ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5611/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 11 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta ADMINISTRAȚIA FONDULUI PENTRU MEDIU a chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța și în baza probelor ce se vor administra, să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 1.760.401,69 RON reprezentând daune interese în cuantum egal cu suma trasă din finanțarea nerambursabilă acordată, precum și dobânda legală pentru suma acordată, la nivelul dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, calculată de la data plății.

Pârâta a formulat întâmpinare, la 16.05.2016, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca fiind neîntemeiată.

În subsidiar, a formulat cerere de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Județului Constanța prin Președintele Consiliului Județean, solicitând pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să fie obligați aceștia din urmă la plata sumelor solicitate de reclamantă în prezentul dosar, în sumă de 1.996.143,93 RON, și care reprezintă suma pretinsă de către A.F.M. pârâtei.

Pârâta A. S.R.L. a formulat o a doua întâmpinare, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța sa dispună:

- admiterea excepției inadmisibilității acțiunii câtă vreme contractul de finanțare nu a fost desființat de către o instanța de judecată, pactul comisoriu inserat in cuprinsul contractului de finanțare nerambursabilă nefiind un pact comisoriu expres;

- respingerea acțiunii ca nefondată, nefiind îndeplinite condițiile răspunderii contractuale.

La data de 3.08.2016, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție ca inadmisibilă.

La data de 19.09.2016, Consiliul Județean Constanța prin Președintele Consiliului Județean a formulat întâmpinare prin care a solicitat de asemenea respingerea cererii de chemare în garanție ca inadmisibilă.

La data de 19.09.2016, pârâta și-a precizat cererea de chemare în garanție, astfel:

Prin sintagma Presedintele Consiliului Judetean se referă atât la persoana Presedintelui Consiliului Judetean, dl. B., cat si la instituția Presedintelui Consiliului Judetean, asa cum este definita prin Legea 215/2001, menționând că instituția Presedintelui Consiliului Judetean este, conform Legii 215/2001, subordonata Consiliului Judetean, prin urmare Judetului Constanta.

De asemenea, s-a arătat, prin Sentinta civila 4124 pronuntata de Judecatoria Constanta in dosarul x/2015, instanta a constatat deja: "in considerarea normelor evocate, se retine ca Judetul, ca persoana juridica, este reprezentat in toate relatiile sale de catre presedintele consiliului judetean, ca institutie unipersonala. De asemenea, se retine ca intre presedintele consiliului judetean si consiliul judetean sunt raporturi juridice de subordonare."

Avand in vedere cele mentionate mai sus, a solicitat introducerea in cauza si a domnului B., cat si a institutiei Presedintelui Consiliului Judetean Constanta si a Consiluilui Judetean Constanta.

La data de 03.10.2016. pârâta a formulat precizări la cererea de chemare în garanție, la care a atașat o nouă cerere de introducere în cauză în calitate de chemați în garanție a următoarelor persoane:

Curtea, prin încheierea din 28.11.2016, a admis, în principiu, cererea de chemare în garanție, astfel cum a fost precizată, a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a Județului Constanța prin Consiliul Județean Constanța și Președintele Consiliului Județean Constanța, atât cel în funcție, cât și fostul Președinte al acestuia, B..

Prin sentința civilă nr. 2446 din 20 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta Administrația Fondului pentru Mediu, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L.; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.760.401,69 RON, reprezentând daune-interese și 230.813,11 RON, dobânda legală; a respins cererea de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a Județului Constanța prin Consiliul Județean Constanța și Președintele Consiliului Județean Constanța, atât cel în funcție cât și fostul Președinte al acestuia, B., ca nefondată, și a obligat pârâta la plata către chematul în garanție Județul Constanța a sumei de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței de fond, a declarat recurs, pârâta A. S.R.L., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată și admiterea cererii de chemare în garanție a Statului Român- prin Ministerul Finanțelor Publice și a Județului Constanța- prin Consiliul Județean Constanța și Președintelui Consiliului Județean Constanța.

Sub un prim aspect s-a susținut că, în mod nefondat, a apreciat instanța de fond faptul ca există un pact comisoriu expres în ceea ce privește rezilierea de plin drept a contractului de finanțare nerambursabila, reziliere operata prin emiterea notificării transmise prin adresa nr. x/29.12.2015.

Astfel, se susține că din interpretarea dispozițiilor art. 8.3 din contract se instituie o situație alternativă pe care o putea adopta intimata în caz de neexecutare a obligațiilor asumate de către recurentă, respectiv fie sistarea finanțării, fie rezilierea unilaterala a contractului.

Or, cată vreme s-a instituit acesta situație alternativa și câtă vreme prevederile art. 8.3 din contract reprezintă, în fapt, o reiterare a dispozițiilor art. 1020 vechiul C. civ. aplicabil spetei, notificarea pretins transmisa, nu are valoarea unei rezilieri a contractului, iar dispozițiile art. 8.3 din contract nu instituie un pact comisoriu expres. Pe cale de consecința, in lipsa unei rezilieri dispuse de instanța, intimata nu putea "omiso medio" să solicite obligarea la plata daunelor. Face precizarea ca nici nu a fost solicitata in instanța, în vreun dosar, rezilierea contractului, cu o eventuala consecința a dispunerii rezilierii de către instanțele de judecata.

Consideră ca opinia instanței sub acest aspect, potrivit cu care:

"situația alternativa la art. 8.3 din contract nu înlătura caracterul unui pact comisoriu expres, cată vreme acesta a fost instituit exclusiv in favoarea reclamantei", este lipsita de fundament juridic si reprezintă o interpretare a clauzelor contractuale străina de intenția pârtilor de la momentul contractării.

Mai mult, aceste sancțiuni ce s-au apreciat că au intervenit erau dependente de dovada faptului că societatea recurentă nu a primit efectiv corespondenta învederată de către intimata, mai ales in condițiile în care și art. 6.8 din contract, ce a reprezentat obligația pretins neîndeplinita, se instituie termene alternative de respectare a obligațiilor asumate.

Un alt aspect al nelegalității este încălcarea grava a principiului proporționalității atât de către autoritatea competenta, cât și de către instanța de fond.

Finanțarea, în cazul de fata, a fost pentru a susține si a promova înființarea de capacități de producție de energie din surse regenerabile. Fapt pentru care s-a încheiat contractul de finanțare, pentru o cofinanțare a unui proiect de centrale eoliene.

Acest proiect era compus din proiectul finanțat si o alta autorizație pentru infrastructura si conexiunile electrice, dat fiind faptul ca acestea erau necesare pentru realizarea racordului la sistemul energetic național (SEN). Infrastructura si racordarea pentru proiectul finanțat erau parte în alta autorizație si nu s-au scos "dublu", pentru simplul fapt ca acestea constau într-o suma de bani considerabila. Un anumit procent din valoarea autorizației de construire o reprezintă construcția. Prin urmare, autorizația obținută în cazul de fata nu conținea si partea de infrastructura.

Prin dosarul penal x/2014 a fost condamnat Președintele CJC pentru infracțiunea de abuz de serviciu pentru refuzul prelungirii autorizației de construire de la proiectul C..

Se arată că acest fapt a dus la sistarea lucrărilor de infrastructura si pentru proiectul de fata, ambele proiecte fiind integrate, prin faptul ca cel pentru care a fost refuzata prelungirea autorizației de construire conținea părți esențiale pentru proiectul de fata. Ceea ce a dus la sistarea lucrărilor, in lipsa autorizației de construire.

Recurenta precizează că acționat in instanța instituția Președintelui Consiliului Județean in calitate de emitent. Acesta a fost obligat in alte zeci de dosare sa emită actele. In cazul autorizației de la C., instanțele au respins obligarea prelungirii autorizației pe motivul ca chiar daca acesta a fost emisa cu mai multe luni întârziere, la momentul deciziei, actele fuseseră deja sechestrate ce către DNA si, prin urmare, nu a obligat instituția Președintelui sa emită actul respectiv pe motiv ca acesta nu il mai deține, autorizația aflându-se la DNA.

Recursul a fost respins prin decizia civila nr. 259 CA din 02.03.2015 pronunțata in dosarul x/2014, la fel cum si contestația în anulare. Chiar daca recurenta era cu proiectul nefinalizat, instanțele au refuzat obligarea la emiterea actului.

In data de 26.01.2015 susține că a primit autorizația de construire, cu valabilitate expirata (20.10.2013-20.10.2014). Fapt ce nu i-a permis continuarea lucrărilor, aflându-se in lipsa unei autorizații valabile.

Ținând cont de scopul finanțării si de faptul ca realizarea a fost imposibila prin comportamentul abuziv al autorității publice locale, care chiar daca a câștigat mai mult de 30 de dosare împotriva acesteia, nici unul din aceste dosare nu a fost executat pana la arestarea si suspendarea din funcție a Președintelui Consiliului Județean.

Se menționează că instanțele locale, au "omis", contrar prevederilor HCSM nr. 387/2005, art. 56 lit. d), art. 83 pct. 15 si art. 127, sa trimită dosarele spre executare, acest lucru întâmplându-se abia în anul 2014, fapt ce a determinat DNA sa deschidă 2 dosare din oficiu împotriva Fiscului și a Tribunalului Constanta pentru faptul ca Tribunalul nu a trimis spre executare dosarele în care Președintele Consiliului Județean era implicat. Iar toate celelalte organe locale au contribuit la neexecutarea celorlalte hotărâri.

Proporționalitatea este respectata atunci când măsura este utila, necesara si proporționala. Utila este când prin ea se poate atinge scopul. Scopul principal fiind de finanțare a proiectului. Proiectul nu s-a finalizat din cauza autorității locale corupte care nu vroia sa emită actul fără șpăgile aferente. Utila este măsura când prin ea se poate atinge scopul principal care a fost de finanțare a unui proiect si realizarea lui. Măsura trebuie sa fie si necesara. Necesara este atunci când nu exista alte masuri mai puțin agravante care afectează mai puțin drepturile fundamentale ale justițiabilului. In cazul de fata, recurenta arată că a fost deja afectată ca nu a obținut autorizația, iar când a obținut-o aceasta avea valabilitate expirata.

Rezilierea contractului care nu a putut fi finalizat din lipsa unei autorizații valabile, pentru masurile care nu au fost implementate nu se datorează unei culpe a recurentei, mai mult, așa cum constata instanța in dosarul x/2014, a întreprins toate masurile existente in România în vederea obținerii unei autorizații pe calea legala.

Rezilierea contractului, fără sa se tina cont de situație, încalcă prin urmare principiul proporționalității. Rezilierea înrăutățește situata deja inegala realizata de autoritățile locale în conveniența cu instanțele si parchetul local, care a tergiversat toate dosarele împotriva Președintelui Consiliului Județean Constanta, si care după arestarea acestuia a emis ordonanțe de tergiversare, atestând ca organele de cercetare penala au încălcat dispozițiile procurorului, au îngreunat demersul actului de justiție. Fapt ce arata ca pe nicio cale nu s-a putut obține prelungirea valabila.

Măsura rezilierii nu este proporționala, pentru ca nu tine cont de situația de fata existenta, nu tine cont de faptul ca la toate notificările anterioare recurenta a răspuns, iar in cazul de față, daca ar fi primit comunicarea, ar fi răspuns si aici.

Presupunând, prin absurd, ca măsura ar fi fost comunicata si nu a răspuns in timp, instituția putea sa ne apeleze telefonic, sa întrebe in ce stadiu sunt lucrările, sa încerce alte masuri de a reaminti o eventuala obligație pe care nu a primit-o.

Si precizează ca pe lângă banii primiți de la AFM, au fost investiți cca 2 milioane euro din surse proprii in vederea realizării acestui proiect, care a rămas in stadiu semifinalizat din lipsa autorizației de construire valabile, pentru finalizarea lucrărilor de construire, așa cum erau prevăzute si necesare, si cum autorizația solicitata nu a fost prelungita de către autoritățile locale.

In ceea ce privește dovedirea de către societatea recurentă, ca nefinalizarea proiectului nu s-a datorat culpei sale, ci refuzului nejustificat al chemaților in garanție de a prelungi valabilitatea autorizației de construire, fapt confirmat de către instanța penala, considera ca instanța de fond, in mod nelegal, nu a dat valoarea probatorie corecta probelor administrate in cauza si a apreciat ca sunt întrunite elementele răspunderii civile contractuale, deși eram clar in prezenta unei cauze exoneratoare de răspundere, respectiv fapta unui terț. Trebuie să se țină cont ca terțul in cazul de fata este o autoritate publica împreuna cu instanțele locale si organele fiscale locale care nu au executat hotărârile.

Deși prin întâmpinarea formulata de către parte, in mod direct, in lipsa unui reprezentant convențional, avocat, s-a invocat clauza de nerăspundere întemeiata pe cazul fortuit sau forța majora, instanța de fond, in lumina rolului sau activ, avea obligația sa recalifice aceasta clauza de răspundere si să constate, in baza probatoriului administrat, faptul ca suntem in prezenta unei clauze exoneratoare de răspundere datorata faptei unui terț, in speța refuzul Președintelui CJC de a prelungi autorizația de construire, fapta apreciata ca fiind de natura penala de către instanțele de judecata.

Aceasta fapta a unui terț a determinat imposibilitatea continuării proiectului si, in mod evident, imposibilitatea comunicării către intimata a unui grafic corect de finanțare, cată vreme situația prelungirii valabilității autorizației de construire era incerta datorita atitudinii Președintelui CJC.

Pe cale de consecința, în lumina probatoriului administrat, instanța de fond ar fi trebuit sa constate ca nu sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii contractuale, cată vreme nu a existat o culpa a societății recurente in neexecutarea obligației de a transmite graficul de finanțare.

În ceea ce privește cererea de chemare in garanție, urmează a se avea in vedere faptul ca, in mod incorect, instanța de fond nu a făcut legătura dintre obligația pretins încălcată de către societatea recurentă respectiv aceea de comunicare a graficului de finanțare si aceea a obligațiilor legale de către chemații in garanție de a prelungii valabilitatea AC. Or, este evident ca graficul de finanțare pe care trebuia sa il comunice era in strânsa legătura cu calendarul obținerii autorizațiilor de construire ce trebuiau emise de către chemații in garanție, astfel ca legătura dintre obligația sa contractuala si obligația legala a acestora era evidentă.

Mai mult, conform hotărârilor judecătorești depuse, toate instanțele constata ca acțiunile ori inacțiunile Președintelui Consiliului Județean angajează răspunderea unității administrativ teritoriale - Județul Constanta.

Se mai arată că, chiar daca ar fi primit notificare, nici un avea cum sa predea un grafic de finanțare, atât timp cat nu era în posesia unei autorizații valabile, pentru faptul ca autoritatea competenta a emis-o cu valabilitate expirata. 4. Apărările formulate în cauză

Intimata- reclamantă Administrația Fondului pentru Mediu și intimatul- chemat în garanție Statul Român- prin Ministerul Finanțelor Publice au formulat, fiecare, întâmpinare în recurs, prin care, fără a invoca excepții, au solicitat respingerea recursului.

4.1 Intimata reclamantă Administrația Fondului pentru Mediu a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În opinia intimatei, nu pot fi reținute susținerile recurentei referitoare la inexistența unui pact comisoriu expres referitor la rezilierea de drept a Contractului de finanțare nerambursabilă.

Prin Contractul de finanțare nerambursabilă nr. x/21.06.2010, s-a stipulat expres că beneficiarul are obligația să asigure executarea proiectului cu diligenta necesară și eficiență, precum și faptul că, nerespectarea oricărei obligații asumate prin contract reprezintă caz de culpă și, prin urmare, recurentul a avut ab initio prefigurarea faptului că va suporta consecințele neexecutării întocmai a prevederilor contractuale.

Clauza convenită de părți la art. 8 pct. 8.3 din Contract conform căreia: "AFM va notifica Beneficiarul în maximum 5 zile de la constatarea unui caz de culpă și, în cazul în care deficiențele menționate în notificare nu sunt înlăturate în maximum 30 de zile de la data notificării, AFM are dreptul să ia următoarele măsuri, fără punerea în întârziere și fără nicio altă formalitate prealabilă: sistarea temporară a utilizării finanțării, până la remedierea cauzelor care au dus la sistare; sistarea definitivă și rezilierea unilaterală a contractului cu recuperarea sumelor virate către Beneficiar, în condițiile Codului de procedură fiscală." constituie un pact comisoriu expres de ultim grad, modul de redactare fiind fără echivoc în sensul forței sale juridice.

Ca atare, rolul instanței sub aspectul aplicării sancțiunii rezilierii este înlăturat în totalitate. Dacă una din părți sesizează instanța, aceasta nu poate decât să verifice dacă au fost îndeplinite condițiile prevăzute în pactul comisoriu expres, în speță, dacă operează culpa prevăzută în clauza (pct. 6.8 coroborat cu art. 9 pct. 9.2 lit. a) din contract.

4.2 Intimatul chemat în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În opinia acestuia, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 72 C. proc. civ. pentru a opera instituția chemării în garanție.

Așa cum se poate observa din lecturarea documentației existente la dosar rezilierea contractului de finanțare nerambursabilă nr. x/21.12.2011 a fost determinată de neexecutarea de către S.C. A. S.R.L. a obligațiilor asumate potrivit art. 6 pct. 6.8 din acest contract, în sensul că nu a comunicat Administrației Fondului pentru Mediu nici în termen de 7 zile de la cererea acesteia și nici în termen de 30 de zile după ce a fost notificată asupra neexecutării obligației, informațiile considerate relevante, anume documente privind graficul de finanțare nerambursabilă.

Prin urmare, simpla invocare a prevederilor art. 72-74 C. proc. civ. nu sunt suficiente pentru a opera chemarea în garanție fără a arăta și motivele potrivit cărora, acestea sunt incidente în prezenta cauza, ori convenția respectiv dispoziția legală, ce constituie izvorul obligației de garanție

Or, atât practica judiciară cât și doctrina au statuat în sensul că cererea de chemare în garanție se fundamentează pe existența unui raport juridic preexistent sesizării instanței de judecată, încheiat între una din părțile procesului ce are ca obiect cererea principală și terțul care ar putea fi atras în litigiu prin acest mijloc procedural, în vederea obligării acestuia din urmă la plata despăgubirilor pe care le-ar avea de suportat cel obligat în litigiul principal, situație ce nu se regăsește în prezenta cauză.

Este adevărat că potrivit dispozițiilor art. 3 pct. 81 din H.G. nr. C 4/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, cu modificările și completările ulterioare, instituția intimată are atribuția de a reprezenta statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ. Însă aceasta nu presupune implicit faptul că în toate litigiile Statul Român este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice indiferent de obiectul cauzelor (anulare acte administrative, pretenții etc) și temeiul legal al acestora.

De altfel, prin calea de atac promovată, societatea nu aduce niciun argument în ceea ce privește chemarea în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, acestea vizând exclusiv acțiunile Președintelui Consiliului Județean Constanta ori a Județului Constanta prin Consiliul Județean Constanta.

S-a mai susținut că, analizând înscrisurile existente la dosar și dispozițiile incidente cauzei, judecătorul fondului a reținut că măsura luată de Administrația pentru Mediu (urmare a ședinței comitetului director din data de 10.12.2015) în sensul rezilierii contractului de finanțare nerambursabilă nr. x/21.06.2010 cu recuperarea sumelor finanțate, împreună cu dobânda aferentă, este corectă și legală.

Aceasta întrucât, prin adresele nr. x/08.07.2015, nr. y/17.09.2015, nr. z/19.10.2015, intimata-reclamantă a informat recurenta-pârâtă despre ridicarea suspendării contractului (ca o consecință a lipsei fondurilor disponibile Administrației Fondului pentru Mediu alocate pentru categoria ce proiecte din care face parte și proiectul finanțat în această cauză) precum și despre perioada de implementare rămasă, solicitând totodată, graficul de finanțare.

Or, atâta vreme cât recurenta-pârâtă nu a răspuns acestor adrese și nici nu s-a prevalat de necomunicarea acestora (deoarece își schimbase sediul) în sensul că și în situația în care ar fi primit aceste adrese nu ar fi avut posibilitatea de a prezenta un grafic de finanțare, întrucât nu a fost prelungită valabilitatea autorizației de construire, în mod corect Administrația Fondului pentru Mediu a adoptat hotărârea rezilierii contractului.

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și dispozițiile art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 29 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată, inițial, la data de 5 decembrie 2019.

II. Soluția Înaltei Curți asupra recursului dedus judecății

Examinând recursul prin prisma motivelor de fapt arătate, a temeiurilor de casare invocate, precum și a probelor administrate în cauză, Înalta Curte reține caracterul lui fondat, pentru considerentele expuse în continuare:

Motivele de recurs invocate prin prezentul demers judiciar pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv când hotărârea a fost dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material.

O primă critică invocată se referă la greșita interpretare a prevederilor contractuale, cărora le-a dat eficiența unui pact comisoriu expres. În opinia recurentei, instanța de judecată trebuia să dispună rezilierea contractului de finanțare, iar situația alternativă prevăzută la art. 8.3 din contract este o dovadă a faptului că nu poate fi incident în cauză pactul comisoriu expres așa cum a stabilit prima instanță.

Verificând clauzele contractuale prin prisma celor susținute de părți, se observă că pentru intervenirea de drept a incidentului rezilierii contractului au fost invocate prevederile art. 8 și 9.

Astfel, măsura rezilierii contractului de finanțare a fost adoptată în temeiul disp. art. 8 pct. 8.3 potrivit cărora: ".AFM va notifica Beneficiarul în maximum 5 zile de la constatarea unui caz de culpă și, în cazul în care deficiențele menționate în notificare nu sunt înlăturate în maximum 30 de zile de la data notificării, AFM are dreptul să ia următoarele măsuri, fără punerea în întârziere și fără nicio altă formalitate prealabilă:

a) sistarea temporară a utilizării finanțării, până la remedierea cauzelor care au dus la sistare;

b) sistarea definitivă și rezilierea unilaterală a contractului cu recuperarea sumelor virate către Beneficiar, în condițiile Codului de procedură fiscală.".

Art. 9 pct. 9.2 lit. a) din Contract, acesta poate înceta prin reziliere, la inițiativa AFM în situația în care beneficiarul nu-și îndeplinește obligațiile asumate prin Contract.

Art. 9 pct. 9.3 din Contract dispune:

"In caz de reziliere, Beneficiarul este obligat la plata de daune-interese, în cuantum egal cu suma trasă din finanțare".

În conformitate cu prevederile art. 8 pct. 1 din același contract "nerespectarea de către beneficiar a oricăreia din obligațiile sale asumate prin prezentul contract constituie caz de culpă", iar culpa recurentei a fost raportată la nerespectarea prevederilor art. 6.8.

Potrivit acestora se stabilește în sarcina beneficiarului finanțării obligația "de a furniza copii ale situațiilor sale financiare trimestriale/semestriale și anuale, inclusiv balanțele lunare de verificare aferente acestora si să transmită AFM orice altă informație sau documente relevante pentru prezentul contract, solicitate în mod rezonabil de către aceasta în termen de maxim 7 file de la cerere. "

Concret, prin adresele înregistrate la AFM sub nr. x/08.07.2015, nr. y/17.09.2015, nr. z/19.10.2015, recurenta pârâtă a fost informată de ridicarea suspendării Contractului (lipsa fondurilor disponibile ale AFM, alocate pentru categoria de proiecte din care face parte și proiectul finanțat în prezenta cauză conducând la această soluție), dar și de perioada de implementare rămasă, solicitându-se, totodată, graficul de finanțare. Adresele menționate în precedent au fost transmise prin fax și poștă, acestea din urmă fiind returnate la sediul AFM din cauza modificării adresei sediului recurentei .

Având în vedere că nu au fost comunicate de către recurentă informațiile solicitate, în ședința Comitetului Director al AFM din 10.12.2015 s-a hotărât rezilierea Contractului de finanțare nerambursabilă nr. x/21.06.2010 cu recuperarea sumelor finanțate, împreună cu dobânda aferentă .

Această măsură a fost adusă la cunoștința recurentei pârâte prin Adresa nr. x/08.01.2016 prin care a fost notificată și cu privire la obligația de restituire a sumei de 1.996.143,93 RON, după cum urmează:- 1.760.401,69 RON - finanțare acordată; - 230.813,11 RON - dobândă aferentă finanțării acordate.

Din interpretarea sistematică a clauzelor contractuale, așa cum au fost citate mai sus, se constată că prima instanță a stabilit corect că, în cauză operează un pact comisoriu expres, fiind evidentă voința părților de a stabili o modalitate extrajudiciară de desființare a contractului, care rezultă din folosirea expresiei:

"fără punerea în întârziere și fără nicio altă formalitate prealabilă".

Așadar, contractul părților prevedea rezilierea unilaterală a acestuia, prin declarație unilaterală adresată părții contractante, fără intervenția instanțelor de judecată.

Susținerea recurentei în sensul că tot contractul stabilea și o modalitate alternativă de sancțiune în caz de neexecutare culpabilă și anume sistarea finanțării, nu poate fi primită, în condițiile în care intimata era îndreptățită să opteze între cele două variante, fără a fi ținută de adoptarea lor succesivă.

Ca atare, primul motiv de recurs, privind inexistența pactului comisoriu expres în contract, nu poate fi reținut ca motiv de casare al sentinței recurate.

Un alt motiv de casare invocat se referă la încălcarea principiului proporționalității în adoptarea măsurii autorității.

În cadrul acestui motiv s-a invocat lipsa culpei pentru neexecutarea clauzelor contractuale, atât din perspectiva neprimirii corespondenței prin care intimata i-a solicitat graficul de rambursare, cât și a faptului că neexecutarea s-a produs datorită culpei Președintelui CJC care a refuzat nejustificat să prelungească autorizația de construire la proiectul finanțat în cauză, sens în care a și fost condamnat penal pentru abuz în serviciu, în dosarul penal x/2014

Aceste argumente vor fi analizate de instanța de control judiciar, deoarece, în cazul pactului comisoriu de gradul IV, deși rezilierea se dispune prin simplă notificare a părții îndreptățite, în caz de litigiu, trebuie analizată îndeplinirea condițiilor de incidență a acestei măsuri, în cazul de față a culpei contractuale. Așadar, instanța nu dispune rezilierea contractului, dar constată îndeplinirea sau nu a condițiilor invocate de părți și dacă măsurile adoptate sunt sau nu justificate.

Prima instanță a reținut că, "într-adevăr, așa cum a menționat și reclamanta în acțiune, aceste adrese nu au ajuns la acel moment la cunoștința pârâtei, ca urmare a modificării adresei sediului pârâtei", însă a statuat că recurenta pârâta nu s-a prevalat de această necomunicare, poziția sa constantă, exprimată atât în cererile depuse la dosar, cât și în răspunsul la interogatoriul solicitat de chematul în garanție, filele x, fiind că, deși nu a primit aceste adrese, nu ar fi putut prezenta nici un grafic de finanțare, în condițiile în care nu s-a prelungit valabilitatea autorizației de construire.

Acest argument nu poate fi primit de instanța de control judiciar, deoarece, așa cum s-a arătat anterior, pentru intervenirea unilaterală, de drept, a rezilierii contractului, fără alte formalități și fără intervenția instanței, trebuie să fie dovedită cu certitudine o culpă a beneficiarului contractului, iar acesta a susținut constant pe parcursul procesului că nu există un astfel de comportament culpabil în sarcina sa.

Revenind la motivul rezilierii se constată că se impută recurentei încălcarea prevederilor art. 6.8. din contract, având în vedere că prin 3 adrese succesive s-a solicitat acesteia înaintarea graficului de rambursare, adrese la care nu a fost înaintat niciun răspuns.

Așa cum rezultă din chiar cuprinsul cererii de chemare în judecată, faptul neprimirii adreselor de către recurenta pârâtă, este necontestat, chiar intimata reclamanta admițând că adresele au fost returnate datorită schimbării se sediu.

Totodată, nu este de ignorat nici faptul că, din dovezile aflate la dosar fond, adresele în discuție nu au fost înaintate recurentei pârâte la sediul său, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, așa cum s-a procedat în cazul adresei de reziliere, ci doar au fost trimise prin fax, neexistând dovada unei alte modalități de comunicare.

Or, acest fapt al necomunicării adreselor, prin care recurentei pârâte i se solicită comunicarea unor documente esențiale pentru derularea contractului, nu poate fi ignorat, întrucât nu îi poate fi imputată uneia dintre părți neîndeplinirea unei obligații de care nu a luat cunoștință.

Mai mult, fiind invocată nerespectarea prevederilor art. 6.8 din contract se constată că potrivit acestui punct contractual se stabilește în sarcina beneficiarului finanțării obligația "de a furniza copii ale situațiilor sale financiare trimestriale/semestriale și anuale, inclusiv balanțele lunare de verificare aferente acestora si să transmită AFM orice altă informație sau documente relevante pentru prezentul contract, solicitate în mod rezonabil de către aceasta în termen de maxim 7 file de la cerere."

Din interpretarea acestei clauze, rezultă că pentru invocarea nerespectării ei de către beneficiar trebuia ca acesta să refuze înaintarea unor documente ce țineau de situația sa financiară, sau alte informații și documente relevante pentru contract, solicitate în mod rezonabil.

În speță, beneficiarului recurent i s-a solicitat depunerea unui grafic de finanțare, iar așa cum rezultă din documentul aflat la dosar fond, graficul de finanțare constituie anexa 2 la contractul de finanțare nerambursabilă, deci este un act negociat și întocmit de ambele părți, iar pentru modificarea acestuia se impunea acordul de voință al ambelor părți, iar nu doar al recurentei.

Mai mult, datorită specificului contractului, intimata reclamantă având calitatea de finanțator, întocmirea graficului de finanțare era o activitate, mai degrabă, în sarcina acesteia, iar nu a beneficiarului, astfel că documentul pentru lipsa căruia s-a dispus rezilierea contractului nu putea fi solicitat în mod rezonabil recurentei.

Nu în ultimul rând, prima instanță a reținut și aspectul de necontestat al imposibilității derulării contractului de finanțare ca urmare a refuzului prelungirii autorizației de construire de către B. fostul Președinte al Consiliului Județean Constanța, care a și fost condamnat acordându-se recurentei pârâte daune morale, așa cum rezultă din sentința penală nr. 1602/27.06.2016, filele x, însă nu a dat nicio valență acestui considerent, deși a fost invocat în cuprinsul apărărilor formulate.

Înalta Curte constată că o atare situație de fapt, este de natură să conducă la încălcarea principiului proporționalității măsurii rezilierii contractului, așa cum a susținut recurenta.

Este de principiu că măsurile adoptate de autoritățile administrației publice trebuie să fie corespunzătoare satisfacerii unui interes public, precum și echilibrate din punctul de vedere al efectelor asupra persoanelor.

Or, în cauză, deși s-a constatat indubitabil, în mod definitiv de către o instanță judecătorească penală, că prezentul contract de finanțare nerambursabilă nu a putut fi derulat datorită culpei unui funcționar care a refuzat în mod nejustificat să elibereze prelungirea autorizației de construire, fiind și condamnat pentru acest comportament, măsura rezilierii contractului, pentru nedepunerea unui document a cărui întocmire și negociere intra în atribuția ambelor părți și de solicitarea căruia partea nu a luat cunoștință, nu apare ca fiind proporțională.

Fiind așadar fondat cel de-al doilea motiv de recurs, care conduce la respingerea acțiunii intimatei reclamante, Înalta Curte nu va mai analiza cel de-al treilea motiv referitor la respingerea cererii de chemare în garanție, întrucât admiterea acesteia, oricum nu se mai justifică în raport de soluția adoptată cu privire la cererea principală.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea 554/2004 se va dispune admiterea recursului, cu consecința casării parțiale hotărârii recurate și în rejudecare respingerea acțiunii ca neîntemeiată, inclusiv a solicitării pârâtului de plată a cheltuielilor de judecată. Va fi menținută soluția în privința respingerii cererii de chemare în garanție.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2446 din 20 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează în tot sentința recurată și, în rejudecare:

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Administrația Fondului pentru Mediu, ca neîntemeiată.

Respinge cererea de chemare în garanție, ca rămasă fără obiect.

Obligă intimata- reclamantă Administrația Fondului pentru Mediu la plata sumei de 6.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 octombrie 2020.