ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4136/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Camera Deputaților - Secretarul General, obligarea acesteia la plata indemnizatiei lunare de limita de vârstă aferentă exercitatii celor 40 de luni de mandat de deputat, începând cu data de 01.02.2016 și in continuare, pe durata vieții, precum și reactualizarea și plata dobânzii legale aferente perioadei restante, până la plata efectivă a dreptului.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal prin sentința nr. 373 din 5 februarie 2018, a respins excepția prescripției dreptului material la promovarea acțiunii, ca nefondată.

Totodată, a respins acțiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 și 8 din C. proc. civ.

În ceea ce privește primul motiv de casare, recurenta reclamantă susține că hotărârea atacată este pronunțată de o instanță necompetentă din punct de vedere material, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 3 C. proc. civ.

Astfel, recurenta reclamantă susține că revine Tribunalului București, secția a VIII-a de conflicte de muncă și asigurări sociale competența de soluționare a cauzei, litigiul pendinte nefiind de contencios administrativ, cum greșit a reținut Curtea de Apel București prin sentința atacată.

În aceeași ordine de idei, recurenta reclamantă arată că maniera de motivare a judecătorului fondului pe marginea excepției necompetenței materiale atrage și incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., întrucât simpla precizare a actelor normative menționate în cuprinsul sentinței și în raport de care judecătorul fondului a considerat că este competentă instanța de contencios administrativ să soluționeze cauza nu este suficientă pentru a se considera îndeplinită cerința motivării hotărârii.

În continuare, recurenta reclamantă susține că hotărârea cuprinde o motivare contradictorie, aspect demonstrat din faptul că deși prima instanță reține că sunt incidente prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 și art. 13 lit. a) și b) din aceeași lege, apreciază totuși că Hotărârea nr. 1/2006 privind normele de aplicare a Legii nr. 96/2006 nu reglementează o situație nouă.

Hotărârea instanței de fond cuprinde și motive străine de natura pricinii, atunci când apreciază că nu există discriminare între parlamentarii care au valorificat perioadele de mandat la stabilirea pensiei pe Legea nr. 7/2006 și parlamentarii beneficiari care de pensie pe alte legi speciale.

În fine, recurenta reclamantă susține că este incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., apreciind că prin soluția de respingere a acțiunii sale, instanța fondului a încălcat prevederile art. 49 din Legea nr. 96/2006.

În același context, recurenta reclamantă susține că prima instanță a încălcat dispozițiile art. 20 din Constituția României și ale art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, solicitând, pentru toate argumentele dezvoltate în cererea de recurs, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre competentă judecare Tribunalului București, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii sale, așa cum a fost formulată.

Totodată, prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu privire la lămurirea problemelor de drept privind art. 49 alin. (7) din Legea nr. 96/2006 republicată (fost art. 48

1

alin. (7) din Legea nr. 96/2006) în raport cu problemele de drept reglementate de art. 3 alin. (5) din Normele metodologice privind acordarea indemnizației prevăzute de Legea nr. 96/2006.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând recursul de față, Înalta Curte constată că este fondat, în limitele și pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte constată că recurenta reclamantă a învestit Tribunalul București, secția VIII conflicte de muncă și asigurări sociale cu o cerere având ca obiect obligarea intimatei pârâte la acordarea indemnizației lunare de limită de vârstă, aferentă exercitării mandatului de deputat, astfel cum această indemnizație este prevăzută prin dispozițiile art. 48 indice 1 din Legea nr. 96/2006.

Prin sentința civilă nr. 7566 din 26 octombrie 2017 Tribunalul București, secția VIII conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței materiale a instanței, invocată de pârâtă prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, apreciind că raporturile dintre părți, având izvorul în mandatul de deputat, au natura unor raporturi de drept constituțional, nefiind, așadar, aplicabile dispozițiile art. 266 și 267 din Codul muncii.

Totodată, instanța astfel învestită a mai reținut și faptul că acordarea indemnizației pretinse de reclamantă se dispune prin ordin al secretarului general al Camerei Deputaților, astfel că acest act, având natura unui act administrativ cu caracter individual, poate fi contestat în cadrul contenciosului administrativ.

Contrar celor reținute de Tribunalul București, secția VIII conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamanta a apreciat că nu este competentă instanța de contencios administrativ să soluționeze cauza pendinte, motiv pentru care a invocat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, excepție ce a fost respinsă, însă, prin sentința civilă recurată în prezenta cauză.

Examinând critica recurentei reclamante la adresa modalității de soluționare a excepției necompetenței materiale a instanței de contencios administrativ, Înalta Curte constată că este fondată, dintr-o dublă perspectivă.

Un prim aspect invocat de recurenta reclamantă în dezvoltarea criticii grefate pe necompetența instanței de contencios administrativ vizează nemotivarea soluției de respingere a excepției necompetenței materiale a instanței, critică ce apare ca fiind fondată, constatând Înalta Curte faptul că sentința atacată nu răspunde exigențelor prevăzute de art. 425 lit. b) C. proc. civ., referirea generică la dispozițiile Legii nr. 96/2001 și ale Legii nr. 375/2015 nefiind aptă a se concluziona în sensul respectării obligației de motivare concretă a soluției dispuse de instanță.

În al doilea rând, recurenta reclamantă susține că soluția de respingere a excepției necompetenței materiale este eronată, concluzie la care instanța de control judiciar achiesează, devenind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 3 C. proc. civ.

În acest sens, Înalta Curte subliniază faptul că recurenta reclamantă nu a învestit instanța cu o contestație ce vizează exercițiul mandatului de deputat, așadar cu un raport juridic de natură constituțională, situație în care nici instanța de contencios administrativ nu ar fi competentă să soluționeze acțiunea, ci a solicitat cenzurarea refuzului intimatei pârâte de a-i recunoaște dreptul la indemnizația pentru limită de vârstă, indemnizație prevăzută în prezent de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor.

Potrivit dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, deputații și senatorii care îndeplinesc condițiile vârstei standard de pensionare, eșalonate, după caz, în anexele nr. 5 și 6 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare, sau ale vârstei standard reduse în conformitate cu prevederile aceleași legi sau ale altor legi speciale au dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizație pentru limită de vârstă, dacă nu sunt realeși pentru un nou mandat.

Deputații și senatorii beneficiază de indemnizația pentru limită de vârstă de la data la care li se acordă drepturile de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare, prevede alin. (2) al aceluiași articol.

Astfel cum rezultă din dispozițiile anterior citate, indemnizația cuvenită deputaților și senatorilor pentru limita de vârstă este asimilată drepturilor de asigurări sociale, fiind datorată și totodată condiționată de data la care titularilor acestei indemnizații li se acordă drepturile de pensie pentru limită de vârstă.

În atare context, competența de soluționare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a litigiului, acesta fiind reprezentat de refuzul acordării unor drepturi asimilate drepturilor de asigurare socială iar faptul că indemnizația în discuție este stabilită prin ordinul secretarului general al Camerei Deputaților, respectiv Senatului nu atrage competența instanței de contencios administrativ întrucât în planul litigiilor de asigurări sociale nu este relevantă natura actului prin care se concretizează aceste drepturi ci conținutul lor.

Altfel spus, orice decizie privind acordarea pensiei pentru munca depusă și limita de vârstă are natura juridică a unui act administrativ, în înțelesul Legii nr. 554/2004, însă, în lipsa unor dispoziții contrare, contestațiile privind aceste decizii sunt soluționate de jurisdicția asigurărilor sociale și nu de instanțele de contencios administrativ.

În consecință, Înalta Curte constată că în mod greșit a procedat instanța fondului, respingând excepția necompetenței materiale a instanței de contencios administrativ, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, respectiv a Tribunalului București, secția a VIII-a de conflicte de muncă și asigurări sociale, instanță competentă exclusiv sub aspect material și teritorial să soluționeze în primă instanță cauza de față.

Cu privire la cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte, raportat la faptul că incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 3 C. proc. civ. face imposibilă rejudecarea cauzei și evocarea fondului constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens, trebuie subliniat faptul că admisibilitatea sesizării Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este subordonată necesității dezlegării unei chestiuni de drept relevante pentru soluționarea pe fond a cauzei de către instanța de trimitere, ceea ce presupune, în toate cazurile, că instanța de trimitere prefigurează soluționarea pe fond a cauzei, neexistând nicio excepție de natură a împiedica cercetarea pe fond a cauzei.

Or, în condițiile în care instanța de recurs casează sentința atacată fără a proceda la evocarea fondului ci dimpotrivă, trimite cauza spre rejudecare instanței competente, legătura de condiționalitate dintre chestiunea de drept supusă analizei și dezlegarea pe fond a cauzei este inexistentă, astfel că se impune respingerea cererii formulate în temeiul dispozițiilor art. 519 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Admite recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 373 din 5 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului București, secția a VIII-a de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 septembrie 2020.