motivele de recurs sunt nefondate în ansamblul lor,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de revizuentul F.V. împotriva Deciziei nr. 630 A din 08

noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de revizuentul F.V. împotriva Deciziei nr. 630 A din 08

noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 28 noiembrie 2011.