ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6489/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii ca instanța să pronunțe o hotărâre prin care pârâtul să fie obligat la soluționarea plângerii prealabile ce a fost depusă și înregistrată la registratura pârâtei sub nr. x/25.01.2017 privind nesoluționarea cererii transmisă cu scrisoarea recomandată nr. 13303/29.11.2016.

La data de 17.10.2017 reclamantul A. și-a modificat obiectul cererii de chemare în judecată (fila x) solicitând următoarele:

- obligarea pârâtei, la emiterea actului de recuperare de la Inspecția Judiciară, dar și de soluționare, a cererii ce a fost adresată pârâtei, cu scrisoarea recomandată nr. 13393/29.11.2016, ce rezultă că a fost primită și înregistrată, la pârâtă, sub nr. x/05.12.2016, în cadrul Biroului Registratură, Secretariat și Arhivă, cu comunicarea respectivei soluționări, sub aspectele de competența pârâtei;

- pronunțarea instanței și asupra legalității actelor și operațiunilor administrative, care au și stat la baza emiterii actului de scoatere din unitate, ca și de transmitere, către Inspecția Judiciară, a cererii din 29.11.2016, înregistrată sub nr. x/05.12.2016, deși cele cerute, erau primordial, de competența pârâtei, fără a se proceda la disjungere și reținerea spre soluționare, a aspectelor de competența acesteia;

- obligarea pârâtei, la plata unei despăgubiri, în valoare de 500 RON, tocmai ca urmare a prejudiciului generat ca urmare a refuzului soluționării, în mod legal, concret, procedural, complet și exact, la timpul respectiv, așa cum s-a și solicitat, a cererii, înregistrată în evidențele pârâtei, sub nr. x/05.12.2016, în cadrul Biroului Registratură, Secretariat își Arhivă;

- obligarea pârâtei și la întocmirea și emiterea unui raport constatator, ca urmare a efectuării unei anchete administrative, care să lămurească condițiile, motivația și responsabilitățile legate, de actul administrativ dispus, de transmitere către Inspecția Judiciară a cererii înregistrată sub nr. x/05.12.2016, ca și de scoatere din unitate, a cererii, în integralitatea acesteia;

- obligarea pârâtei, la întocmirea, emiterea și transmiterea, către organul de urmărire penală competent, a actului de sesizare corespunzător, cu privire la săvârșirea, în cadrul instituției, în cazul dat, a infracțiunilor în concurs, determinate de către subordonați, în referire la cererea înregistrată sub nr. x/05.12.2016, anume, de abuz în serviciu și sustragere de înscrisuri, solicitare cu temei prevederile art. 291 C. proc. pen. și procedura aferentă acestui text.

La data de 17.10.2017 reclamantul A. și-a modificat obiectul cererii de chemare în judecată (fila x) solicitând următoarele:

- obligarea pârâtei, la emiterea actului de recuperare de la Inspecția Judiciară, dar și de soluționare, a cererii ce a fost adresată pârâtei, cu scrisoarea recomandată nr. 13393/29.11.2016, ce rezultă că a fost primită și înregistrată, la pârâtă, sub nr. x/05.12.2016, în cadrul Biroului Registratură, Secretariat și Arhivă, cu comunicarea respectivei soluționări, sub aspectele de competența pârâtei;

- pronunțarea instanței și asupra legalității actelor și operațiunilor administrative, care au și stat la baza emiterii actului de scoatere din unitate, ca și de transmitere, către Inspecția Judiciară, a cererii din 29.11.2016, înregistrată sub nr. x/05.12.2016, deși cele cerute, erau primordial, de competența pârâtei, fără a se proceda la disjungere și reținerea spre soluționare, a aspectelor de competența acesteia;

- obligarea pârâtei, la plata unei despăgubiri, în valoare de 500 RON, tocmai ca urmare a prejudiciului generat ca urmare a refuzului soluționării, în mod legal, concret, procedural, complet și exact, la timpul respectiv, așa cum s-a și solicitat, a cererii, înregistrată în evidențele pârâtei, sub nr. x/05.12.2016, în cadrul Biroului Registratură, Secretariat își Arhivă;

- obligarea pârâtei și la întocmirea și emiterea unui raport constatator, ca urmare a efectuării unei anchete administrative, care să lămurească condițiile, motivația și responsabilitățile legate, de actul administrativ dispus, de transmitere către Inspecția Judiciară a cererii înregistrată sub nr. x/05.12.2016, ca și de scoatere din unitate, a cererii, în integralitatea acesteia;

- obligarea pârâtei, la întocmirea, emiterea și transmiterea, către organul de urmărire penală competent, a actului de sesizare corespunzător, cu privire la săvârșirea, în cadrul instituției, în cazul dat, a infracțiunilor în concurs, determinate de către subordonați, în referire la cererea înregistrată sub nr. x/05.12.2016, anume, de abuz în serviciu și sustragere de înscrisuri, solicitare cu temei prevederile art. 291 C. proc. pen. și procedura aferentă acestui text.

Prin sentința civilă nr. 141/2018 din data de 11 octombrie 2018 pronunțată în cauză Curtea de Apel Galați a respins excepția inadmisibilității acțiunii și a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul A..

La data de 5.12.2018 reclamantul A. a formulat cerere de lămurire și completare a dispozitivului deciziei nr. 141/11.10.2018 pronunțată de Curtea de Apel Galați.

Prin sentința civilă nr. 5 din data de 15 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal s-a respins ca nefondată cererea având ca obiect "lămurire dispozitiv" formulată conform art. 443 N. C. proc. civ. de către petentul A., privind sentința civilă nr. 141/11.10.2018 pronunțată de Curtea de Apel Galați în dosarul nr. x/2017 și s-a respins ca nefondată cererea având ca obiect "completare dispozitiv" formulată conform art. 444 N. C. proc. civ. de către petentul A..

Împotriva sentinței civile nr. 5 din data de 15 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului și casarea sentinței recurate.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-reclamant a susținut că cererea de lămurire/completare dispozitiv a fost soluționată de instanța de fond cu încălcare principiului disponibilității prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care trebuia să suspende judecata, față de lipsa unei cereri de solicitare a cauzei în lipsă, împrejurare în raport de care trebuia să suspende judecata, iar nu să o soluționeze peste voința părților, fiind astfel lovită de nulitate absolută, care se invocă potrivit dispozițiilor art. 405 C. proc. civ.

De asemenea, un alt motiv de nulitate absolută este faptul că asupra cererii de lămurire dispozitiv instanța s-a pronunțat prin sentință, iar nu prin încheiere, astfel cum prevede art. 443 alin. (2) și (3) C. proc. civ.

A mai susținut recurentul că sentința este nemotivată, în fapt și în drept, nefiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 131 alin. (2) din Regulamentul instanțelor, în sensul că nu se regăsește silogismul juridic al soluției pronunțate.

În temeiul art. 461 alin. (2) C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat înlăturarea considerentelor eronate ale sentinței recurate și înlocuirea acestora cu considerentele instanței de control judiciar, respectiv "se constată că dispozitivul acesteia cuprinde dispoziții lipsite de echivoc" și "aceste dispoziții trebuie interpretate prin corelare cu considerentele sentinței, în care sunt expuse pe larg considerentele pentru care instanța a apreciat ca nefondată cererea…"

În fine, a susținut recurentul că, prin pronunțarea asupra tuturor capetelor de cerere în mod unitar, respingând acțiunea și nesoluționându-le în mod distinct, au fost încălcate dispozițiile art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (4) și art. 14 alin. (6) C. proc. civ.

Totodată a apreciat că instanța de fond a înțeles chiar să conteste capetele de cerere formulate, chiar și asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, cu motivarea că dacă cererea a fost respinsă și pârâtul nu a formulat cerere de acordare a cheltuielilor de judecată, instanța nu trebuie să se pronunțe asupra acestui capăt de cerere formulat distinct.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 13 mai 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 18 septembrie 2019, în ședință publică, cu citarea părților, când cauza a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., fiind repusă pe rol, la cererea recurentului la data de 4 noiembrie 2020, când cauza a fost amânată la data de 2 decembrie 2020.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurentul-reclamant, circumscrise motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, acest motiv de nelegalitate este incident "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității". Acesta vizează neregularități de ordin procedural sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., care definește nulitatea ca fiind sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă, fiind absolută, atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public, și relativă, în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat.

Or, reclamantul nu a invocat o neregularitate procedurală în sensul acestor dispoziții.

Conform prevederilor cuprinse în art. 22 alin. (2) C. proc. civ., "judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală pentru aflarea adevărului în cauză (…) în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc".

Astfel, comite exces de putere instanța când nu se pronunță asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei probe hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

De asemenea, prin raportare la conținutul art. 9 C. proc. civ., atât în doctrină, cât și în jursprudență s-a stabilit că principiul disponibilității părților în procesul civil are următoarele componente: dreptul persoanei interesate sau al altei persoane, organizații ori autorități sau instituții publice sau de interes public, care nu justifică un interes personal, de a porni sau nu procesul; dreptul de a determina cadrul procesual, atât din punctul de vedere al obiectului, cauzei și părților, cât și din perspectiva apărărilor formulate în proces; dreptul de a pune capăt procesului, prin efectuarea unor acte de procedură de dispoziție, astfel că nu se poate reține că manifestarea de voință a reclamantului a fost în sensul suspendării soluționării cererii de lămurire/completare dispozitiv.

Totodată, s-a apreciat că interpretarea dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ. trebuie privită în strânsă legătură cu prevederile art. 10 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia "Părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea, și termenele stabilite de lege sau de judecător, să își probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel finalizarea acestuia."

Așadar, procesul civil implică nu numai drepturi procedural în beneficiul părților, ci și obligații procedural în sarcina acestora, obligația exercitării cu bună-credință a drepturilor procedurale și în vederea scopului în vederea căruia au fost recunoscute fiind reglementată de art. 12 din C. proc. civ.

Așa fiind, nu se poate reține că prima instanță a încălcat principiul disponibilității părților ori al rolulului activ prin soluționarea cererii de lămurire/completare dispozitiv fără ca să existe o cerere de judecare a cauzei în lipsă cu privire la această cerere.

Totodată, Înalta Curte constată că la dosarul de fond se află cererea formulată de reclamant de judecare a cauzei în lipsă, în temeiul dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 Cod procedură.

Potrivit dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 Cod procedură "Judecătorul va suspenda judecata când niciuna dintre părți, legal citate nu se înfățișează la strigarea cauzei. Cu toate acestea, cauza se judecă dacă reclamantul sau pârâtul a cerut în scris judecarea în lipsă.

Așadar, cererea care privește judecarea cauzei în lipsă se referă la întreg procesul, iar nu la un anumit termen de judecată sau cu privire la o anumită cerere, art. 411 C. proc. civ. neavând interpretarea data de recurrent, potrivit art. 223 alin. (1) din același Cod lipsa părții legal citate neputând împiedica judecarea cauzei, dacă legea nu dispune altfel.

Nici motivul de nulitate absolută în sensul că asupra cererii de lămurire dispozitiv instanța s-a pronunțat prin sentință, iar nu prin încheiere, astfel cum prevede art. 443 alin. (2) și (3) C. proc. civ. nu poate fi primit.

Instanța de fond s-a pronunțat prin sentința recurată atât asupra cererii de lămurire, cât și asupra cererii de completare dispozitiv, pentru aceasta din urmă, art. 444 alin. (2) C. proc. civ. prevăzând ca document de soluționare o hotărâre separată, în timp ce documentul de soluționare a cererii de lămurire dispozitiv este încheierea, potrivit dispozițiilor art. 443 art. 2 C. proc. civ.

Nulitatea absolută se referă la situația în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public, iar nulitatea condiționată privește cazul în care prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o văătmare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia.

Așa fiind, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 174 alin. (2) C. proc. civ. privind nulitatea absolută, astfel cum s-a invocat de recurent, iar, în privința nulității condiționate, Înalta Curte constată că recurentul nu a invocat și nu a dovedit nicio vătămare produsă de pronunțarea prin sentință asupra cererii de lămurire/completare dispozitiv analizate distinct de instanță în considerente.

De asemenea, alegația recurentului în sensul că instanța de fond a înțeles chiar să conteste capetele de cerere formulate, chiar și asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată este lipsită de suport.

Înalta Curte nu poate reține criticile formulate de recurentă cu privire la nemotivarea sentinței recurate, care se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererilor.

În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentului neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În fine, în ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu a formulat critici care să se circumscrie acestor dispoziții legale, astfel că nu poate efectua un control de legalitate al sentinței recurate din această perspectivă.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 5 din data de 15 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 decembrie 2020.