ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 917/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală anularea parțială a Ordinului președintelui A.N.A.F. nr. 1115/01.08.2013, de aprobare a structurii organizatorice a aparatului propriu al A.N.A.F., cu privire la aprobarea structurii organizatorice a Direcției Audit Public Intern stabilite prin Anexa nr. 1 a ordinului.

Prin sentința nr. 1427 din 26 aprilie 2016 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac recurenta a arătat că deși, în aparență, raționamentul expus de prima instanță este unul corect, în realitate s-a omis a se observa faptul că autoritatea pârâtă nu a avut un act normativ pe baza căruia să emită un ordin de restructurare a numărului de posturi din cadrul compartimentului de audit public intern, câtă vreme H.G. nr. 520/2013 impunea doar obligația de a restructura funcțional auditul public intern, prin transformarea acestuia din direcție generală în direcție și nu prin restructurarea numărului de posturi și a statului de funcții.

A apreciat recurenta că Ordinul nr. 1115/2013 a fost emis cu încălcarea mai multor acte normative: Legea nr. 672/2002, O.U.G. nr. 74/2013, Ordinul nr. 38/2003 sau Ordinul nr. 445/2004, autoritatea pârâtă nerespectând procedura și etapele obligatorii pentru stabilirea structurii funcționale a auditului public intern (identificarea tuturor activităților desfășurate atât în cadrul entității publice, cât și în structurile subordonate în care aceasta exercită în mod direct misiuni de audit intern, identificarea riscurilor asociate activităților, identificarea formelor de control intern atașate fiecărei activități, stabilirea riscurilor reziduale ca urmare a exercitării formelor de control sau stabilirea fondului de timp necesar efectuări misiunilor de audit intern care să acopere activităților la care se menține un risc rezidual mare/mediu).

De asemenea, prima instanță a făcut abstracție de faptul că în lista de acte normative indicate în preambul drept temei legal pentru emiterea ordinului contestat se regăsește și O.U.G. nr. 77/2013, declarată neconstituțională prin decizia CCR nr. 55/2014. Prin urmare, ordinul astfel emis nu putea să producă, în mod legal, efecte juridice asupra reclamantei.

În mod similar și alte argumente de nelegalitate a ordinului au fost ignorate de către instanța de fond, aceasta nesancționând nerespectarea de către autoritatea pârâtă a obligației de publicare integrală pe site-ul web sau de motivare a actului astfel emis. Nepublicarea anexelor 2 și 3 a făcut ca numărul de posturi și statul de funcții rezultate în urma restucturării să rămână necunoscute personalului direct implicat și afectat de această măsură, iar prin nemotivarea actului destinatarul este pus în imposibilitatea de a cunoaște și de a evalua temeiurile deciziei administrative, dar și de a-l supune controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ.

Intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a sentinței instanței de fond.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin demersul judiciar inițiat, reclamanta A. a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ O.P.A.N.A.F. nr. 1115/2013, prin care a fost aprobată structura organizatorică a aparatului propriu al A.N.A.F., repartizarea numărului maxim de posturi aprobat și statul de funcții pentru fiecare direcție. Solicitarea reclamantei a vizat anularea în parte a acestui ordin și anume doar în privința Direcției generale de audit public intern, în cadrul căreia aceasta și-a desfășurat activitatea.

Prima instanță a respins acțiunea reclamantei, constatând netemeinicia criticilor formulate și legalitatea actului administrativ contestat. Această soluție este împărtășită de către instanța de control judiciar, care reține că hotărârea atacată nu este rezultatul unei aplicări și interpretări greșite a normelor de drept material și nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurentă.

Astfel, răspunzând punctual argumentelor reclamantei, instanța de fond a constatat, în mod corect, că emiterea ordinului contestat, de aprobare a structurii organizatorice pe direcții, servicii, birouri, compartimente a direcțiilor (generale)/structurilor din cadrul aparatului propriu al A.N.A.F., s-a realizat în vederea punerii în aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 74/2013 și a H.G. nr. 520/2013.

Dat fiind obiectul său de reglementare, Înalta Curte reține că ordinul contestat este un act administrativ individual, iar sfera persoanelor cărora li se adresează este limitată și bine determinată. În acest context, date fiind dispozițiile art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 24/2004, art. 55 alin. (3) din anexa 1 la H.G. nr. 561/2009, instanța de fond a constatat, în mod corect, că nu exista în sarcina pârâtei obligația legală de a publica ordinul astfel emis în Monitorul Oficial al României, iar pretinsa nepublicare pe site-ul web al A.N.A.F. nu reprezintă un motiv de nelegalitate a ordinului, câtă vreme raportul juridic de drept administrativ dintre reclamantă și autoritatea publică s-a stabilit printr-un act administrativ emis ulterior, pe baza ordinului contestat.

Instanța de control judiciar constată că este nefondat și argumentul referitor la nemotivarea actului administrativ, recurenta susținând în mod greșit că a fost în imposibilitate de a cunoaște și de a evalua temeiurile deciziei administrative. În speță, astfel cum rezultă din cuprinsul Notei de fundamentare a O.U.G. nr. 74/2013 și a H.G. nr. 520/2013 postate pe site-ul A.N.A.F., promovarea acestor acte normative a fost determinată de contextul socio-economic actual, opiniile și recomandările F.M.I. referitoare la scăderea cheltuielilor bugetare, precum și necesitatea eliminării disfuncționalităților, întăririi aparatului fiscal și utilizării resurselor de care dispune la capacitate maximă și în condiții de eficiență. Cum ordinul contestat cuprinde referiri la actele normative pe baza cărora a fost emis, iar raționamentul autorității emitente este relevat cu usurință, în acord cu cele reținute de prima instanță, Înalta Curte nu poate primi acest motiv de nelegalitate a actului administrativ.

Nefondată este și critica referitoare la omisiunea instanței de fond de a cenzura restructurarea autorității publice produsă prin reducerea numărului de posturi, câtă vreme acest aspect este unul care ține de oportunitate și nu de legalitate, fără a putea antrena o eventuală anulare a actului administrativ.

De asemenea, în privința susținerii recurentei referitoare la declararea ca neconstituțională a unuia dintre actele normative indicate de autoritatea emitentă în preambulul ordinului contestat, prima instanță a apreciat, în mod just, că reorganizarea A.N.A.F. a fost impusă de contextul economico-social, de necesitatea implementării unor soluții viabile de administrare în domeniul fiscal și nu de dispozițiile O.U.G. nr. 77/2013.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința recurată nu este afectată de nelegalitate și reflectă o aplicare corectă a dispozițiilor de drept material, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 1427 din 26 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2019.