ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1309/2012

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul N.G.I.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației si Internelor și Inspectoratul General al Politiei Române, Secția Poliției Autostrăzi anularea actelor administrative atacate și reîncadrarea pe postul și funcția deținută, obligarea acestora la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate, precum și toate drepturile și sporurile legale de care nu a beneficiat ca urmare a emiterii acestor acte.

Totodată, a solicitat, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actelor administrative, până la soluționarea acțiunii. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că i s-a încălcat dreptul la apărare consfințit de Constituția României și reglementat în mod exclusiv ca profesie de Legea nr. 51/1995 și Statutul profesiei de avocat, nefiindu-i permis să fie asistat de un avocat, potrivit art. 39 din Ordinul M.A.I. nr. 400 din 29 octombrie 2004, fiind asistat doar de un polițist. Reclamantul a mai susținut: nu s-au respectat prevederile art. 14 din Ordinul M.A.I.

nr. 400 din 29 octombrie 2004, adăugând faptul că în actele administrative întocmite și emise nu se regăsește, în motivare, aplicarea acestor prevederi, în ipoteza în care s-ar putea reține în sarcina sa vreo conduită profesională culpabilă; nu s-au respectat prevederile art. 59 alin. (8) și (10) din Legea nr. 360 privind Statutul polițistului și cele ale art. 77 din Legea nr. 188/1999 a funcționarului public, referitoare la modalitatea de sancționare a funcționarului public și la dozarea sancțiunii neexistând motivare pe acest aspect. A arătat că prin dispoziția Inspectorului General al Poliției Române nr. 3869 din 02 septembrie 2010, a fost sancționat cu cea mai aspră sancțiune respectiv cu destituirea din rândurile poliției, iar prin ordinul emis de ministru a fost trecut în rezervă cu toate consecințele de rigoare, Comisia de disciplină reținând o situație de fapt total eronată.

În concluzie, reclamantul a susținut că procedura cercetării disciplinare, desfășurată de către Comisia de cercetare disciplinară împotriva lui, s-a derulat cu încălcarea drepturilor fundamentale ocrotite de Constituția României, de Declarația Universală a Drepturilor Omului, Legea nr. 360/2002 privind Statutul Polițistului, Legea nr. 188/1999 a funcționarului public și O.M.I. 400/2004. Astfel, a apreciat că nu se poate lua în discuție o părăsire a locului de muncă, întrucât misiunea acestuia era să se îndrepte de pe tronsonul de patrulare alocat către biroul dispecerat A2 la solicitarea șefului de schimb, unde trebuia să ajungă într-un termen rezonabil, ducând la îndeplinire acest ordin.

În ceea ce privește obligația reținerii permisului de conducere pentru neoprirea la semnalele agentului de politie, reclamantul a susținut că nu i se poate imputa o neglijență datorată neverificării permiselor întrucât, pe de o parte, era în imposibilitate tehnică de a o efectua, iar pe de alta parte niciunul dintre conducătorii auto nu aveau nereguli în legătură cu permisul de conducere și, nedescoperind nimic nelegal nu putea să ofere un document de constatare care să constate inexistența neregulilor. În legătură cu reținerea Comisiei despre împrejurarea că nu a raportat de îndată șefilor ierarhici despre faptul că a procedat la urmărirea unui autoturism înregistrat în Bulgaria al cărui conducător auto nu s-a conformat semnalului de oprire efectuat [.], reclamantul a arătat că nu este reală, nu a abuzat de calitatea sa oficială și nu a plecat cu autoturismul proprietate personală să medieze un conflict în zona C.R., în apropierea complexului comercial Real.

Totodată, reclamantul a susținut că activitatea sa nu se poate asimila cu o comportare necorespunzătoare la serviciu, pentru că nu a avut abateri disciplinare sau un comportament jignitor sau necuviincios la adresa cetățenilor României, a colegilor, a șefilor, a familiei. De asemenea, nu a primit foloase necuvenite, nu a cerut alte forme de foloase materiale sau beneficii pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea activităților curente specifice muncii de polițist, nu a provocat scandaluri, nu a atras prin comportamentul său oprobriul opiniei publice. În cauză, a acordat ajutor unei persoane aflate în dificultate pe Autostrada A2, care, în plus, era și coleg, așa încât fapta nu poate fi asimilată cu o neglijență în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu pentru că primează sarcina profesională de a fi în slujba cetățeanului.

În fine, reclamantul a invocat și prevederile art. 43 din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului, arătând că niciuna dintre acele fapte nu sunt săvârșite de acesta, încercarea comisiei de a face trimitere în mod indirect la aceste prevederi fiind nelegală, iar actele Comisiei de disciplină și Ordinul M.A.I. nr. 11/3874 din 24 septembrie 2010 sunt netemeinice și, în opinia sa, lovite de nulitate pentru criticile menționate în acțiune. Prin întâmpinare, pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române a solicitat respingerea acțiunii, susținând că reclamantul a încălcat prevederile din fișa postului, capitolul Descrierea sarcinilor, îndatoririlor și responsabilităților postului - Activități de prevenire, ordinele primite de la șeful Secției Poliției Autostrăzi și cele de la șeful de schimb, dar și prevederile art. 12 din Ordinul M.A.I.

nr. 577/2008, privind programul de lucru al polițiștilor, formele de organizare a acestuia și acordarea repaosului săptămânal; art. 112 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată; art. 100 alin. (3) lit f) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată; prevederile Dispoziției Direcției Rutiere nr. 253219 din 03 martie 2009, respectiv ale Dispoziției Direcției Rutiere nr. 253219/1 din 17 aprilie 2009; art. 36 din Dispoziția I.G.P.R.

nr. 79 din 24 septembrie 2007 și a Planului de măsuri nr. 251383 din 31 ianuarie 2009 al Direcției Rutiere privind verificarea legalității circulației pe teritoriul României a autovehiculelor înmatriculate de o autoritate străină; dispozițiile Procedurii privind oprirea vehiculelor și modul de acțiune în cazul neconformării conducătorului acestuia la dispozițiile polițistului rutier-PRO-PS/PR 06, capitolul C, subcapitolul C1 pct. 6 lit. a) și art. 42 lit. a) din Legea nr. 360/ 2002 privind Statutul Polițistului. În ceea ce privește suspendarea actelor administrative atacate, a apreciat că în cauză nu sunt întrunite condițiile impuse de lege.

Pârâtul Ministerul Administrației și Internelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, având în vedere că reclamantul nu a raportat părăsirea tronsonului de patrulare și nu avut aprobare în acest sens, atât la data de 17/18 aprilie 2010, cât și la data de 20 aprilie 2010, acționând pe raza de competență teritorială a altei unități de poliție fără a raporta în prealabil, încălcând prevederile din fișa postului, capitolul Descrierea sarcinilor, îndatoririlor și responsabilităților postului - Activități de prevenire, ordinele primite de la șeful Secției Poliției Autostrăzi și cele de la șeful de schimb în același context, polițistul a încălcat prevederile art. 12 din Ordinul M.A.I.

nr. 577/2008 privind programul de lucru al polițiștilor, formele de organizare a acestuia și acordarea repaosului săptămânal care prevede că „polițistul poate părăsi locul de muncă numai în situații temeinic justificate, cu acordul șefului nemijlocit, în condițiile prevăzute de actele normative în vigoare." 2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 3769 din 27 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea, a anulat dispoziția Inspectorului General al Poliției Române nr. 3869 din 2 septembrie 2010, dispoziția Inspectorului General al Poliției Române nr. 4433 din 5 octombrie 2010 și Ordinul M.A.I. nr. II/3874 din 24 septembrie 2010. Prin aceeași sentință, a obligat pârâții la reîncadrarea reclamantului în funcția deținută anterior emiterii actelor administrative menționate și la plata drepturilor salariale cuvenite de la data emiterii acestora până la reîncadrarea efectivă a reclamantului.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: În speță, s-a reținut părăsirea de către reclamant, la data de 17 spre 18 aprilie 2010 și 20 aprilie 2010, a tronsonului de patrulare și efectuarea unor acțiuni pe raza de competență teritorială a unei alte unități de poliție fără a raporta în prealabil, manifestarea unui comportament nedeontologic și abuziv derivând din faptul că nu a procedat la sancționarea unui conducător auto și de asemenea, încălcarea obligației de confidențialitate a datelor dobândite în timpul desfășurării activității. În ceea ce privește ziua de 17 spre 18 aprilie 2010, din perspectiva situației de fapt menționată, din probele existente la dosarul cauzei, respectiv declarațiile martorilor, prima instanță a reținut că acesta a fost solicitat de către un agent de poliție care avea competență în ceea ce privește asigurarea supravegherii acelui tronson de patrulare din punct de vedere al securității rutiere.

Prima instanță a reținut că reclamantul avea obligația de a informa în prealabil superiorii ierarhici asupra acestei situații, obligație neîndeplinită de către reclamant, dar va aprecia această situație de fapt ca fiind în contradicție cu reținerea abaterilor disciplinare pe care acesta le-ar fi săvârșit, în condițiile în care deși reclamantul este sancționat disciplinar pentru încălcarea obligației de raportare a părăsirii tronsonului de patrulare fără aprobare, i se reține simultan și faptul că nu a procedat la sancționarea unui conducător auto și a manifestat un comportament nedeontologic și abuziv.

Or, în condițiile în care autoritățile pârâte consideră că reclamantul trebuia să manifeste o atitudine sancționatorie față de o persoană care ar fi încălcat dispozițiile legale referitoare la circulația pe drumurile publice, se apreciază că această reținere vine în contradicție cu cea referitoare la părăsirea fără aprobarea șefilor ierarhici a tronsonului de patrulare. În considerarea aceleiași situații, nu poate fi reținută în sarcina aceleiași persoane o obligației în sensul interzicerii unor acțiuni și simultan neexercitarea culpabilă a unor îndatoriri care i-ar fi revenit ca urmare a unor constatări ale încălcării normelor legale pe o rază teritorială unde se susține că aceeași persoană nu avea dreptul de a-și exercita atribuțiile de serviciu.

Prima instanță a reținut și faptul că în cadrul cercetării disciplinare nu a fost reținută de către Comisie existența vreunor aspecte nelegale în ceea ce privește permisele de conducere ale conducătorilor auto implicați în incident, astfel încât omisiunea cercetării de către reclamant a acestora să poată fi considerată abatere disciplinară în sarcina acestuia. Nici în ceea ce privește neîntocmirea de către reclamant a unor documente constatatoare a situației de fapt imputabile reținute în sarcina acestuia nu poate fi apreciată în sensul celor reținute de către Comisia de disciplină, în condițiile în care aceasta arată că nu avea competența încheierii unor asemenea documente. Prima instanță a reținut, din probele administrate în cauză, că din motive obiective reclamantul nu a raportat șefilor ierarhici despre acțiunea la care a participat, respectiv faptul că stația din dotarea polițistului nu era funcțională.

În ceea ce privește nerespectarea obligației de confidențialitate a datelor dobândite în timpul desfășurării activității de către reclamant, nu s-a dovedit divulgarea de către acesta a unor elemente de natură să aducă atingere secretului profesional, singurul aspect care se impută acestuia este divulgarea numelui unei persoane, aspect ce nu poate fi circumscris dispozițiilor art. 42 din Legea 360/2002. În privința incidentului din data de 20 aprilie 2010, prima instanță a apreciat că în mod corect s-a reținut în sarcina reclamantului existența unui comportament necorespunzător funcției deținute, respectiv participarea în mod nejustificat la medierea unui litigiu în privința căruia nu avea competență, chiar dacă avea cunoștință despre existența acestuia, însă nu există vreo dovadă din care să rezulte că la medierea acestui conflict reclamantul ar fi abuzat de calitatea sa oficială, caz în care nu pot fi reținute dispozițiile art. 42 lit. b) din Legea nr. 360/2002.

Cât privește aspectele invocate de către reclamant în cuprinsul acțiunii referitoare la asigurarea proporționalității între gravitatea abaterilor disciplinare, circumstanțele săvârșirii acestora și sancțiunea aplicată, prima instanță a apreciat că la individualizarea sancțiunii aplicate funcționarului public cu statut special nu au fost avute in vedere aceste aspecte, impuse de dispozițiile art. 59 alin. (8) din Legea nr. 360/2002.

Așadar, posibilele încălcări ale obligațiilor impuse de reglementările legale referitoare la drepturile și îndatoririle polițistului nu puteau fi sancționate cu cea mai drastică dintre sancțiuni, în condițiile în care, pe de o parte, abaterile reținute în sarcina reclamantului sunt contradictorii, iar pe de altă parte, având în vedere că nu s-au produs consecințe grave ale acestor eventuale abateri, circumstanțele săvârșirii faptelor și, nu în ultimul rând, împrejurarea că pe parcursul unei activități desfășurate în cadrul poliției pe o durată de 15 ani reclamantul nu a mai fost niciodată sancționat. Concluzionând, prima instanță a reținut că vinovăția reclamantului nu a fost în mod cert stabilită în raport cu situația de fapt, iar pe de altă parte sancțiunea a fost greșit individualizată.

3. Recursul declarat în cauză. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții I.G.P.R. și Ministerul Administrației și Internelor, invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și dispozițiile cu caracter general ale art. 304 1 C. proc. civ. Recurenții susține că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale incidente la situația de fapt dedusă judecății. În dezvoltarea motivului de recurs, recurenții arată că Dispoziția de sancționare reprezintă un act administrativ, astfel că una din principalele sale caracteristici este aceea că a fost întocmită în executarea legii, ceea ce îi conferă prezumția relativă de legalitate și temeinicie iar orice critică din partea reclamantului adusă acestei dispoziții trebuie dovedită prin mijloacele legale de probă avute la îndemână, conform principiului de drept exprimat prin adagiul latin „actori incumbit probatio”.

Se arată că a fost reținută în mod greșit situația de fapt, pe baza afirmațiilor reclamantului, nesusținute prin nici un mijloc de probă iar abaterile prevăzute în actele administrative au fost săvârșite în modalitatea consemnată în conținutul acestora, așa cum s-a motivat la fondul cauzei prin întâmpinare. O critică distinctă vizează individualizarea sancțiunii disciplinare aplicate. Sub acest aspect se arată că la dispunerea sancțiunii „destituirea din poliție” s-au avut în vedere caracterul și gravitatea faptelor gradul de vinovăție stabilit de cercetarea disciplinară, activitatea desfășurată anterior, numărul mare al abaterilor disciplinare, subliniind faptul că legea nu prevede obligația sancționării graduale a persoanelor care au săvârșit sancțiuni disciplinare.

Mai mult la data de 01 octombrie 2000, agentul de poliție a fost sancționat disciplinar pentru neglijență și lipsa de preocupare în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, sancțiunea aplicată fiind „consemnare 3 zile” conform prevederilor Legii nr. 80/1995, aplicabile la acel moment. 3. Apărarea intimatului. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, arătând că în mod corect, prima instanță interpretând și analizând coroborat întreg materialul probator administrat în cauză, a ajuns la concluzia ca nu s-au confirmat abaterile disciplinare reținute în sarcina sa iar sancționarea aplicată nu a fost dozată corespunzător.

Intimatul-reclamant reia toate motivele de nelegalitate și situația de fapt expusă prin cererea de chemare în judecată iar cu privire la sancțiunea menționată în motivele de recurs arată că a fost sancționat în anul 2000, în urmă cu 11 ani cu sancțiunea consemnării când era angajat în cadrul jandarmeriei sancțiune dictată unui întreg detașament de jandarmi. În concluzie, susține că aplicarea cele mai grave dintre sancțiunile disciplinare aplicabile polițiștilor, nu se justifică în raport cu împrejurările concrete ale pretinselor abateri iar pentru a se lua o astfel de sancțiune, Comisia de disciplină a reținut în mod vădit neîntemeiat o situație de fapt total eronată. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor.

Examinând sentința atacată prin prisma motivelor formulate a apărărilor cu privire în întâmpinare, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., În alta Curte constată că se impune modificarea parțială a acesteia în limitele și pentru motivele ce vor fi expuse în continuare. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante. Intimatul-reclamant N.I.G. a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ, Dispoziția Inspectorului General al Poliției Române nr. 3869 din 2 septembrie 2010, dispoziția Inspectorului General al Poliției Române nr. 4433 din 5 octombrie 2010 și Ordinul M.A.I. nr. II/3874 din 24 septembrie 2010 de sancționare cu destituirea din poliție și respectiv de încetare a raporturilor de serviciu.

Astfel, prin Dispoziția Inspectorului general al Poliției Române nr. 3869 din 02 septembrie 2010, agentul șef de poliție N.I.G. a fost sancționat disciplinar cu „destituirea din poliție". Împotriva acestei dispoziții, polițistul a formulat contestație, care a fost respinsă prin Ordinul M.A.I. nr. 11/3874 din 24 septembrie 2010. Prin Dispoziția Inspectorului general al Poliției Române nr. 4433 din 05 octombrie 2010. agentului șef de poliție N.I.G. i-au încetat raporturile de serviciu cu unitatea, ca urmare a sancționării sale cu destituirea din poliție. În partea expozitivă a actului administrativ sancționator sunt arătate abaterile pentru care s-a luat măsura disciplinară extremă, cea de destituire din poliție.

Instanța de fond a argumentat soluția de admitere a acțiunii dintr-o dublă perspectivă, reținând că vinovăția reclamantului nu a fost cert stabilită în raport cu situația de fapt iar pe de altă parte posibilele încălcări ale obligațiilor impuse de reglementările legale referitoare la drepturile și îndatoririle polițistului nu puteau fi sancționate cu cea mai drastică dintre sancțiuni,apreciind că deși sancțiunea a fost greșit individualizată nu se poate substitui autorității publice în aplicarea sancțiunii.

Contrar opiniei Curții de apel, Înalta Curte constată că poate realiza ea însăși individualizarea sancțiunii disciplinare în virtutea contenciosului de plină jurisdicție pe care îl realizează dar și a dispozițiilor exprese ale art. 80 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, potrivit cărora: „Funcționarul public nemulțumit de sancțiunea aplicată se poate adresa instanței de contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau dispoziției de sancționare.

În ceea ce privește abaterile disciplinare reținute în sarcina reclamantului, așa cum sunt menționate în actele administrative contestate, într-adevăr nu poate fi exclusă vinovăția acestuia în condițiile în care a părăsit tronsonul de patrulare fără aprobarea șefilor ierarhici și, pe de altă parte, nu a procedat la sancționarea unui conducător auto și a manifestat un comportament nedeontologic funcției publice cu care a fost investit sau cu depășirea atribuțiilor de serviciu la data de 20 aprilie 2010 neaducând argumente pertinente și probe pentru care a avut o astfel de conduită. Pentru existența abaterii disciplinare este necesar și suficient ca polițistul să încalce prevederile legale, fără ca faptele pe care ar fi trebuit să le verifice să fi și produs consecințe juridice așa cum susțin recurenții-pârâți.

Mai mult pe parcursul cercetării disciplinare intimatul-reclamant nu a formulat apărări în combaterea acuzațiilor formulate prin actele întocmite de intimați recunoscând faptele reținute în sarcina sa. Este adevărat că în cuprinsul acțiunii a contestat situația de fapt, arătând că nu i s-a acordat posibilitatea să fie asistat de un avocat, situație contrazisă de procesul verbal de prezentare a conținutului actului de sesizare semnat de polițistul cercetat, respectiv de reclamant la data de 12 iulie 2010. De altfel și prima instanță a reținut parțial că în privința incidentului din data de 20 aprilie 2010 reclamantul a manifestat un comportament necorespunzător funcției deținute, respectiv participarea sa la medierea unui litigiu în privința căruia nu avea competența, însă apreciază că nu s-a dovedit faptul că ar fi abuzat de calitatea sa oficială.

Aceste ultime argumente nu pot fi avute în vedere pentru înlăturarea abaterii disciplinare reținute în sarcina sa deoarece reclamantul a acționat pe raza de competență teritorială a altei unități de poliție fără a raporta acest aspect în prealabil, neavând motive justificate pentru această misiune, încălcând în acest fel atribuțiile din fișa postului și prevederile art. 12 din Ordinul M.A.I. nr. 577/2008 privind programul de lucru al polițiștilor. În raport de considerentele expres, Înalta Curte reține că, într-adevăr recurenții au probat existența abaterilor disciplinare în sarcina intimatului, dar în același timp se constată că este justă concluzia fondului în sensul că sancțiunea aplicată este prea severă în raport de criteriile de individualizare a sancțiunii prevăzute în art. 59 Legea nr. 360/2002 privind Statutul Polițistului și art. 14 din Ordinul M.A.I.

nr. 400/2004, care dispune că: Sancțiunile disciplinare se aplică luând în considerare, în principal, următoarele elemente: a) caracterul și gravitatea faptei comise; b) activitatea desfășurată anterior: c) împrejurările în care abaterea disciplinară a fost săvârșită; d) cauzele si consecințele acesteia; e) gradul de vinovăție; f) preocuparea pentru înlăturarea urmărilor faptei comise; g) conduita polițistului în perioada cercetării disciplinare. Astfel, se constată faptul că pe parcursul cercetării disciplinare polițistul cercetat a avut o atitudine sinceră, cooperantă, are o vechime de 15 ani, în profesie. Împrejurările în care s-au comis abaterile disciplinare și lipsa consecințelor juridice care, chiar dacă nu înlătură existența abaterii disciplinare în sine constituie criterii ce pot fi avute în vedere la individualizarea sancțiunii și argumente în plus pentru aplicarea unei sancțiunii mai ușoare.

Ca urmare, în virtutea contenciosului de plină jurisdicție, Înalta Curte apreciază că poate realiza la individualizarea sancțiunii disciplinare, prin aplicarea intimatului-reclamant a sancțiunii prevăzută de art. 58 lit. c) din Legea nr. 360/2002. 2. Temeiul legal al soluției adoptate. Pentru argumentele expuse la pct. II.1 în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. reținând și art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004 se vor admite recursurile și se va modifica sentința în parte în sensul celor arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de M.A.I. și I.G.P.R. – Secția Poliției Autostrăzi împotriva sentinței nr. 3769 din 27 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că admite în parte acțiunea formulată de reclamantul N.G.I.G. Modifică dispozițiile nr. 3869 din 2 septembrie 2010 și nr. 4433 din 5 octombrie 2010 ale I.G.P.R. în Ordinul M.A.I. nr. II/3874 din 24 septembrie 2010 în ceea ce privește sancțiunea destituirii reclamantului din poliție pe care o înlocuiește cu sancțiunea amânării promovării în grade profesionale sau funcții superioare pe o perioadă de 3 ani. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 martie 2012.