ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5552/2020

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, reclamanții A., B., C. și D. au chemat în judecată pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la emiterea Deciziei de soluționare a cererii de despăgubire, înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților cu nr. x, în data de 23.05.2017. Prin întâmpinare, pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a invocat excepția inadmisibilității și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii ca inadmisibilă, în raport de dispozițiile Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților. Pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Soluția primei instanțe Prin sentința nr. 1471 din 27 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității, a admis acțiunea formulată de reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR și a obligat pârâtul să soluționeze cererea înregistrată sub nr. x/23.05.2017. A obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cererea de recurs Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamantul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate, și, pe cale de consecință, admiterea excepției inadmisibilității acțiunii și pe cale de consecință respingerea acțiunii formulate ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată. După ce a prezentat situația de fapt, a arătat recurentul-pârât că Legea nr. 213/2015 nu prevede un termen pentru soluționarea cererilor și nici nu poate fi prevăzut un asemenea termen, având în vedere numărul foarte mare de cereri pe care le primește. Astfel, soluția este aplicarea unui termen rezonabil de soluționare a cererilor care îi sunt adresate, soluție care este confirmată atât de practica CEDO, cât și de soluțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție care privesc soluționarea administrativă a anumitor cereri ce presupun un demers administrativ laborios de analiză și documentare. În argumentarea aplicării termenului rezonabil de soluționare a menționat recomandarea privind buna administrare prin care Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a cerut statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări (administrații), ca administrațiile publice să acționeze și să-și exercite obligațiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei și cu interesele care există în cauza respectivă. Ca urmare a aderării României la UE și intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată din TVE, recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, cetățenii români sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare, ca drept fundamental, în raport cu statutul lor de cetățeni europeni. Astfel, potrivit art. 41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparțial, corect și într-un termen rezonabil. În opinia recurentului, prin stabilirea de către instanță a obligării recurentului la soluționarea cererii unui petent înaintea altor cereri, s-ar deturna ordinea de soluționare, obligând Fondul de Garantare să soluționeze cererea intimatului-reclamant care s-a adresat instanței înaintea altor persoane care aveau prioritate față de acesta. Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a reiterat excepția inadmisibilității acțiunii, susținând că prezenta cauză nu a avut ca obiect anularea/contestarea unei decizii de respingere totală sau parțială emisă în baza dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, a sumelor pretinse de reclamantă. Petitul acțiunii viza emiterea unui răspuns dar cu privire la anumite sume de bani, mai exact la plafonul maxim stabilit prin art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Decizia instanței de recurs Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de prevederile legale incidente, constată că recursul este nefondat, neputându-se reține incidența motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Intimații-reclamanți din prezenta cauză, la data de 23.05.2017, au înregistrat la Fondul de Garantare a Asiguraților, o cerere prin care aceștia au solicitat plata despăgubirilor reprezentând daune materiale și daune morale urmare a prejudiciului suferit ca efect al evenimentului rutier din data de 8.11.2012. Autoturismul implicat în eveniment era asigurat la S.C. E. S.A. La data de 16.02.2017, Tribunalul Sibiu a dispus începerea procedurii falimentului debitoarei S.C. E. S.A. Legiuitorul a înțeles să supună regulilor și principiilor contenciosului administrativ reglementat de Legea nr. 554/2004 cererile formulate de solicitanți, precum și deciziile autorității administrative. În cazul în care autoritatea întârzie emiterea deciziei de despăgubire, solicitantul are la dispoziție remediul prevederilor din Legea nr. 554/2004, prin care poate solicita obligarea acesteia să emită decizia în conformitate cu dispozițiile art. 8, 11 și 18 din Legea contenciosului administrativ. Dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 prevăd un termen de 30 de zile în care autoritatea să răspundă solicitantului, dacă prin lege nu se prevede alt termen. După cum a constatat și prima instanță, Legea nr. 213/2015 nu prevede un termen anume pentru finalizarea procedurii administrative de soluționare a cererilor de plată. Când legea specială nu prevede un termen derogatoriu pentru rezolvarea cererii, este aplicabil termenul de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 554/2004. Prin motivele de casare, recurentul-pârât a susținut, în esență, că nu se poate aplica acest interval de timp, în raport cu numărul mare de cereri ce trebuie soluționate și că, prin urmare, cererile se soluționează într-un termen rezonabil. Or, reține Înalta Curte că soluționarea cererilor într-un termen rezonabil poate fi invocată numai de către petent/solicitant împotriva autorității ce are această obligație și nu invers. Faptul că legiuitorul nu a prevăzut în cuprinsul Legii nr. 213/2015 un alt termen față de dispozițiile Legii nr. 554/2004 are semnificația incidenței dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din lege și nu reprezintă o lacună legislativă sau, dimpotrivă, aplicarea unui alt termen ce este lăsat la latitudinea autorității publice (în sens larg). Chiar termenul de 30 de zile reprezintă aplicarea dreptului la o bună administrare reglementat în Recomandările Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei sau în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, la care recurentul a făcut trimitere. Încărcătura sau slaba organizare a administrației nu sunt imputabile solicitanților, ci reprezintă riscul acesteia de a fi chemată în judecată și de a plăti, eventual, și daune pentru întârziere. Încălcarea dreptului la soluționarea cererii într-un termen rezonabil poate fi invocată așadar de către intimații-reclamanți a căror cerere, formulată în data de 23.05.2017, nu a fost soluționată nici până la data soluționării prezentei căi de atac. În ceea ce privește criticile aduse sentinței recurate raportat la soluția de respingere a excepției inadmisibilității, invocată de pârâtul-recurent, aceste sunt neîntemeiate, instanța de fond argumentând în mod judicios soluția pronunțată.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Prin urmare, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă analizarea, interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, astfel că, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează a respinge recursul, ca nefondat.