ÎCCJ, Decizia nr. 104/2021

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

I. Prin încheierea din 25 februarie 2021 pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în Dosarul nr. x/2016 au fost respinse, ca inadmisibile, cererile formulate de recurenții inculpați A. și B. de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) și (2) din C. proc. pen.

Examinând cererile formulate de recurenții inculpați A. și B. de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că acestea sunt inadmisibile.

Astfel, din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, s-a constatat că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții cu excepția ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanța realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, și corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Obligația instanței de a examina și această condiție implicită de admisibilitate rezultă chiar din jurisprudența instanței de contencios constituțional, ale cărei decizii au fost, în mod constant, în sensul respingerii, ca inadmisibile, a excepțiilor de neconstituționalitate formulate cu nerespectarea competenței sale expres prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 (mutatis mutandis Deciziile nr. 35/20.01.2011, nr. 284/24.02.2011, 187/06.03.2012 și 378/26.06.2014 ale Curții Constituționale).

În acest context instanța a reținut că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. formulată de recurenții inculpați A. și B. întrunește doar trei din cele patru condiții prevăzute de lege pentru admisibilitatea acesteia - respectiv invocarea de către o parte din proces, în fața unei instanțe de judecată, a neconstituționalității unui text de lege aflat în vigoare, care nu a fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale - nefiind îndeplinită condiția referitoare la existența legăturii excepției invocate cu soluționarea cauzei.

Înalta Curte a constatat că, raportat la cadrul procesual în care a fost invocată excepția, textul de lege criticat are aplicabilitate în speță, însă condiția referitoare la "legătura" normei contestate cu soluția ce ar putea fi dată în cauză nu este îndeplinită în planul componentei privind necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

Astfel, criticile aduse de recurenții inculpați A. și B. dispozițiilor legale a căror neconstituționalitate o invocă, nu se circumscriu unei pretinse lipse de claritate și previzibilitate a acestora în raport cu conținutul lor propriu-zis in abstracto.

Prin excepția de neconstituționalitate invocată, nu au fost relevate aspecte concrete de neconstituționalitate, derivate din modalitatea de redactare a dispozițiilor legale criticate pentru neconstituționalitate, solicitându-se, în esență, modificarea acestor dispoziții.

O asemenea solicitare excedează, însă, în mod vădit, competenței Curții Constituționale, care, conform prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

În acest context, s-a reținut că o excepție de neconstituționalitate trebuie să tindă la excluderea unei norme/text de lege din fondul legislativ activ, din dreptul pozitiv, iar nu la completarea/modificarea unor dispoziții legale, întrucât acest aspect ce este de competența exclusivă a Parlamentului, conform art. 61 alin. (1) din Constituția României.

Înalta Curte a subliniat că scopul invocării unei excepții de neconstituționalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicției constituționale orice dispoziție legală, ci de a împiedica pronunțarea unei soluții întemeiată pe o dispoziție neconstituțională.

Premisa sesizării instanței constituționale o constituie, așadar, constatarea, inter alia, că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepția urmărește, în mod real și efectiv, să obțină concursul Curții, în considerarea și în limitele stricte ale competenței sale constituționale.

O atare premisă nu este realizată atunci când, așa cum se constată în speță, autorii excepției nu tind la declanșarea unui mecanism de cenzurare implicită, pe calea excepției de neconstituționalitate, a concordanței dintre o normă legală și exigențele Constituției României, ci exclusiv la modificarea dispozițiilor criticate.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte a respins, ca inadmisibile, cererile formulate de recurenții inculpați A. și B. de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) și (2) din C. proc. pen.

II. Împotriva acestei încheieri a formulat recurs condamnatul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători P2-2021, la data de 23 martie 2021, sub nr. x/2021, primind termen de soluționare la data de 19 aprilie 2021, termen la care recurentul personal a solicitat instanței să ia act de faptul că își retrage recursul declarat.

Înalta Curte, Completul de 5 judecători, având în vedere, pe de o parte cererea recurentului condamnat în sensul retragerii căii de atac formulate, aceasta reprezentând manifestarea sa unilaterală de voință, iar pe de altă parte, că exercitarea oricărei căi de atac este guvernată de principiul disponibilității, astfel că partea care a exercitat o cale de atac, fie ordinară, fie extraordinară, poate să și-o retragă până la închiderea dezbaterilor, va lua act de declarația de retragere a recursului formulat de condamnatul A. împotriva încheierii din 25 februarie 2021 pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în Dosarul nr. x/2016.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. recurentul condamnat va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul condamnat, în cuantum de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de retragerea recursului formulat de condamnatul A. împotriva încheierii din 25 februarie 2021 pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în Dosarul nr. x/2016.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul condamnat, în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 aprilie 2021.

GGC - GV