ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3008/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sector 1 București, reclamantul B.S., în contradictoriu cu pârâta

A.N.C., a solicitat obligarea pârâtei la acordarea cetățeniei române.

Prin Sentința nr. 13535

din 24 iunie 2010, Judecătoria Sector 1 a admis excepția necompetenței

materiale și a dispus declinarea cauzei spre competentă soluționare în favoarea

Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că în data de 7 aprilie 2010 mandatarul său cu procură

specială a depus în memoriu înregistrat la 7 aprilie 2010 la S.C.A.R. la

Chișinău, solicitând redobândirea cetățeniei române, iar la data de 5 mai 2010

a primit o adresă, prin care i se comunică că nu s-a constatat un caz temeinic

justificat pentru a putea să depună cererea prin mandatar, având posibilitatea

să depună cererea personal.

de apel

Prin Sentința nr.

2615 din 4 aprilie 2011, Curtea de Apel București a respins ca neîntemeiată

excepția necompetenței generale a instanței de judecată și a admis excepția

prematurității cererii, respingând acțiunea formulată de reclamantul B.S. în

contradictoriu cu pârâta A.N.C., ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța

această sentință, judecătorul fondului a reținut, în esență, aptitudinea

instanței recunoscută de lege de a soluționa litigiile care derivă din refuzul

A.N.C. de a soluționa cererile având ca obiect redobândirea cetățeniei române,

motiv pentru care a apreciat că excepția necompetenței generale a instanței

este neîntemeiată.

Prin urmare, instanța

de fond a constatat că, în cauză, nu există refuz nejustificat al autorității

publice privind soluționarea cererii reclamantului, atâta vreme cât reclamantul

nu a învestit A.N.C., anterior sesizării instanței, cu cerere de redobândire a

cetățeniei române.

reclamantului

Împotriva sentinței

Curții de apel, a declarat recurs reclamantul B.S. considerând-o nelegală și

netemeinică.

În motivarea căii de

atac se menționează că în mod injust și neconform cu realitatea, prima instanță

a respins acțiunea cu motivarea că reclamantul nu a urmat, în prealabil,

procedura administrativă.

Recurentul a mai

susținut că în vederea soluționării pe cale amiabilă, s-a adresat A.N.C. prin

mandatarii săi, conform cererilor de audiență din 14 aprilie 2010 și din 21

iulie 2010, cereri care nu au fost onorate, întrucât registratorii A.N.C. au

refuzat înregistrarea cererii de redobândire a cetățeniei.

De asemenea,

recurentul a mai arătat că depunerea și înregistrarea cererii întemeiată pe

art. 11 din Legea nr. 21/1991 nu presupune îndeplinirea unui act în formă

solemnă și pe cale de consecință, reprezentarea legală nu poate fi înlăturată.

A susținut recurentul

că soluția de respingere a acțiunii a fost dată cu încălcarea dreptului la un

proces echitabil și cu nesocotirea rolului activ al judecătorului, întrucât nu

s-a avut în vedere obiectul concret al acțiunii și anume, refuzul nejustificat

al autorității intimate de a înregistra cererea de acordare a cetățeniei române

și a actelor doveditoare.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința

atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurentul-reclamant B.S.,

cât și potrivit art. 304

1

C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta

Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în

continuare.

În acord cu

judecătorul fondului, Înalta Curte constată că în mod corect a fost respinsă

cererea de chemare în judecată formulată de recurentul - reclamant S.B., cu

interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 11 - 20 din Legea nr.

21/1991, republicată, conform cărora, cererile de acordare ori de redobândire a

cetățeniei române formulate în temeiul art. 10

1

din această lege se

adresează Comisiei pentru cetățenie, se depun la sediul A.N.C. ori la misiunile

diplomatice sau oficiile consulare ale României, însoțite de acte care dovedesc

îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege și se aprobă de către președintele

autorității.

Din verificarea bazei

de date a secretariatului comisiei pentru cetățenie nu a rezultat depunerea de

către recurentul - reclamant a unei asemenea cereri, situație confirmată chiar

în dezvoltarea cererii de recurs.

În consecință,

elementele de fapt și de drept din prezenta cauză justifică soluția de

respingere a cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea procedurii

administrative prevăzute prin reglementarea cu caracter imperativ cuprinsă în

legea care a constituit temeiul juridic al acțiunii în justiție și anume, Legea

nr. 21/1991.

Din acest

considerent, se constată că sunt vădit nefondate susținerile din recurs privind

calificarea greșită dată de instanța de fond obiectului și cauzei cererii de

chemare în judecată.

Aceste susțineri

privind sesizarea instanței de judecată pentru a se constata vătămarea

dreptului la petiționare, recunoscut în art. 51 din Constituția României și

O.G. nr. 27/2002, reprezintă în realitate o cerere de modificare a obiectului

acțiunii, formulată de recurentul reclamant cu încălcarea dispozițiilor art.

294, coroborate cu art. 316 C. proc. civ., conform cărora, în apel și

respectiv, în recurs, nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau

obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Apărările din recurs

privind încălcarea dreptului la un proces echitabil și nesocotirea rolului

activ al judecătorului vor fi respinse de asemenea ca nefondate pentru

caracterul general și imprecis al criticilor formulate, fără referire la

pricina dedusă judecății, ceea ce împiedică posibila încadrare a lor într-unul

din motivele de casare sau de modificare a hotărârii prevăzute de art. 304 C.

proc. civ.

Independent de

aceasta, se constată că instanța de fond s-a pronunțat, conform dispozițiilor

art. 129 alin. (6) C. proc. civ., numai asupra obiectului cererii deduse

judecății, în limitele sesizării sale prin acțiune și cu respectarea

drepturilor procedurale ale tuturor părților.

Reglementând cadrul

în care poate fi exercitat rolul activ al judecătorului, dispozițiile art. 129

alin. (5

1

) C. proc. civ. prevăd expres că, părțile nu pot invoca în

căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu

le-au propus și administrat în condițiile legii.

soluției instanței de recurs

Față de

considerentele care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare

sau de modificare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr.

554/2004, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de B.S. împotriva Sentinței nr. 2615 din 4 aprilie 2011 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 14 iunie 2012.

Procesat de GGC - AA