ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3396/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 15 februarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, contestație împotriva Deciziei nr. 3548 din 30.01.2017 emise de către pârât, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: anularea în integralitate a art. 2 din Decizia nr. 3548/30.01.2017, prin care s-a respins cererea de plată cu privire la suma de 4.510 RON, și obligarea pârâtului la plata sumei de 4.500 RON; cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată avansate de către reclamantă în cadrul prezentei proceduri.

Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu a formulat întâmpinare, dar la data de 11.05.2017 a depus la dosar note de ședință, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, și a invocat excepția inadmisibilității petitului nr. 2 privind obligarea sa în favoarea reclamantei a sumei solicitate în cuantum de 4510 RON.

Pe de altă parte, pârâtul a invocat excepția de nelegalitate a deciziei FGA nr. 3548/30.01.2017 prin raportare la admiterea la plata a accesoriilor debitului deja stins prin plata de asigurătorul în faliment și la cheltuielile de judecată achitate având în vedere încălcarea dispozițiilor art. 13-14 coroborate cu art. 4 din Legea nr. 213/2015 și cu prevederile art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3496 din 05 octombrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a respins excepția inadmisibilității capătului 2 de cerere, invocată de pârât, ca neîntemeiată; a admis excepția de nelegalitate a deciziei nr. 3548/30.01.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, invocată de aceasta, și a constatat nelegalitatea parțială a deciziei nr. 3548/30.01.2017, respectiv în ceea ce privește acordarea dobânzii legale și a cheltuielilor de judecată stabilite prin sentința civilă nr. 5931/04.11.2015 pronunțată de Judecătoria Arad, secția Civilă în dosarul nr. x/2015; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea în totalitate a hotărârii primei instanțe și, în rejudecare, admiterea contestației formulate împotriva Deciziei F.G.A. și obligarea acesteia la plata întregii sume solicitate; cu obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurenta- reclamantă a relevat scurt istoric al cauzei și a criticat hotărârea instanței de fond ca fiind dată cu interpretarea greșită a textelor de lege aplicabile în cauză, invocând, în esență, următoarele motive:

Instanța de fond a interpretat în mod eronat dispozițiile legale incidente în cauză (art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004; art. 4 alin. (1) lit. a) și art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015), și anume, faptul că sumele solicitate de către reclamantă nu reprezintă creanțe de asigurări, deoarece nu ar avea legătură cu raportul de asigurare.

Susține recurenta- reclamantă că dobânda legală solicitată, respectiv, cheltuielile de judecată nu pot fi considerate că nu ar intra în categoria despăgubirilor ce i se cuvin, atâta timp cât decurg în mod direct din încheierea contractului de asigurare și astfel, prin încheierea contractului de asigurare, asigurătorul și-a asumat obligația de plată a despăgubirii rezultate în urma producerii riscului asigurat, despăgubire ce constituie în fapt prejudiciul cauzat persoanei vătămate prin producerea evenimentului asigurat.

Or, susține recurenta, prejudiciul suferit include nu numai dauna reprezentând reparațiile/înlocuirea vehiculului avariat, ci și cheltuielile de judecată efectuate în vederea stabilirii cuantumului acestei daune, cât și dobânda legală aferentă acestei sume.

Prin sentința civilă pronunțată de Judecătoria Arad, prin care s-a constatat existența obligației de despăgubire a reclamantei de către Societatea de B. S.A., asigurătorul de răspundere civilă a fost obligat la plata tuturor acestor sume în temeiul contractului de asigurare încheiat de către părți ca urmare a producerii riscului asigurat, respectiv, a stabilirii de către instanța de judecată a răspunderii asigurătorului de reparare a prejudiciului cauzat.

Pe de altă parte, a mai arătat recurenta- reclamantă, potrivit dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995, în vigoare la data producerii accidentului, legiuitorul prevede în mod expres că, "asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare… și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil". Aceleași prevederi se regăsesc și în normele privind asigurarea de răspundere civilă, prin care se indică în mod expres că asigurătorul are obligația de a despăgubi persoana prejudiciată și acordă în acest sens despăgubiri pentru cheltuielile de judecată efectuate de către persoana prejudiciată (art. 26 din Ordinul 14/2011).

În acest context, atâta timp cât legiuitorul a prevăzut în mod expres că în materie de asigurări, persoana prejudiciată este îndreptățită, în baza contractului de asigurare, atât la plata daunei, cât și a cheltuielilor de judecată efectuate în procesul civil, ceea ce înseamnă, că și aceste cheltuieli decurg tot din contractul de asigurare, apreciază recurenta-reclamantă că interpretarea Curții în sensul în care acestea nu ar intra în categoria despăgubirilor, nu poate fi primită.

De altfel, mai arată, Legea nr. 213/2015 prevede că Fondul garantează plata "despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare", limitările de plată a acestor sume privind numai respectarea plafonului de garantare și limita resurselor financiare disponibile, fără a se menționa vreo excludere cu privire la natura acestor despăgubiri.

Prin urmare, recurenta- reclamantă susține că, atâta timp cât dispozițiile legale nu prevăd o altă limitare a plății acestor indemnizații/despăgubiri în afara plafonului stabilit, suma la care este îndreptățită în vederea recuperării prejudiciului cauzat în urma producerii riscului asigurat include atât despăgubirea, cât și dobânda legală ca urmare a neachitării la termen a despăgubirii de către asigurătorul de răspundere civilă, precum și cheltuielile de judecată cauzate de demararea procesului civil în vederea recuperării acestor sume.

Intimatul- pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu a formulat întâmpinare în recurs.

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 20 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 30 octombrie 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În speță, pe calea acțiunii în contencios administrativ deduse judecății, reclamanta a solicitat anularea art. 2 din Decizia nr. 3548/30.01.2017 emisă de intimatul- pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care s-a respins cererea sa de plată cu privire la suma de 4.510 RON, precum și obligarea pârâtului la plata acestei sume.

Având în vedere calificarea pe care prima instanță a dat-o demersului judiciar al reclamantei, pe care l-a încadrat în prevederile generale ale Legii nr. 554/2004, Înalta Curte constată că recursul este admisibil, în temeiul art. 20 din actul normativ menționat.

Verificând sentința recurată, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., căruia se circumscriu criticile de nelegalitate formulate de recurentă, Înalta Curte reține următoarele:

Prin motivele de casare invocate prin cererea de recurs, reclamanta a formulat critici referitoare la aplicarea și interpretarea greșită dată de curtea de apel dispozițiilor art. 2 alin. (1) și (3), art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, prevederilor art. 49 din Legea nr. 136/1995, prezentând propria interpretare a acestor dispoziții legale, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le examineze împreună și să le răspundă prin argumente comune raportat la finalitatea lor concretă.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului", iar art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Aceste norme reprezintă o transpunere în dreptul național a Directivei 2009/138/CE.

De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului de Garantare a Asiguraților, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege.".

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 și Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale dobânzilor legale și a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, trebuie avute în vedere și prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite." Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, Înalta Curte constată că dobânda legală și cheltuielile de judecată nu sunt datorate în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligație rezultă exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei societății în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum și a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Sumele pretinse cu titlu de dobânzi legale și de cheltuieli de judecată stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind așadar diferită, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1350 din C. civ..

Înalta Curte reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5".

Or, recurenta- reclamantă nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Așadar, legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că dobânzile legale și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asigurătorului C. S.A., pentru recuperarea ei recurenta- reclamantă având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv, înscrierea creanței la masa credală.

Totodată, se constată că dispozițiile art. 49 din Legea nr. 136/1995, la care a făcut trimitere recurenta- reclamantă, conform cărora, "Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, în conformitate cu: a) legislația în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul și cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislația respectivă și cel prevăzut în contractul de asigurare;", nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere și dobânzilor, întrucât, sfera de cuprindere a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei- reclamante sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind fondat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 3496 din 05 octombrie 2017, a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iulie 2020.