ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1309/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1309/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul

N.G.I.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației si

Internelor și Inspectoratul General al Politiei Române, Secția Poliției

Autostrăzi anularea actelor administrative atacate și reîncadrarea pe postul și

funcția deținută, obligarea acestora la plata unei despăgubiri egale cu

salariile indexate, majorate și recalculate, precum și toate drepturile și

sporurile legale de care nu a beneficiat ca urmare a emiterii acestor acte.

Totodată, a

solicitat, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării

actelor administrative, până la soluționarea acțiunii.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că i s-a încălcat dreptul la apărare consfințit de

Constituția României și reglementat în mod exclusiv ca profesie de Legea nr. 51/1995

și Statutul profesiei de avocat, nefiindu-i permis să fie asistat de un avocat,

potrivit art. 39 din Ordinul M.A.I. nr. 400 din 29 octombrie 2004, fiind

asistat doar de un polițist.

Reclamantul a mai susținut:

nu s-au respectat prevederile art. 14 din Ordinul M.A.I. nr. 400 din 29

octombrie 2004, adăugând faptul că în actele administrative întocmite și emise

nu se regăsește, în motivare, aplicarea acestor prevederi, în ipoteza în care

s-ar putea reține în sarcina sa vreo conduită profesională culpabilă; nu s-au

respectat prevederile art. 59 alin. (8) și (10) din Legea nr. 360 privind

Statutul polițistului și cele ale art. 77 din Legea nr. 188/1999 a

funcționarului public, referitoare la modalitatea de sancționare a

funcționarului public și la dozarea sancțiunii neexistând motivare pe acest

aspect.

A arătat că prin

dispoziția Inspectorului General al Poliției Române nr. 3869 din 02 septembrie 2010,

a fost sancționat cu cea mai aspră sancțiune respectiv cu destituirea din

rândurile poliției, iar prin ordinul emis de ministru a fost trecut în rezervă

cu toate consecințele de rigoare, Comisia de disciplină reținând o situație de

fapt total eronată.

În concluzie,

reclamantul a susținut că procedura cercetării disciplinare, desfășurată de

către Comisia de cercetare disciplinară împotriva lui, s-a derulat cu încălcarea

drepturilor fundamentale ocrotite de Constituția României, de Declarația

Universală a Drepturilor Omului, Legea nr. 360/2002 privind Statutul

Polițistului, Legea nr. 188/1999 a funcționarului public și O.M.I. 400/2004.

Astfel, a apreciat că

nu se poate lua în discuție o părăsire a locului de muncă, întrucât misiunea

acestuia era să se îndrepte de pe tronsonul de patrulare alocat către biroul

dispecerat A2 la solicitarea șefului de schimb, unde trebuia să ajungă într-un

termen rezonabil, ducând la îndeplinire acest ordin.

În ceea ce privește

obligația reținerii permisului de conducere pentru neoprirea la semnalele

agentului de politie, reclamantul a susținut că nu i se poate imputa o

neglijență datorată neverificării permiselor întrucât, pe de o parte, era în

imposibilitate tehnică de a o efectua, iar pe de alta parte niciunul dintre

conducătorii auto nu aveau nereguli în legătură cu permisul de conducere și,

nedescoperind nimic nelegal nu putea să ofere un document de constatare care să

constate inexistența neregulilor.

În legătură cu

reținerea Comisiei despre împrejurarea că nu a raportat de îndată șefilor

ierarhici despre faptul că a procedat la urmărirea unui autoturism înregistrat

în Bulgaria al cărui conducător auto nu s-a conformat semnalului de oprire

efectuat [.], reclamantul a arătat că nu este reală, nu a abuzat de calitatea

sa oficială și nu a plecat cu autoturismul proprietate personală să medieze un

conflict în zona C.R., în apropierea complexului comercial Real.

Totodată, reclamantul

a susținut că activitatea sa nu se poate asimila cu o comportare

necorespunzătoare la serviciu, pentru că nu a avut abateri disciplinare sau un

comportament jignitor sau necuviincios la adresa cetățenilor României, a

colegilor, a șefilor, a familiei. De asemenea, nu a primit foloase necuvenite,

nu a cerut alte forme de foloase materiale sau beneficii pentru neîndeplinirea

sau îndeplinirea activităților curente specifice muncii de polițist, nu a

provocat scandaluri, nu a atras prin comportamentul său oprobriul opiniei

publice.

În cauză, a acordat

ajutor unei persoane aflate în dificultate pe Autostrada A2, care, în plus, era

și coleg, așa încât fapta nu poate fi asimilată cu o neglijență în îndeplinirea

îndatoririlor de serviciu pentru că primează sarcina profesională de a fi în

slujba cetățeanului.

În fine, reclamantul

a invocat și prevederile art. 43 din Legea nr. 360/2002 privind statutul

polițistului, arătând că niciuna dintre acele fapte nu sunt săvârșite de

acesta, încercarea comisiei de a face trimitere în mod indirect la aceste

prevederi fiind nelegală, iar actele Comisiei de disciplină și Ordinul M.A.I. nr.

11/3874 din 24 septembrie 2010 sunt netemeinice și, în opinia sa, lovite de

nulitate pentru criticile menționate în acțiune.

Prin întâmpinare,

pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române a solicitat respingerea

acțiunii, susținând că reclamantul a încălcat prevederile din fișa postului,

capitolul Descrierea sarcinilor, îndatoririlor și responsabilităților postului

- Activități de prevenire, ordinele primite de la șeful Secției Poliției

Autostrăzi și cele de la șeful de schimb, dar și prevederile art. 12 din

Ordinul M.A.I. nr. 577/2008, privind programul de lucru al polițiștilor,

formele de organizare a acestuia și acordarea repaosului săptămânal; art. 112 alin.

(1) lit. d) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice,

republicată; art. 100 alin. (3) lit f) din O.U.G. nr. 195/2002 privind

circulația pe drumurile publice, republicată; prevederile Dispoziției Direcției

Rutiere nr. 253219 din 03 martie 2009, respectiv ale Dispoziției Direcției

Rutiere nr. 253219/1 din 17 aprilie 2009; art. 36 din Dispoziția I.G.P.R. nr. 79

din 24 septembrie 2007 și a Planului de măsuri nr. 251383 din 31 ianuarie 2009

al Direcției Rutiere privind verificarea legalității circulației pe teritoriul

României a autovehiculelor înmatriculate de o autoritate străină; dispozițiile

Procedurii privind oprirea vehiculelor și modul de acțiune în cazul

neconformării conducătorului acestuia la dispozițiile polițistului rutier-PRO-PS/PR

06, capitolul C, subcapitolul C1 pct. 6 lit. a) și art. 42 lit. a) din Legea nr.

360/ 2002 privind Statutul Polițistului.

În ceea ce privește

suspendarea actelor administrative atacate, a apreciat că în cauză nu sunt

întrunite condițiile impuse de lege.

Pârâtul Ministerul

Administrației și Internelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată, având în vedere că reclamantul nu a

raportat părăsirea tronsonului de patrulare și nu avut aprobare în acest sens,

atât la data de 17/18 aprilie 2010, cât și la data de 20 aprilie 2010,

acționând pe raza de competență teritorială a altei unități de poliție fără a

raporta în prealabil, încălcând prevederile din fișa postului, capitolul

Descrierea sarcinilor, îndatoririlor și responsabilităților postului -

Activități de prevenire, ordinele primite de la șeful Secției Poliției

Autostrăzi și cele de la șeful de schimb în același context, polițistul a

încălcat prevederile art. 12 din Ordinul M.A.I. nr. 577/2008 privind programul

de lucru al polițiștilor, formele de organizare a acestuia și acordarea

repaosului săptămânal care prevede că „polițistul poate părăsi locul de muncă

numai în situații temeinic justificate, cu acordul șefului nemijlocit, în

condițiile prevăzute de actele normative în vigoare."

instanțe

Prin sentința nr. 3769

din 27 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal a admis cererea, a anulat dispoziția Inspectorului

General al Poliției Române nr. 3869 din 2 septembrie 2010, dispoziția

Inspectorului General al Poliției Române nr. 4433 din 5 octombrie 2010 și

Ordinul M.A.I. nr. II/3874 din 24 septembrie 2010.

Prin aceeași

sentință, a obligat pârâții la reîncadrarea reclamantului în funcția deținută

anterior emiterii actelor administrative menționate și la plata drepturilor

salariale cuvenite de la data emiterii acestora până la reîncadrarea efectivă a

reclamantului.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

În speță, s-a reținut

părăsirea de către reclamant, la data de 17 spre 18 aprilie 2010 și 20 aprilie 2010,

a tronsonului de patrulare și efectuarea unor acțiuni pe raza de competență

teritorială a unei alte unități de poliție fără a raporta în prealabil, manifestarea

unui comportament nedeontologic și abuziv derivând din faptul că nu a procedat

la sancționarea unui conducător auto și de asemenea, încălcarea obligației de

confidențialitate a datelor dobândite în timpul desfășurării activității.

În ceea ce privește

ziua de 17 spre 18 aprilie 2010, din perspectiva situației de fapt menționată,

din probele existente la dosarul cauzei, respectiv declarațiile martorilor,

prima instanță a reținut că acesta a fost solicitat de către un agent de

poliție care avea competență în ceea ce privește asigurarea supravegherii

acelui tronson de patrulare din punct de vedere al securității rutiere.

Prima instanță a

reținut că reclamantul avea obligația de a informa în prealabil superiorii

ierarhici asupra acestei situații, obligație neîndeplinită de către reclamant,

dar va aprecia această situație de fapt ca fiind în contradicție cu reținerea

abaterilor disciplinare pe care acesta le-ar fi săvârșit, în condițiile în care

deși reclamantul este sancționat disciplinar pentru încălcarea obligației de

raportare a părăsirii tronsonului de patrulare fără aprobare, i se reține

simultan și faptul că nu a procedat la sancționarea unui conducător auto și a

manifestat un comportament nedeontologic și abuziv.

Or, în condițiile în

care autoritățile pârâte consideră că reclamantul trebuia să manifeste o

atitudine sancționatorie față de o persoană care ar fi încălcat dispozițiile

legale referitoare la circulația pe drumurile publice, se apreciază că această

reținere vine în contradicție cu cea referitoare la părăsirea fără aprobarea

șefilor ierarhici a tronsonului de patrulare.

În considerarea

aceleiași situații, nu poate fi reținută în sarcina aceleiași persoane o

obligației în sensul interzicerii unor acțiuni și simultan neexercitarea

culpabilă a unor îndatoriri care i-ar fi revenit ca urmare a unor constatări

ale încălcării normelor legale pe o rază teritorială unde se susține că aceeași

persoană nu avea dreptul de a-și exercita atribuțiile de serviciu.

Prima instanță a

reținut și faptul că în cadrul cercetării disciplinare nu a fost reținută de

către Comisie existența vreunor aspecte nelegale în ceea ce privește permisele

de conducere ale conducătorilor auto implicați în incident, astfel încât

omisiunea cercetării de către reclamant a acestora să poată fi considerată

abatere disciplinară în sarcina acestuia.

Nici în ceea ce

privește neîntocmirea de către reclamant a unor documente constatatoare a

situației de fapt imputabile reținute în sarcina acestuia nu poate fi apreciată

în sensul celor reținute de către Comisia de disciplină, în condițiile în care

aceasta arată că nu avea competența încheierii unor asemenea documente.

Prima instanță a

reținut, din probele administrate în cauză, că din motive obiective reclamantul

nu a raportat șefilor ierarhici despre acțiunea la care a participat, respectiv

faptul că stația din dotarea polițistului nu era funcțională.

În ceea ce privește

nerespectarea obligației de confidențialitate a datelor dobândite în timpul

desfășurării activității de către reclamant, nu s-a dovedit divulgarea de către

acesta a unor elemente de natură să aducă atingere secretului profesional, singurul

aspect care se impută acestuia este divulgarea numelui unei persoane, aspect ce

nu poate fi circumscris dispozițiilor art. 42 din Legea 360/2002.

În privința

incidentului din data de 20 aprilie 2010, prima instanță a apreciat că în mod

corect s-a reținut în sarcina reclamantului existența unui comportament

necorespunzător funcției deținute, respectiv participarea în mod nejustificat

la medierea unui litigiu în privința căruia nu avea competență, chiar dacă avea

cunoștință despre existența acestuia, însă nu există vreo dovadă din care să

rezulte că la medierea acestui conflict reclamantul ar fi abuzat de calitatea

sa oficială, caz în care nu pot fi reținute dispozițiile art. 42 lit. b) din

Legea nr. 360/2002.

Cât privește

aspectele invocate de către reclamant în cuprinsul acțiunii referitoare la

asigurarea proporționalității între gravitatea abaterilor disciplinare,

circumstanțele săvârșirii acestora și sancțiunea aplicată, prima instanță a

apreciat că la individualizarea sancțiunii aplicate funcționarului public cu

statut special nu au fost avute in vedere aceste aspecte, impuse de

dispozițiile art. 59 alin. (8) din Legea nr. 360/2002.

Așadar, posibilele

încălcări ale obligațiilor impuse de reglementările legale referitoare la

drepturile și îndatoririle polițistului nu puteau fi sancționate cu cea mai

drastică dintre sancțiuni, în condițiile în care, pe de o parte, abaterile

reținute în sarcina reclamantului sunt contradictorii, iar pe de altă parte,

având în vedere că nu s-au produs consecințe grave ale acestor eventuale

abateri, circumstanțele săvârșirii faptelor și, nu în ultimul rând, împrejurarea

că pe parcursul unei activități desfășurate în cadrul poliției pe o durată de

15 ani reclamantul nu a mai fost niciodată sancționat.

Concluzionând, prima

instanță a reținut că vinovăția reclamantului nu a fost în mod cert stabilită

în raport cu situația de fapt, iar pe de altă parte sancțiunea a fost greșit

individualizată.

în cauză.

Împotriva acestei

sentințe au declarat recurs pârâții I.G.P.R. și Ministerul Administrației și

Internelor, invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și dispozițiile cu caracter general ale art. 304

1

C. proc. civ.

Recurenții susține că

instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale incidente

la situația de fapt dedusă judecății.

În dezvoltarea

motivului de recurs, recurenții arată că Dispoziția de sancționare reprezintă

un act administrativ, astfel că una din principalele sale caracteristici este

aceea că a fost întocmită în executarea legii, ceea ce îi conferă prezumția

relativă de legalitate și temeinicie iar orice critică din partea reclamantului

adusă acestei dispoziții trebuie dovedită prin mijloacele legale de probă avute

la îndemână, conform principiului de drept exprimat prin adagiul latin „actori

incumbit probatio”.

Se arată că a fost

reținută în mod greșit situația de fapt, pe baza afirmațiilor reclamantului,

nesusținute prin nici un mijloc de probă iar abaterile prevăzute în actele

administrative au fost săvârșite în modalitatea consemnată în conținutul

acestora, așa cum s-a motivat la fondul cauzei prin întâmpinare.

O critică distinctă

vizează individualizarea sancțiunii disciplinare aplicate.

Sub acest aspect se

arată că la dispunerea sancțiunii „destituirea din poliție” s-au avut în vedere

caracterul și gravitatea faptelor gradul de vinovăție stabilit de cercetarea

disciplinară, activitatea desfășurată anterior, numărul mare al abaterilor

disciplinare, subliniind faptul că legea nu prevede obligația sancționării

graduale a persoanelor care au săvârșit sancțiuni disciplinare.

Mai mult la data de

01 octombrie 2000, agentul de poliție a fost sancționat disciplinar pentru

neglijență și lipsa de preocupare în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu,

sancțiunea aplicată fiind „consemnare 3 zile” conform prevederilor Legii nr. 80/1995,

aplicabile la acel moment.

intimatului.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, intimatul a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate,

arătând că în mod corect, prima instanță interpretând și analizând coroborat

întreg materialul probator administrat în cauză, a ajuns la concluzia ca nu

s-au confirmat abaterile disciplinare reținute în sarcina sa iar sancționarea

aplicată nu a fost dozată corespunzător.

Intimatul-reclamant

reia toate motivele de nelegalitate și situația de fapt expusă prin cererea de

chemare în judecată iar cu privire la sancțiunea menționată în motivele de

recurs arată că a fost sancționat în anul 2000, în urmă cu 11 ani cu sancțiunea

consemnării când era angajat în cadrul jandarmeriei sancțiune dictată unui

întreg detașament de jandarmi.

În concluzie, susține

că aplicarea cele mai grave dintre sancțiunile disciplinare aplicabile

polițiștilor, nu se justifică în raport cu împrejurările concrete ale

pretinselor abateri iar pentru a se lua o astfel de sancțiune, Comisia de

disciplină a reținut în mod vădit neîntemeiat o situație de fapt total eronată.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursurilor.

Examinând sentința

atacată prin prisma motivelor formulate a apărărilor cu privire în întâmpinare,

cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., În

alta Curte constată că se impune modificarea parțială a acesteia în limitele și

pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

fapt și de drept relevante.

Intimatul-reclamant N.I.G.

a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios

administrativ, Dispoziția Inspectorului General al Poliției Române nr. 3869 din

2 septembrie 2010, dispoziția Inspectorului General al Poliției Române nr. 4433

din 5 octombrie 2010 și Ordinul M.A.I. nr. II/3874 din 24 septembrie 2010 de

sancționare cu destituirea din poliție și respectiv de încetare a raporturilor

de serviciu.

Astfel, prin

Dispoziția Inspectorului general al Poliției Române nr. 3869 din 02 septembrie 2010,

agentul șef de poliție N.I.G. a fost sancționat disciplinar cu „destituirea din

poliție".

Împotriva acestei

dispoziții, polițistul a formulat contestație, care a fost respinsă prin

Ordinul M.A.I. nr. 11/3874 din 24 septembrie 2010.

Prin Dispoziția

Inspectorului general al Poliției Române nr. 4433 din 05 octombrie 2010.

agentului șef de poliție N.I.G. i-au încetat raporturile de serviciu cu

unitatea, ca urmare a sancționării sale cu destituirea din poliție.

În partea expozitivă

a actului administrativ sancționator sunt arătate abaterile pentru care s-a

luat măsura disciplinară extremă, cea de destituire din poliție.

Instanța de fond a

argumentat soluția de admitere a acțiunii dintr-o dublă perspectivă, reținând

că vinovăția reclamantului nu a fost cert stabilită în raport cu situația de

fapt iar pe de altă parte posibilele încălcări ale obligațiilor impuse de

reglementările legale referitoare la drepturile și îndatoririle polițistului nu

puteau fi sancționate cu cea mai drastică dintre sancțiuni,apreciind că deși

sancțiunea a fost greșit individualizată nu se poate substitui autorității

publice în aplicarea sancțiunii.

Contrar opiniei

Curții de apel, Înalta Curte constată că poate realiza ea însăși

individualizarea sancțiunii disciplinare în virtutea contenciosului de plină

jurisdicție pe care îl realizează dar și a dispozițiilor exprese ale art. 80

din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, potrivit

cărora:

„Funcționarul public

nemulțumit de sancțiunea aplicată se poate adresa instanței de contencios

administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau

dispoziției de sancționare.

În ceea ce privește

abaterile disciplinare reținute în sarcina reclamantului, așa cum sunt

menționate în actele administrative contestate, într-adevăr nu poate fi exclusă

vinovăția acestuia în condițiile în care a părăsit tronsonul de patrulare fără

aprobarea șefilor ierarhici și, pe de altă parte, nu a procedat la sancționarea

unui conducător auto și a manifestat un comportament nedeontologic funcției

publice cu care a fost investit sau cu depășirea atribuțiilor de serviciu la

data de 20 aprilie 2010 neaducând argumente pertinente și probe pentru care a

avut o astfel de conduită.

Pentru existența

abaterii disciplinare este necesar și suficient ca polițistul să încalce

prevederile legale, fără ca faptele pe care ar fi trebuit să le verifice să fi

și produs consecințe juridice așa cum susțin recurenții-pârâți.

Mai mult pe parcursul

cercetării disciplinare intimatul-reclamant nu a formulat apărări în combaterea

acuzațiilor formulate prin actele întocmite de intimați recunoscând faptele

reținute în sarcina sa.

Este adevărat că în

cuprinsul acțiunii a contestat situația de fapt, arătând că nu i s-a acordat

posibilitatea să fie asistat de un avocat, situație contrazisă de procesul

verbal de prezentare a conținutului actului de sesizare semnat de polițistul cercetat,

respectiv de reclamant la data de 12 iulie 2010.

De altfel și prima

instanță a reținut parțial că în privința incidentului din data de 20 aprilie 2010

reclamantul a manifestat un comportament necorespunzător funcției deținute,

respectiv participarea sa la medierea unui litigiu în privința căruia nu avea

competența, însă apreciază că nu s-a dovedit faptul că ar fi abuzat de

calitatea sa oficială. Aceste ultime argumente nu pot fi avute în vedere pentru

înlăturarea abaterii disciplinare reținute în sarcina sa deoarece reclamantul a

acționat pe raza de competență teritorială a altei unități de poliție fără a

raporta acest aspect în prealabil, neavând motive justificate pentru această

misiune, încălcând în acest fel atribuțiile din fișa postului și prevederile art.

12 din Ordinul M.A.I. nr. 577/2008 privind programul de lucru al polițiștilor.

În raport de

considerentele expres, Înalta Curte reține că, într-adevăr recurenții au probat

existența abaterilor disciplinare în sarcina intimatului, dar în același timp

se constată că este justă concluzia fondului în sensul că sancțiunea aplicată

este prea severă în raport de criteriile de individualizare a sancțiunii

prevăzute în art. 59 Legea nr. 360/2002 privind Statutul Polițistului și art. 14

din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004, care dispune că:

Sancțiunile

disciplinare se aplică luând în considerare, în principal, următoarele

elemente:

a) caracterul și

gravitatea faptei comise;

b) activitatea

desfășurată anterior:

c) împrejurările în

care abaterea disciplinară a fost săvârșită;

d) cauzele si

consecințele acesteia;

e) gradul de

vinovăție;

f) preocuparea pentru

înlăturarea urmărilor faptei comise;

g) conduita

polițistului în perioada cercetării disciplinare.

Astfel, se constată

faptul că pe parcursul cercetării disciplinare polițistul cercetat a avut o

atitudine sinceră, cooperantă, are o vechime de 15 ani, în profesie.

Împrejurările în care s-au comis abaterile disciplinare și lipsa consecințelor

juridice care, chiar dacă nu înlătură existența abaterii disciplinare în sine

constituie criterii ce pot fi avute în vedere la individualizarea sancțiunii și

argumente în plus pentru aplicarea unei sancțiunii mai ușoare.

Ca urmare, în

virtutea contenciosului de plină jurisdicție, Înalta Curte apreciază că poate

realiza la individualizarea sancțiunii disciplinare, prin aplicarea

intimatului-reclamant a sancțiunii prevăzută de art. 58 lit. c) din Legea nr. 360/2002.

soluției adoptate.

Pentru argumentele

expuse la pct. II.1 în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. reținând și

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004 se vor admite

recursurile și se va modifica sentința în parte în sensul celor arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de M.A.I. și I.G.P.R. – Secția Poliției Autostrăzi împotriva sentinței nr. 3769

din 27 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată în sensul că admite în parte acțiunea formulată de reclamantul N.G.I.G.

Modifică dispozițiile

nr. 3869 din 2 septembrie 2010 și nr. 4433 din 5 octombrie 2010 ale I.G.P.R. în

Ordinul M.A.I. nr. II/3874 din 24 septembrie 2010 în ceea ce privește sancțiunea

destituirii reclamantului din poliție pe care o înlocuiește cu sancțiunea

amânării promovării în grade profesionale sau funcții superioare pe o perioadă

de 3 ani.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 martie 2012.