ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4305/2020

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava la data de 28.09.2017, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare anularea Deciziei nr. 820/21.07.2017, constatarea calității reclamantei de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul Sinagoga, situat în mun. Botoșani, str. x, jud. Botoșani, fostă proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de către Statul Român și acordarea de despăgubiri pentru acest mobil.

Prin sentința nr. 18 din 22 ianuarie 2018, Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată acțiunea având ca obiect "anulare act administrativ" formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare.

De asemenea, prin încheierea din 17 ianuarie 2018 (de amânare a pronunțării) aceeași instanță a respins proba cu expertiză tehnică în specialitatea topografie și cadastru solicitată de reclamantă.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, relativ la cererea de retrocedare referitoare la imobilul clădire-sinagogă, că nu a fost făcută dovada preluării abuzive a acestui imobil, sarcina acestei dovezi revenind reclamantului potrivit principiului de drept actor incumbit probatio-art. 249 C. proc. civ. și dispozițiilor pc. 10 lit. b) din H.G. nr. 1093/2005 care instituie în sarcina reclamantului dovada preluării abuzive, cu titlu sau fără titlu. Simpla dovadă a dreptului de proprietate invocată de către reclamantă nu produce consecințe juridice și asupra dovezii preluării abuzive. Reclamanta a făcut dovada proprietății asupra clădirii la nivelul anului 1943 (tabel privind averea mobilă și imobilă-f122-125) însă a declarat expres că sinagoga (denumită Isser) a fost demolată în anul 1964 (f130), afirmație confirmată și de către înscrisuri (f 132-135) din cuprinsul cărora rezultă că sinagoga era în ruină, a fost demolată iar materialele rezultate din demolare au fost valorificate. Dată fiind această stare de fapt și dispoziția expresă din cuprinsul pc. 3 din normele metodologice (H.G. nr. 1093/2005) ale art. 19 O.U.G. nr. 83/1999) care exclude acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele demolate, instanța nu poate decât să constate că pentru imobilul sinagogă reclamanta nu este îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii. De menționat că dovada preluării abuzive nu a fost făcută nici în fața Comisiei, nici în fața instanței. S-a mai arătat, referitor la suprafața de teren, că cererea nu este întemeiată întrucât nici cu privire la acesta reclamanta nu a făcut dovada preluării abuzive. Înscrisul de care se prevalează aceasta sub aspectul învederat este copia rolului fiscal din perioada 1966-1970, 1981-1985 unde apare menționat ca proprietar pe str. x Sinagoga Evreiască (f 30-34,128, 141). În acest înscris reclamanta apare înregistrată cu o suprafață de teren de 94 mp, pe înregistrarea din rolul fiscal apărând și mențiunea olografă-expropriat. Chiar și așa, Curtea constată că nu a fost făcută dovada unei preluări abuzive, exproprierea putând fi și una legală (mai ales că era consemnată într-un registru public), iar dovada preluării abuzive revine reclamantului așa cum s-a învederat mai sus. În plus, în calitate de proprietar nu apărea statul ci Sinagoga Evreiască. Declarația depusă la dosar (f26) care cuprinde o declarație a unei persoane -B., privind preluarea de către statul român a imobilului litigios (inclusiv teren) și lipsa acordării unor despăgubiri, nu poate fi reținută de către instanță ca având valoare probatorie întrucât aceeași persoană a dat o declarație și cu privire la imobilul clădire care ar fi fost preluat abuziv (f46), imobil cu privire la care instanța a reținut în mod cert că a fost demolată și materialele rezultate din demolare valorificate, declarația martorului fiind în vădită contradicție cu probele din dosar.

Împotriva sentinței și încheierii sus-menționate a declarat recurs reclamanta A. criticându-le pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârilor și, în principal trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar rejudecarea acțiunii și admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac, recurenta- reclamantă a arătat, în esență, următoarele:

-nemotivarea încheierii din data de 17.01.2018 în ceea ce privește respingerea solicitării formulate de admitere a probei cu expertiză și înscrisuri. În măsura în care prima instanță ar fi încuviințat proba solicitată, administrarea acesteia ar fi fost de natură să înlăture orice neclaritate cu privire la imobilul ce face obiectul retrocedării și confuzia nu ar fi existat.

-nemotivarea hotărârii recurate în ceea ce privește susținerea operării unei prezumții de preluare abuzivă a imobilului. Deși s-a reținut de prima instanță că nu s-a făcut dovada preluării abuzive a imobilului, aceasta a ignorat cu desăvârșire susținerile în sensul că în speță operează o prezumție de preluare abuzivă, soluția de respingere a acestei critici nefiind motivată în nici un fel în cuprinsul hotărârii recurate.

-încălcarea dreptului la apărare, prin aceea că au fost respinse solicitările de administrare a probei cu expertiza și de emitere a unei adrese către Primăria Botoșani, prin care să fie solicitate informații cu privire la imobilul în discuție, informații de natură a clarifica situația juridică a acestuia.

-încălcarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Comisiei Speciale de retrocedare. Nerespectarea dreptului de a susține cererea de retrocedare, pe de o parte reprezintă încălcarea unei cerințe extrinseci actului emis de Comisia Specială de retrocedare iar, pe de altă parte a cauzat o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului contestat.

-respingând cererea de acordare de despăgubiri pentru imobilul, Sinagoga, situat în municipiul Botoșani, str. x, prima instanță a încălcat și dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999. Contrar celor reținute de prima instanță, în speță sunt îndeplinite toate condițiile impuse de dispozițiile legale, inclusiv dovada preluării abuzive, cererea de retrocedare fiind deplin întemeiată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că instanța de fond a menținut decizia emisă de Comisia Specială de retrocedare, având în vedere că pe calea contenciosului administrativ pot fi anulate actele administrative atacate doar dacă se dovedește cu certitudine încălcarea dispozițiilor legale în vigoare ce au servit ca temei al emiterii acestora, ceea ce în cauză nu s-a realizat.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Recurenta -reclamantă A. a investit instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, cu o acțiune îndreptată împotriva pârâtei Comisia Specială de Retrocedare, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea Deciziei nr. 820/21.07.2017, constatarea calității reclamantei de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul Sinagoga, situat în mun. Botoșani, str. x, jud. Botoșani, fostă proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de către Statul Român și acordarea de despăgubiri pentru au acest mobil.

Prima instanță, pentru considerentele prezentate pe scurt la punctul 2 din prezenta decizie, a respins ca nefondată acțiunea având ca obiect "anulare act administrativ" formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare, iar prin încheierea de amânare a pronunțării din 17 ianuarie 2018 a respins proba cu expertiză tehnică în specialitatea topografie și cadastru solicitată de reclamantă.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii de amânare a pronunțării a formulat recurs reclamanta, criticându-le pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea acestora și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la punctele 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) și art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanța a admis apelul și s-a pronunțat și asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii și asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialității și al nemijlocirii prin pronunțarea soluției în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului și nu au fost puse în dezbaterea părților; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; aplicarea greșită a unor texte de lege.

Critica recurentei, subsumată acestui motiv de recurs, se referă la încălcarea dreptului la apărare, prin aceea că au fost respinse solicitările de administrare a probei cu expertiza și de emitere a unei adrese către Primăria Botoșani, prin care să fie solicitate informații cu privire la imobilul în discuție, informații de natură a clarifica situația juridică a acestuia.

Potrivit dispozițiilor art. 13 din C. proc. civ.:

"(1) Dreptul la apărare este garantat.

(2) Părțile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condițiile legii.

(3) Părților li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului. Ele pot să ia cunoștință de cuprinsul dosarului, să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral și să exercite căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.

(4) Instanța poate dispune înfățișarea în persoană a părților, chiar atunci când acestea sunt reprezentate."

Nu se poate spune că această normă este eliptică pentru că nu cuprinde sancțiunea nulității actelor de procedură săvârșite cu încălcarea dreptului la apărare, deoarece nu este obligatoriu ca textele care consacră principii fundamentale să prevadă și sancțiunea ce intervine pentru nerespectarea lor. Prevederea conform căreia dreptul la apărare este garantat constituie un principiu cu valoare constituțională.

Conform art. 14 din C. proc. civ.:

"(1) Instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, dacă legea nu prevede altfel.

(2) Părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea.

(3) Părțile au obligația de a expune situația de fapt la care se referă pretențiile și apărările lor în mod corect și complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părțile au obligația de a expune un punct de vedere propriu față de afirmațiile părții adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză.

(4) Părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu.

(5) Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate.

(6) Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii."

Din această prevedere legală rezultă că fiecare parte are dreptul de a cunoaște toate piesele dosarului și observațiile aduse de adversar la cunoștința judecătorului, de a participa la prezentarea, argumentarea și dovedirea pretențiilor sau apărărilor sale, precum și dreptul de a lua cunoștință, de a discuta și combate susținerile și probele celeilalte părți. Având un asemenea conținut, se poate spune că dreptul la o procedură contradictorie este un element fundamental al procesului echitabil.

Din actele dosarului rezultă că nu s-au administrat suficiente probatorii pentru a stabili cu certitudine situația imobilului revendicat, existând dubii cu privire la amplasarea sa, precum și cu privire la modalitatea de trecere în proprietatea statului. Prin solicitarea efectuării unei expertize de specialitate, partea intenționa tocmai să încerce demonstrarea situației juridice a imobilului revendicat.

Or, fiecărei părți trebuie să i se ofere posibilitatea, în mod real, iar nu formal, de a-și administra probatoriile considerate necesare, în scopul aflării adevărului și pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Critica recurentei, subsumată acestui motiv de recurs, se referă la nemotivarea încheierii din data de 17.01.2018 în ceea ce privește respingerea solicitării formulate de admitere a probei cu expertiză și înscrisuri, precum și la nemotivarea hotărârii recurate în ceea ce privește susținerea operării unei prezumții de preluare abuzivă a imobilului.

Din cuprinsul hotărârii recurate, încheierea de amânare a pronunțării formând corp comun cu aceasta, nu rezultă de ce prima instanță a respins teza probatorie a reclamantei cu privire la necesitatea administrării probelor cu expertiza de specialitate și cu înscrisuri de la instituțiile abilitate. Or, administrarea acestor probe poate ar fi fost de natură să înlăture orice neclaritate cu privire la imobilul ce face obiectul retrocedării, neclaritate ce transpare din hotărârea recurată.

Pentru argumentele arătate mai sus, criticile invocate sunt fondate, motiv pentru care nu vor mai fi analizare celelalte aspecte susținute de recurentă.

Așa fiind, casarea cu trimitere corespunde unei nevoi reale de a se respecta principiile ce guvernează desfășurarea procesului civil, cu referire directă la principiul contradictorialității și totodată este impusă de necesitatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului părților la dublul grad de jurisdicție.

Instanța de rejudecare este datoare să analizeze și să completeze probatoriul administrat, având în vedere și celelalte motive de recurs ale recurentei, ce vizează fondul cauzei, ca apărări de fond.

Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 18 din 22 ianuarie 2018 și împotriva încheierii din 17 ianuarie 2018, ambele pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 18 din 22 ianuarie 2018 și împotriva încheierii din 17 ianuarie 2018, ambele pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 septembrie 2020.