Decizia nr. 5954/2019 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice, în conformitate cu dispozițiile art. 218 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările și completările ulterioare ("Codul de Procedură Fiscală") coroborat cu art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare ("Legea nr. 554/2004") și art. 194 și următoarele din Noul C. proc. civ. (" noul C. proc. civ.."), a solicitat: - anularea Deciziei nr. 2757/916/03.11.2014 și pe cale de consecință anularea Deciziei de rambursare a taxei pe valoare adăugată nr. x/08.10.2013 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice; - obligarea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București, Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice la rambursarea contravalorii TVA în sumă de 1.194.685 RON așa cum rezultă din facturile eferente cererii de rambursare; - Obligarea pârâtelor în solidar în temeiul art. 453 din noul C. proc. civ. la plata cheltuielilor de judecată pe care reclamanta le-a suportat în cursul soluționării prezentei cereri.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 3124 din data de 12.09.2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei de obiect a cauzei invocată de DGRFP București-Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice București; a admis contestația formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Sectorului 1 a Finanțelor Publice și a anulat Decizia nr. 2757/916/3.11.2014 emisă de DGRFP Timișoara și Decizia de rambursare a TVA nr. x/8.10.2013 emisă de DGRFP București - Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice București; A obligat pârâta DGRFP București - Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice București la rambursarea către reclamantă a sumei de 1.194.685 RON; a obligat pârâtele sa plătească în solidar reclamantei suma de 81.038 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu expert și onorariu avocat.

Cererile de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 3124 din data de 12.09.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice a arătat că hotărârea este nelegală și netemeinică, fiind dată cu încalcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (8) C. proc. civ.) pentru următoarele motive: I. În ceea ce privește decizia de rambursare a taxei pe valoare adăugată nr. x/08.10.2013 emisă de Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice, prin care a fost respins inițial dreptul la rambursare, arată că în mod corect a fost solicitată soluționarea cauzei ca rămasă practic fără obiect, având în vedere, astfel cum reține și instanța de fond, că la momentul analizei Raportului de expertiză, s-a constatat de Serviciului de specialiste din cadrul AS1FP, în urma noilor documente depuse de S.C. B., reprezentantul societății, și conform legislației privind restituirea TVA pentru pesoanele impozabile stabilite în afara Comunității europene, a rezultat că A., poate beneficia de rambursarea sumei de 1.194.685 RON. În ceea ce privește reținerile instanței cu privire la lipsa dovezilor privind recunoașterecererii ca rămasă fără obiect, solicită să se constate că atașat concluziilor scrise depuse prin fax la data de 26.07.2017, a fost depusă și adresa nr. x/21.06.2017 prin care Administrația sector 1 a Finanțelor Publice certifică faptul că A., poate beneficia de rambursarea sumei de 1.194.685 RON. În acest sens a depus încă o dată concluziile scrise și adresa nr. x/21.06.2017, emisă de serviciul de specialitate din cadrul Administrației sector 1 a Finanțelor Publice. Instanța a respins excepția lipsei fără obiect, reținând "că recunoașterea pretențiilor din prezenta contestație nu este susținută de o decizie de aprobare a rambursării". Având în vedere faptul că la momentul constatării dreptului de rambusare a reclamantei, decizia de rambusare nr. x/08.10.2013, nu era anulată fiind contestată în instanța de contencios, Administrației sector 1 a Finanțelor Publice nu putea emite o nouă decizie de rambursare până la soluționarea în fond a prezentei cauze, în situația în care s-ar fi acceptat respingerea contestație ca, rămasă fără obiect. Dacă s-ar fi emis o nouă decizie de rambursare fără a se soluționa prezenta cauză, atunci practic, s-ar dispune rambursarea sumei de de 1.194.685 RON de două ori, prin două titluri. În consecință, față de actele depuse având în vedere și susținerile avute prin conluziile scrise depuse prin care se certică faptul că A., poate beneficia de rambursarea sumei de 1.194.685 RON consideră că soluția corectă era admiterea lipsei de obiect a contestației urmând ca societății să i se ramburseze TVA datorat. Față de cele prezentate, solicită casarea sentinței civilă nr. 3124/12.09.2017 cu privire la capătul de cerere privind anularea deciziei de rambursare a taxei pe valoare adăugată nr. x/08.10.2013 și respingerea ca rămas fără obiect. II. Cu privire la obligarea la plata cheltuielilor de judecată consideră că instanța de fond a admis în mod netemeinic obligarea Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 81.013 RON RON, având în vedere că, nu s-a reținut că ar exista vreo culpă procesuală, care să justifice acordarea acestor cheltuielilor de judecată. 1. Precizează că fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții "care cade în pretenții". Culpa procesuală este cea care trebuie să fundamenteze fiecare sumă la care va fi obligată partea care a căzut în pretenții, cu titlu de cheltuieli de judecată. Conform acestor prevederi, partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă prin aceasta trebuie ca parte care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste cheltuieli. O altă condiție care trebuie îndeplinită pentru a se acorda cheltuielile de judecată este ca partea care le solicită să fi câștigat în mod irevocabil procesul, ori în situația de față nu se încadrează în această categorie. De asemenea, nici aspecte privind reaua credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu pot fi reținute în sarcina instituției pârâte pentru ca să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată. Recurenta-pârâtă solicită să se aibă în vedere că această cauză face parte dintr-o serie de cauze în care se solicită de către societăți din Turcia, inclusiv A., rambursarea TVA pentru aceleași operațiuni fiscale. Instanța a apreciat, în mod eronat, că nu se impune diminuarea cheltuielilor de judecată, având în vedere că judecata care a durat ani de zile și a necesitat efecturea unei expertize de specialitate. 2. În ceea ce privesc cheltuielile privind angajarea unui apărător, cele privind administrarea probatoriului, sunt cheltuieli obișnuite și nu se pot imputa părții adverse, așa cum s-a subliniat și în practica judiciară: "când o parte provoacă prin apărarea sa cheltuieli deosebite, ele urmează a fi suportate numai de ea, dacă cade în pretenții" -Tribunalul Suprem, secția civila decizia nr. 1410/1976; Tratatul teoretic și practic de procedură civilă, C.. De asemenea, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, plata cheltuielilor de judecată presupune ca aceste cheltuieli să fie dovedite ca reale și necesare și, în plus, să aibă un nivel rezonabil (hotărârea în cauza latridis împotriva Greciei (satisfacție echitabilă), cererea nr. x/96, C.E.D.O. 2000-XI, alin. (54). în plus, cheltuielile de judecată pot fi recuperate doar în măsura în care se raportează la încălcarea constatată (Beleyer împotriva Italiei (satisfacție echitabilă), nr. 33202/96, hotărârea din 28 mai 2002, alin. (27). Or, în speța de față, instanța de fond nu a ținut cont, în acordarea cheltuielilor de judecată, de împrejurările concrete ale speței, în aprecierea cuantumului onorariului de avocat. Criticată sentința civilă 3124/12.09.2017 sub aspectul obligării AS1FP la plata cheltuielilor de judecată invocând și Decizia nr. 401/2005 prin care Curtea Constituțională a reținut prerogativa instanței de a cenzura cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată. cuantumul onorariului avocational convenit, prin prisma proportionalitătii sale cu complexitatea activității depuse este una constituțională. Față de toate aceste aspecte se poate observa că instanța de judecată, prin acordarea cheltuielilor, în cuantum de 81.013 RON, nu a ținut seama de jurisprudența C.E.D.O. în această materie, care a statuat că cheltuielile de judecată în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, urmează a fi recuperate de partea adversă numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare și care au fost făcute în mod real în limita unui cuantum rezonabil. Dispozițiile prevăzute la articolul 451 alin. (2) C. proc. civ. sunt menite să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justitiabilului să beneficieze de o asistență judiciară calificată pe parcursul procesului Acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 a fost de complexitate redusă, înscriindu-se într-o stereotipie specifică prezenta cauză făcând parte dintr-o serie de litigii cvasi-identice în care societatea de avocați a reprezentat-o pe reclamantă, cum am menționat anterior și cum se poate constata din actele depuse. În consecință față de aspectele, menționate, solicită admiterea recursului ca fondat, casarea sentinței recurate, în sensul, cenzurării în mod corespunzător a cheltuielilor de judecată onorariu avocat. 3. Referitor la obligarea pârâtei Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu expert desemnat de instanță, solicită să se observe că expertiza în prezenta cauză, nu a necesitat un volum mare de muncă sau să fi avut un grad mare de dificultate în raport de obiectivele încuviințate de instanță. Expertul a avut parte la dispozițiile pentru efectuare expertizei, înscrisurile de la dosar depuse de intimată și înscrisurile atașate deciziilor contestate emise de către recurenta-pârâtă. Consideră că instanța trebuia să aibă în vedere proportionalitatea onorariului cu volumul de muncă depus de expert în prezenta cauza, determinat de elemente precum complexitatea, și dificultatea expertizei efectuate. Față de cele menționate anterior, consideră că onorariul admis pentru serviciile efectuate de către expertul contabili desemnat de instanță este vădit disproporționate în raport cu complexitatea și activitatea depusă pentru efectuarea expertizei, motiv pentru care solicită, reducerea onorariului expertului, conform dispozițiilor articolului 451 alin. (2) C. proc. civ. Pe cale de consecință, solicită admiterea recursului, casarea sentinței civile nr. 3124/12.09.2017, cu respingerea contestație ca rămasă fără obiect în ceea ce privește anularea deciziei de rambursare și în sensul, cenzurării în mod corespunzător a cheltuielilor de judecată acordate de instanța de fond. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara a arătat că, deși prima instanță a reținut că DGRFP București, în reprezentarea Adminsitrației Sectorului 1 a Finanțelor Publice, prin organele de specialitate, arată că în urma analizei raportului de expertiză și a noilor documente depuse de către S.C. B. a rezultată faptul că petenta poate beneficia de rambursarea TVA, susține că pârâta nu arată care este modalitatea în care petenta va beneficia în mod efectiv de plata sumei reprezentând TVA și precizând faptul că organele fiscale nu au emis o decizie de aprobare a rambursării. Astfel, prima instanță a apreciat că este dovedită culpa procesuală a pârâtelor și în aceste condiții nu se impune diminuarea cheltuielilor ocazionate de proces. Față de aceste motive solicită diminuarea plății cheltueililor de judecată precum și a onorariului expertului, motivat de faptul că organele fiscale au aplicat în mod corect legislația în vigoare incidentă și raportat la complexitatea și activitatea desfășurată pentru soluționarea cauzei se impune diminuarea acestora.

Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate.

Procedura de soluționare a recursului. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 31 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 27 noiembrie 2019. 5. Soluția instanței de recurs. Examinând cererile de recurs formulate de recurentele-pârâte, prin prisma dispozițiilor incidente, precum și a apărărilor invocate de către intimata-reclamantă prin întâmpinare, Înalta Curte va admite recursurile, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Intimata-reclamantă a investit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 2757/916/03.11.2014 și pe cale de consecință anularea Deciziei de rambursare a taxei pe valoare adăugată nr. x/08.10.2013 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice; obligarea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București, Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice la rambursarea contravalorii TVA în sumă de 1.194.685 RON așa cum rezultă din facturile eferente cererii de rambursare și la plata cheltuielilor de judecată. Prima instanță a admis cererea dedusă judecății și a dispus anularea Deciziei nr. 2757/916/03.11.2014 și a Deciziei de rambursare a taxei pe valoare adăugată nr. x/08.10.2013 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice; obligarea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București, Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice la rambursarea contravalorii TVA în sumă de 1.194.685 RON și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 81.038 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu expert și onorariu avocat. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că deși pârâta a declarat recunoașterea pretențiilor din prezenta contestație, această concluzie nu este susținută prin emiterea unei decizii de aprobare a rambursării, iar deciziile de respingere a acestei cereri, ce constituie obiectul contestației de față, sunt în continuare valide, nemaiputând fi revocate de către organul fiscal. Cu privire la obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată s-a reținut că judecata a durat ani de zile și a necesitat efectuarea unei expertize de specialitate pentru elucidarea situației de fapt fiscale care a stat la baza emiterii actelor contestate, fiind dovedită culpa procesuală a pârâtelor și pe cale de consecință nu se impune diminuarea cheltuielilor ocazionate de proces. Învestită cu soluționarea cererilor de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual acestora, după cum urmează: În ceea ce privește primul motiv de recurs prin care se solicită casarea sentinței civilă nr. 3124/12.09.2017 cu privire la capătul de cerere privind anularea deciziei de rambursare a taxei pe valoare adăugată nr. x/08.10.2013 și respingerea ca rămas fără obiect, Înalta Curte constată că recurentele-pârâte au recunoscut faptul că Serviciul de specialiste din cadrul AS1FP a constatat, la momentul analizei Raportului de expertiză, că intimata-reclamantă A., poate beneficia de rambursarea sumei de 1.194.685 RON, aspect rezultat din adresa nr. x/21.06.2017, emisă de serviciul de specialitate din cadrul Administrației sector 1 a Finanțelor Publice. Însă, pentru admiterea excepției rămânerii fără obiect a cauzei pendinte nu este suficientă recunoașterea dreptului pretins de intimata-reclamantă, ci trebuie ca această recunoaștere să fie materializată într-un act administrativ fiscal, respectiv prin emiterea unei noi decizii de rambursare, obligație ce nu a fost îndeplinită de către pârâta Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice. Acest aspect este recunoscut chiar de recurenta-pârâtă care arată prin motivele de recurs că, "dacă s-ar fi emis o nouă decizie de rambursare fără a se soluționa prezenta cauză, atunci practic, s-ar dispune rambursarea sumei de de 1.194.685 RON de două ori, prin două titluri". Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge primul motiv de recurs, reținând că în mod corect prima instanță a respins excepția lipsei fără obiect, având în vedere "că recunoașterea pretențiilor din prezenta contestație nu este susținută de o decizie de aprobare a rambursării". Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs prin care se critică hotărârea instanței de fond din perspectiva acordării cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. punctează în mod suplimentar necesitatea de a se ține seama de stabilirea cheltuielilor de judecată și de circumstanțele speței, menționându-se în mod expres că măsura nu va afecta contractul avocat - client. Aceste mențiuni exprese nu fac altceva decât să exprime neechivoc interpretările date de Curtea Constituțională, avându-se în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie. Astfel, prin Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 20 septembrie 2005, Curtea Constituțională a reținut că "prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil. În sensul celor arătate este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că "acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil." Ca atare, ceea ce trebuie să urmărească judecătorul în aplicarea acestui text legal este păstrarea unui just echilibru între părți în suportarea cheltuielilor de judecată, în considerarea faptului că prejudiciu părții care a câștigat procesul trebuie să fie cauzat de culpa procesuală a celeilalte. Or, raportul de cauzalitate necesar angajării răspunderii subzistă doar în măsura în care prejudiciul pretins are un caracter rezonabil și necesar, în lumina criteriilor mai sus amintite. În cauză, având în vedere că obiectul cauzei este reprezentat de anularea a două decizii administrativ-fiscale, iar complexitatea este una medie, rezultă că efortul avocatului de documentare, de concepție a acțiunii respectiv a pregătirii susținerii acestei cereri nu este nici el decât unul mediu cu solicitare, chiar în condițiile realizării unei asistențe juridice eficiente. Chiar dacă cererea de chemare în judecată s-a înregistrat pe rolul primei instanțe la data de 13.05.2015 și a fost finalizată la data de 12 septembrie 2017, iar în cursul judecății apărătorul reclamantei a participat la termenele de judecată și a avut rolul asigurării unei apărări, nu poate fi neglijat faptul că în raport de complexitatea dezbaterilor și de poziția procesuală adoptată de către recurentele-pârâte, prin recunoașterea pretențiilor deduse judecății, Înalta Curte constată că în raport de dispozițiile art. 22 alin. final C. proc. civ. trebuie să se țină cont de caracaterul rezonabil și echitabil a cheltuielilor de judecată. Pentru ansamblul argumentelor prezentate Înalta Curte va reduce valoarea cheltuielilor de judecată datorate reclamantei A. la suma de 25.000 RON.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa, în parte, sentința atacată în sensul că va reduce valoarea cheltuielilor de judecată datorate reclamantei A. la suma de 25.000 RON și va menține restul dispozițiilor sentinței recurate. În temeiul art. 451 alin. (2) coroborat cu art. 453 alin. (1) C. proc. civ. recurenții-pârâți vor fi obligați, în solidar, la plata sumei de 2.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată parțiale în recurs, către intimata-reclamantă. PENTRU ACESTE MOTIVE,