ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4388/2019

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 25 mai 2016, sub nr. x/2016, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat să se constate calitatea pârâtului de lucrător al Securității.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 3268 din 28 octombrie 2016, Curtea de Apel București: - a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârât, ca nefondată; - a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în contradictoriu cu pârâtul A., și a constatat calitatea de lucrător al Securității în privința pârâtului.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței meționate la pct. I.2 a declarat recurs pârâtul A., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii, ca neîntemeiată. În motivarea recursului, recurentul-pârât susține că instanța de fond a apreciat existența calității sale de lucrător exclusiv pe baza susținerilor neîntemeiate ale reclamantului, fără să rezulte din dosarul cauzei că a întreprins acțiuni de urmărire și violare a dreptului la viață privată a vreunei persoane, pentru a se aplica dispozițiile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008. Recurentul-pârât arată că nu l-a urmărit informativ pe Cizu Gheorghe (C.) pentru trecutul său politic, iar la dosar nu există nicio dovadă în acest sens. Dosarul său de urmărire era închis în anul 1966. De altfel, după 1965, linia de muncă - partide politice istorice - era închisă, iar deținuții politici eliberați. La data instrumentării dosarului de urmărire informativă (1958 - 1962), recurentul-pârât susține că era elev de liceu, nu ofițer de securitate. Din interpretarea gramaticală a textului de lege incident rezultă că legiuitorul a înțeles să constate calitatea de lucrător numai dacă ofițerul de securitate a desfășurat el însuși, direct și personal activități care să fi îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului. Or, recurentul-pârât susține că nu a participat la obținerea de informații despre C., nici direct, nici prin rețeaua informativă, și nici nu a întreprins alte măsuri prin care s-au suprimat sau îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului: dreptul la viață privată, prevăzut de art. 12 din declarația Universală a Drepturilor Omului și dreptul la secretul corespondenței - art. 33 din Constituția României. Recurentul-pârât susține că instanța de fond a făcut o confuzie majoră între persoana urmărită și obiectivul supravegheat și, astfel, a pronunțat o soluție greșită, nesusținută de probele administrate. În acest sens, arată că la data întocmirii rapoartelor indicate în nota de constatare a CNSAS, C. nu era persoană urmărită informativ și nici supravegheată informativ, ci era lucrător la Depoul CFR Bacău - obiectiv economic supravegheat informativ de către recurentul-pârât. Totodată, imixtiunea în viața persoanei care lucra în obiectivul supravegheat nu poate fi dedusă din fapta sa de a asculta opinia șefului Depoului Bacău în legătură cu refuzul lui C. de a se pensiona. De altfel, în cauză, nu s-a făcut dovada că refuzul lui C. de a se pensiona ar fi condus la luarea unor măsuri de încălcare a drepturilor și libertăților sale individuale. În fapt, nu s-a luat nicio măsură, mai ales că C. ar fi avut cunoștințe sus-puse la București, după cum susținea șeful lui profesional. Motivarea instanței că persoana urmărită cândva de Securitate rămăsese în vizorul organelor de securitate, redeschiderea dosarului informativ fiind oricând posibilă, este o simplă presupunere. Este nefondată susținerea reclamantului, însușită de prima instanță privind încadrarea informativă a persoanei urmărite cu agentul "D.". Referirea la acest agent, folosit pentru încadrarea obiectivului economic - Depoul CFR -, și nu a lui C., s-a făcut în contextul relatărilor șefului depoului despre pensionarea lui C. Nu s-a depus la dosar niciun raport informativ al lui "D." (sau o notă a acestuia) din care să rezulte că recurentul-pârât l-a dirijat pe agent către C., așa cum în mod eronat a reținut instanța de fond. De altfel, urmărirea informativă care presupune dirijarea de agenți nici nu mai era posibilă în situația în care dosarul era clasat. În ceea ce privește aprecierea primei instanțe privind implicarea sa în avizarea negativă a cererii de plecare în străinătate a lui C. și a fiicei sale, recurentul-pârât susține că nu sunt dovedite faptele principale (facta probanda) privind rolul său în avizarea negativă a călătoriei lui C. și a familiei sale în străinătate, și nu există nici fapte probatorii (facta probantia) care să contribuie la devoalarea preocupărilor sale pe această linie. Prin raportul olograf din 17.12.1965, recurentul-pârât arată că a relatat șefilor săi despre măsurile luate de alte structuri în legătură cu avizarea cererii de plecare într-o vizită a lui C. în R.D. Germană, susținând că, în calitate de ofițer de obiectiv supravegheat informativ, îi revenea obligația de a gestiona datele trimise de alte structuri de securitate despre persoanele (și membrii lor de familie) angajate în obiectivul de care răspundea informativ și de a comunica solicitanților dacă există date care vizau securitatea națională. Rapoartele pe care le-a întocmit au avut rolul de sintetizare a datelor din arhive și din surse oficiale pentru informarea șefilor săi. În acest context a redactat și succinta informare despre activitatea școlară (pozitivă) a fiicei lui C., datele fiind obținute din consultarea evidențelor școlare și nu prin investigații operative care să vizeze opiniile acesteia sau ale tatălui său. Totodată, recurentul-pârât arată că nu a efectuat investigații operative, nu a solicitat interceptarea corespondenței, nu a dirijat agenți asupra lui C. și a familiei sale, iar acțiunile sale de ofițer de obiectiv economic presupuneau preocupare doar pentru siguranța circulației pe calea ferată sub aspectul prevenirii actelor de neglijență și sabotaj. Prin urmare, întrucât nu a întreprins acțiuni de urmărire și de violare a dreptului la viață privată a vreunei persoane, prima instanță a apreciat în mod greșit aplicabilitatea în cauză a art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 2 martie 2017, intimatul-reclamant Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, susținerile formulate în primă instanță.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluția din 26 octombrie 2018 a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 2 octombrie 2019, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018. II. Soluția instanței de recurs Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a prevederilor legale incidente, Înalta Curte reține că este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Argumente de fapt și de drept relevante Intimatul-reclamant Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a învestit instanța de contencios administrativ, în temeiul art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea securității, cu o acțiune având ca obiect constatarea calității de lucrător al securității a recurentului-pârât A.. Verificările au fost efectuate de intimatul-reclamant urmare solicitării formulate în acest sens de către E. în condițiile art. 1 alin. (7) și (8) din O.U.G. nr. 24/2008, conform cererii nr. x/13.01.2015. Potrivit dispozițiilor art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, este lucrător al Securității "orice persoană care, având calitatea de ofițer sau de subofițer al Securității sau al Miliției cu atribuții pe linie de Securitate, inclusiv de ofițer acoperit, în perioada 1945 - 1989, a desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului". Prima instanță a verificat înscrisurile administrate, prin prisma condițiilor impuse de lege pentru constatarea calității de lucrător al Securității, respectiv art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 conchizând în sensul că cererea formulată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității este întemeiată. Soluția instanței de fond este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, critica din recurs privind neîncadrarea activității desfășurate de pârât în prevederile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, fiind nefondată. Prima condiție impusă de lege, și anume aceea ca persoana să aibă calitatea de ofițer sau subofițer al Securității, este întrunită, din înscrisurile administrate rezultând că intimatul-pârât A. a avut gradul de locotenent în cadrul Direcției Regionale Bacău, Serviciul 3, Biroul 3, în perioada 1965-1966. În această calitate a participat la supravegherea titularului dosarului x, instructor la depoul CFR Bacău, fost proprietar de restaurant și fost membru PNL, fiind semnalat că "regretă foarte mult timpurile trecute - trebuie suspectat". În ceea ce privește îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, prima instanță, analizând documentația depusă la dosarul cauzei de către reclamant, a reținut în mod corect că, prin activitatea desfășurată, recurentul-pârât a îngrădit exercițiul unor drepturi și libertăți fundamentale ale omului. Recurentul-pârât a încercat să acrediteze ideea că activitățile desfășurate se încadrau în atribuțiile normale de serviciu (ce vizau exclusiv siguranța circulației CFR) care îi reveneau în calitate de ofițer de obiectiv, obiectivul fiind Depoul CFR, fără să fi suprimat sau îngrădit drepturi sau libertăți fundamentale ale omului. Această apărare generică nu poate fi primită întrucât, chiar dacă recurentul-pârât invocă faptul că, prin acțiunile sale, și-a îndeplinit sarcinile de serviciu, din punctul de vedere al persoanei vizate și verificate în dosarul instrumentat, acesteia i s-a încălcat dreptul la viață privată prin pătrunderea în viața personală, de familie. Înalta Curte constată că, în speță, măsurile propuse de pârât și acțiunile întreprinse pentru îndeplinirea acestora se încadrează în categoria activităților care au avut drept urmare îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului stipulate de Constituția României de la acea dată, precum și de normele internaționale la care România era parte. Astfel, înscrisurile depuse la dosarul primei instanțe, al cărei conținut este descris pe larg în considerentele sentinței recurate, demonstrează, cu prisosință, acțiunile întreprinse de către pârât, ce pot fi încadrate în prevederile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, îngrădind dreptul la viață privată, protejat normativ și în perioada anterioară anului 1989. Instanța de primă jurisdicție nu a preluat aprecierile cuprinse în documentele fostei Securități, ci a examinat datele comunicate, pentru a putea stabili dacă acestea îndeplinesc cerințele legii. Or, aprecierile asupra activității persoanei urmărite sunt dublate și de informațiile corespunzătoare, de măsurile întreprinse și solicitate de pârât, ceea ce a determinat constatarea faptului că sunt îndeplinite cerințele impuse de textul de lege. Supravegherea sau urmărirea unei persoane numai pentru simplul fapt că lucra într-un obiectiv strategic (un asemenea obiectiv fiind, în opinia recurentului, Depoul CFR, întrucât se urmărește siguranța circulației pe calea ferată sub aspectul prevenirii actelor de neglijență și sabotaj), precum și aflarea celor mai intime gânduri, conduce în mod cert la încălcarea dreptului la viață privată. Apărarea recurentului-pârât potrivit căreia rapoartele pe care le-a întocmit au avut rolul de sintetizare a datelor din arhive și din surse oficiale pentru informarea șefilor săi, este neîntemeiată. Simpla obținere și, mai ales, folosire a unor informații cu caracter personal referitoare la o persoană urmărită de Securitate pentru motive care nu aveau legătură cu apărarea intereselor naționale, ci erau legate de interesele politice ale regimului comunist, constituia o încălcare a dreptului la viață privată, prevăzut de art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și de art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice. Susținerile recurentului-pârât în sensul că instanța de fond nu a probat și motivat o legătură de cauzalitate directă, imediată și de necontestat între activitatea desfășurată de el și vătămarea drepturilor și libertăților persoanei monitorizate sunt apreciate nefondate. Aceasta pentru că, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, faptul că strict formal, în calitate de ofițer în cadrul serviciului 3, nu avea calitatea profesională necesară să avizeze cererile de plecare în străinătate și că avizul se dădea de o comisie formată din reprezentanții mai multor instituții, nu înseamnă că mențiunea făcută în raport de a nu se da aviz favorabil nu a produs efecte, din moment ce acordarea acestui aviz era la latitudinea discreționară a organelor de securitate, iar orice informație negativă putea duce la respingerea abuzivă a acestui aviz. Contrar susținerilor recurentului-pârât, îngrădirea dreptului la viață privată și a dreptului la secretul corespondenței recunoscute și garantate de Constituția României în vigoare la data respectivă/pactele internaționale în domeniu s-a produs în momentul în care recurentul a propus avizarea negativă de a călători în străinătate a persoanei urmărite și interceptarea corespondenței acesteia. Totodată, se constată că legiuitorul nu face distincție între persoanele care au inițiat și supus spre aprobare anumite măsuri și persoanele care le-au aprobat, respectiv le-au executat, singurul element determinant fiind acela ca întreaga activitate de poliție politică să vizeze încălcarea unor drepturi și libertăți fundamentale. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că este nefondată și critica privind desfășurarea activității pârâtului, urmare unor ordine primite în calitate de ofițer de Securitate, întrucât legea nu conferă relevanță împrejurării dacă limitarea sau încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale a avut suport în actele normative sau în regulamentele în vigoare la acel moment. În concluzie, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că, în speță, sunt îndeplinite cele două condiții care atrag incidența dispozițiilor art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, respectiv calitatea recurentului-pârât de ofițer al Securității și desfășurarea, în această calitate, a unor activități prin care a îngrădit drepturi și libertăți ale omului. Înalta Curte reține că scopul O.U.G. nr. 24/2008 nu este acela de a pedepsi persoana care îndeplinea condițiile de lucrător sau colaborator al securității, ci de a aduce la cunoștința publicului identificarea acestor peroane, în condițiile și cu respectarea procedurii prevăzute de acest act normativ. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru aceste considerente, constatând că nu există motive pentru reformarea sentinței recurate, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul A., ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,