ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6633/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6633/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei

constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 2771 din 10

februarie 2010, Judecătoria Timișoara a admis excepția necompetenței materiale

a instanței. A declinat competența de soluționare a acțiunii formulată de

reclamanta Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș în contradictoriu

cu pârâta U.V. din Timișoara în favoarea Tribunalului Timiș, secția civilă, în

raport de prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., evaluarea imobilului

de către reclamantă, precum și de Decizia nr. 32/2008 dată în recurs în

interesul legii.

Tribunalul Timiș,

secția civilă, prin Sentința nr. 1712 din 22 martie 2011 a respins excepțiile

lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâții Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului și Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin DGFP Timiș, ca neîntemeiate. A respins acțiunea precizată

formulată de reclamanta Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș în

contradictoriu cu pârâții U.V. Timișoara, Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

DGFP Timiș, U.P. din Timișoara, având ca obiect revocare donație și anulare

donație, ca prescrisă. A respins acțiunea formulată de reclamanta Camera de

Comerț, Industrie și Agricultură Timiș în contradictoriu cu pârâții U.V.

Timișoara, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP Timiș, U.P. din Timișoara,

având ca obiect constatare nulitate absolută donație, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că din actele și lucrările dosarului a

rezultat că reclamanta este succesoarea instituției cu aceeași denumire care la

data de 15 mai 1945 a încheiat contractul de donație autentificat sub nr.

x/1945 cu E. U.V. referitor la imobilul situat în Timișoara, înscris în CF

Timișoara cu suprafața de 410 st.p. și cu suprafața de 86 st.p. Părțile au

stabilit că donația se face cu condiția ca imobilul să fie folosit fie pentru

necesitățile U.V., fie pentru obținerea unor venituri prin închiriere.

Din CF Timișoara

depusă la dosarul judecătoriei, tribunalul a mai reținut că imobilul a fost

naționalizat de Statul român, al cărui drept a fost înscris la poziția 2 la

data de 24 decembrie 1949, cu mențiunea în patrimoniul Ministerului

Învățământului Public.

La data de 25 aprilie

1996 s-a intabulat dreptul de proprietate în temeiul art. 166 alin. (4) din

Legea nr. 84/1995 în favoarea pârâtei U.P. din Timișoara.

În M. Of. din 16

aprilie 1945 a fost publicat Decretul-lege pentru autorizarea autoarei

reclamantei să doneze E. U.V. imobilul în litigiu, cu condiția menționată și în

contractul autentic. La baza acestui act normativ a stat raportul miniștrilor

în domeniul comerțului și învățământului, în care s-a arătat că E. U.V. recent

constituită pentru promovarea culturii universitare în partea de vest a țării

are nevoie pentru îndeplinirea misiunii sale de un imobil pentru birourile

proprii, dar și pentru a-l folosi prin închiriere, spre a obține veniturile

necesare unei normale funcționări. În acest sens a fost identificat imobilul

denumit Palatul L., aparținând Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură din

Timișoara.

Întrucât în cauză au

fost formulate mai multe precizări ale obiectului acțiunii și cadrului

procesual, tribunalul a apreciat necesar ca înainte de a trece la analiza

excepțiilor invocate de pârâți să prezinte forma finală a acțiunii cu care a

fost învestită de reclamanta Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș.

S-a constatat că este

vorba despre următoarele petite: revocarea donației pentru neexecutarea

sarcinii, cu accesoriile radierea dreptului de proprietate al donatarului și

repunerea părților în situația anterioară încheierii donației; nulitatea

absolută a contractului pentru lipsa cauzei și a consimțământului, dar și

pentru lipsa autorizării administrative, menținându-se și cererile accesorii.

Pentru acest din urmă motiv, dar și acela vizând viciul de consimțământ,

tribunalul a apreciat că sancțiunea posibilă este aceea a nulității relative,

pentru că nu se încalcă norme de ordine publică, ci drepturile sau interesele

persoanei vătămate, în cazul de față, reclamanta.

Tribunalul a

constatat în raport de mențiunile cărții funciare care atestă lanțul

transmisiunilor imobilului din Timișoara, înscris în CF, că excepțiile lipsei

calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

prin DGFP Timiș sunt neîntemeiate.

Astfel, în anul 1948,

imobilul a fost naționalizat, de la donatar fiind trecut în patrimoniul

Statului român prin Ministerul Învățământului Public, autorul pârâtului

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului. Întrucât reclamanta

tinde la redobândirea proprietății imobilului ce a aparținut și acestor

persoane juridice este firesc ca hotărârea să fie pronunțată și în

contradictoriu cu aceștia.

Au fost găsite însă

întemeiate excepțiile prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește

cererea de anulare a contractului de donație și revocare a donației, având în

vedere termenul de 3 ani.

În cazul revocării,

termenul general de 3 ani curge de la data la care reclamanta a cunoscut sau

trebuia să cunoască neexecutarea sarcinii. În speță, s-a constatat că este

vorba de data de 22 martie 2002 când s-a pronunțat de către Judecătoria

Timișoara Sentința civilă nr. 7141, definitivă și irevocabilă, prin care se

stabilește că CCIAT este aceeași persoană juridică cu Camera de Comerț și

Industrie Timișoara desființată în 1949, fiind continuatoarea și succesoarea în

drepturi a acesteia, dat fiind faptul că scopul pentru care CCIAT a obținut

hotărârea era tocmai revendicarea bunurilor sale imobile.

În ceea ce privește:

vicierea consimțământului prin violență, tribunalul a apreciat că termenul de 3

ani curge de la același moment, ca și în cazul lipsei autorizării

administrative.

Cum acțiunea a fost

introdusă la data de 28 august 2009 a rezultat că termenul s-a împlinit cu mult

timp înainte, iar cererile respective nu mai pot fi admise, urmând a se

constata intervenită prescripția.

Pentru nulitatea

absolută, tribunalul a constatat că reclamanta nu a dovedit faptul că dintre

elementele cauzei contractului de donație lipsește voința de a dărui, animus

donandi.

Astfel, în cererea în

probațiune a arătat că la momentul 1945, camerele de comerț se aflau în

subordinea Ministerului Economiei și Comerțului, fiind organizații

semiguvernamentale, fapt ce explică de ce imobilul a fost identificat în

patrimoniul autoarei reclamantei chiar de către unul dintre semnatarii

referatului ce a stat la baza decretului de autorizare a donației; Niciunul dintre

termenii raportului miniștrilor în domeniul comerțului și învățământului nu

duce la concluzia unei donații forțate, ideea principală fiind aceea că toate

forurile implicate au înțeles nevoia universitară de la acel moment de a

asigura promovarea învățământului la nivel înalt în partea de vest a țării.

Noțiunea de cedare nu presupune utilizarea forței, așa cum încearcă reclamanta

să acrediteze ideea, întrucât sublinierile înțelesurilor de la definiția

termenului a ceda nu sunt aplicabile în speță.

În același context,

tribunalul a apreciat că a existat consimțământul autoarei reclamantei la

efectuarea donației, mai ales că actul a fost citit și explicat părților

contractante de către notarul public, iar donația a fost justificată de

organele care au autorizat-o prin nevoia desfășurării învățământului

universitar.

De altfel,

netemeinicia acțiunii a rezultat și din poziția inconsecventă adoptată de

reclamantă și remarcată în mod just de pârâta U.P. Timișoara, care a arătat că

coexistența celor două acțiuni este exclusă, dat fiind faptul că nulitatea și

revocarea sunt instituții juridice diferite. Deși ambele sunt cauze de

ineficacitate a actului juridic civil, revocarea presupune un act valabil

încheiat, pe când nulitatea privește un act încheiat cu nerespectarea

dispozițiilor legale referitoare la condițiile de valabilitate a actului

juridic.

Astfel, în cazul

nulității, reclamanta a arătat că dacă intenția era de a asigura un spațiu

pentru U.V. din Timișoara, imobilul nu ar mai fi fost naționalizat sau ar fi fost

folosit în scopul avut de donator, ceea ce nu s-a întâmplat.

Tribunalul a

constatat că sunt invocate pentru a obține nulitatea donației cauze ulterioare

încheierii contractului, astfel că în lumina aspectelor teoretice prezentate

supra, ele nu au putut fi luate în considerare. Mai mult, desființarea

universității a fost efectul acțiunilor regimului de guvernare instalat cu

puțin înainte de autentificarea donației, dar care s-a manifestat pe deplin

ulterior, inclusiv prin naționalizarea imobilului în anul 1948. Cu toate

acestea, nu există la dosar nici prezumții pentru a determina instanța să

concluzioneze cu privire la impunerea donației peste voința proprietarului

tabular.

În ceea ce privește

petitele de radiere a dreptului de proprietate, rectificare a cărții funciare

și restabilire a situației anterioare, acestea au fost respinse, de asemenea,

întrucât sunt accesorii acțiunilor în nulitate și revocare, așa cum s-a arătat

în precizarea de la dosar tribunal.

Nu în ultimul rând,

tribunalul a apreciat că reclamanta nu are un bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru

că și dacă s-au încălcat dispozițiile naționale la momentul perfectării

donației, această situație este anterioară anului 1994 când convenția a intrat

în vigoare în România, ca urmare a ratificării sale. A rezultat că starea de

fapt este incompatibilă ratione temporis cu dispozițiile Convenției.

De asemenea,

tribunalul a observat că nulitatea donației nu se poate constata atâta timp cât

bunul nu se poate reîntoarce în patrimoniul reclamantei, întrucât după donația

din anul 1945, ea a fost transferată și în alte patrimonii. Este vorba despre

Statul Român și U.P. din Timișoara. Prin urmare, acțiunea nu a fost formulată

corespunzător, interesul reclamantei în desființarea donației fiind actual doar

dacă se solicită și desființarea titlurilor dobânditorilor subsecvenți

donatarei.

În raport de

considerentele de mai sus, în baza art. 1, 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958,

tribunalul a respins acțiunea precizată având ca obiect revocare donație și

anulare donație, ca prescrisă, iar în temeiul art. 948, 953 și 966 C. civ., a

respins acțiunea precizată având ca obiect constatare nulitate absolută

donație, ca neîntemeiată.

Soluția primei

instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin

Decizia nr. 1100 din 8 decembrie 2011, prin care s-a respins, ca neîntemeiat,

apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului având ca obiect

revocare donație.

S-a reținut în raport

de motivele de apel invocate de reclamantă și sub aspectul încălcării de către

instanța de fond a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care

garantează dreptul la un proces echitabil, cu referire directă la respingerea

nemotivată a cererii în probațiune cu audierea ca martor a Majestății Sale

Regele Mihai I al României, în baza art. 137 alin. (1) C. proc. civ. și

respectiv ordine de prioritate a aspectelor procedurale afirmativ încălcate, că

acestea sunt neîntemeiate.

Potrivit art. 167 alin.

(1) C. proc. civ., "dovezile se pot încuviința numai dacă instanța

socotește că ele pot să aducă dezlegarea pricinii, afară de cazul când ar fi în

primejdie ca ele să se piardă prin întârziere".

Din perspectiva art.

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce consacră dreptul la un

proces echitabil, dispozițiile art. 167 alin. (1) C. proc. civ. sunt în deplină

concordanță, constituindu-se într-o modalitate eficientă de prevenire și

limitare a abuzului de drept în materie. Sub acest aspect, respingerea de către

instanța de fond a încuviințării probei testimoniale solicitate de reclamantă,

pentru a se dovedi împrejurările și condițiile concrete ale donației imobilului

în baza Decretului-lege nr. 285/1945 emis de MS Regele Mihai nu înseamnă încălcarea

dreptului la un proces echitabil al reclamantei, în condițiile în care în cauză

au fost încuviințate și administrate probe cu înscrisuri și interogatorii, în

raport de care instanța este în drept să stabilească în ce măsură se mai impune

sau nu suplimentarea probatoriului.

În acest context, a

apărut nefondată și susținerea reclamantei privind încălcarea de către prima

instanță a principiului egalității armelor, de altfel nemotivată, în condițiile

în care potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ. "judecătorii au

îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice

greșeală privind aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor și prin

aplicarea corectă a legii", ținând cont totodată și de dispozițiile art.

1169 C. civ.

Pornind de la

susținerea încălcării dreptului la un proces echitabil, invocată de reclamantă,

curtea a reținut că aceasta, în fața instanței de fond și-a precizat obiectul

acțiunii, în raport de cererea introductivă, de mai multe ori, cu depășirea

termenului prevăzut de art. 132 C. proc. civ., solicitând în final: revocarea

donației pentru neexecutarea sarcinii; radierea dreptului de proprietate al

donatarului și repunerea părților în situația anterioară încheierii donației;

nulitatea absolută a contractului pentru lipsa cauzei și a consimțământului,

dar și pentru lipsa autorizării administrative.

În raport de aceste

petite cu care reclamanta a învestit succesiv instanța de fond, curtea de apel

a reținut că în mod corect a fost respins petitul având ca obiect revocare donație

și anulare donație, ca efect a admiterii excepției prescripției dreptului la

acțiune, raportat la dispozițiile art. 1, 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, pentru cele

două motive de nulitate absolută invocate de reclamantă, respectiv viciul de

consimțământ și lipsa autorizării administrative, sancțiunea posibilă este

aceea a nulității relative, pentru că nu se încalcă norme de ordine publică, ci

drepturile sau interesele persoanei vătămate, în speță ale reclamantei.

În cazul revocării,

termenul general de trei ani curge de la data când reclamanta a cunoscut sau

trebuia să cunoască neexecutarea sarcinii, adică de la data de 22 martie 2002

când s-a pronunțat Sentința civilă nr. 7141, definitivă și irevocabilă și prin

care s-a statuat că CCIAT este aceeași persoană juridică cu Camera de Comerț și

Industrie Timișoara, desființată în 1949, fiind continuatoarea și succesoarea

în drepturi a acesteia, scopul obținerii acestei hotărâri fiind tocmai

revendicarea bunurilor sale imobile.

De asemenea, și în ceea

ce privește petitul de anulare a contractului de donație pentru lipsa

autorizării administrative, în mod corect s-a apreciat că acțiunea este

prescrisă extinctiv, termenul de trei ani curgând de la același moment, ca și

în cazul violenței, respectiv data de 22 martie 2002.

În ceea ce privește

motivul de nulitate invocat de reclamantă relativ la vicierea consimțământului,

curtea a reținut că din ansamblul probator administrat în cauză, respectiv

înscrisuri, interogatorii, nu rezultă sub nicio formă concluzia unei donații

forțate, ideea principală ce se desprinde din Raportul Miniștrilor în domeniul

comerțului și învățământului fiind aceea a necesității unirii eforturilor

tuturor forurilor implicate în asigurarea promovării învățământului universitar

la nivel înalt în partea de vest a țării. Așa cum corect s-a reținut, la dosar

nu există nici prezumții pentru a determina concluzia privind impunerea peste

voința proprietarului tabular, în cedarea imobilului.

Transmisiunea

imobilului s-a făcut prin contract de donație autentificat sub nr. x/1945 de

BNP A.M., din cuprinsul acestuia rezultând fără dubiu că actul a fost citit și

explicat părților contractante, acest contract, cu referire la puterea

probatorie, fiind opozabil erga omnes, deoarece actul autentic are deplină

putere în privința oricărei persoane despre dispozițiile și convențiile ce le

constată. Prin urmare, întrucât contractul de donație s-a încheiat în fața unui

notar public cu respectarea solemnităților legale, a competenței materiale și

teritoriale, înscrisul se bucură de prezumția de autenticitate și validitate,

proba contrară revenind celui care îl contestă.

De asemenea, s-a

găsit neîntemeiată și susținerea reclamantei potrivit căreia prin Legea nr.

285/1945 emisă de Regele Mihai a fost forțată să doneze imobilul și i s-a impus

practic să renunțe la el, deoarece, prin legea sus-menționată, CCIAT a fost

autorizată să doneze în deplină proprietate E. U.V. imobilul denumit Palatul

L., donația efectuându-se ulterior, la data de 15 mai 1945 prin contractul de

donație autentificat sub nr. x/1945 al BNP A.M.

Mai mult, violența

morală invocată de reclamantă în efectuarea donației în 1945 a încetat odată cu

căderea regimului comunist la 22 decembrie 1989, iar în anul 2002, când s-a

stabilit calitatea de succesor în drepturi a CCIAT, au încetat toate

împrejurările care ar fi împiedicat-o pe reclamantă să formuleze o acțiune în

anulare.

Donația s-a realizat

pentru a facilita dezvoltarea culturii și a învățământului în partea de vest a

țării și activitatea U.V., în vederea îndeplinirii unuia dintre scopurile CCIAT

care reprezentant mediului economic, respectiv facilitarea acestui mediu în

învățământul superior.

Concluzionând, curtea

a reținut că instanța de fond a făcut o justă interpretare și aplicare în cauză

a dispozițiilor legale incidente, raportat la obiectul cauzei cu care a fost

învestită, situație în care apelul declarat de reclamantă a fost găsit

neîntemeiat și în baza art. 296 alin. (1) C. proc. civ. a fost respins ca

atare.

În baza art. 274

alin. (1) C. proc. civ., s-a respins cererea pârâtei U.P. Timișoara de acordare

a cheltuielilor de judecată, acestea nefiind dovedite.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs reclamanta Camera de Comerț, Industrie și

Agricultură Timiș, întemeiat pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9

C. proc. civ. și a solicitat admiterea acestuia, casarea în tot a deciziei

atacate și rejudecând, admiterea cererii, respectiv să se constatate nulitatea

absolută a contractului de donație și să se dispună revocarea și anularea

acestuia, iar în subsidiar, radierea dreptului de proprietate al donatarului și

repunerea părților în situația anterioară încheierii donației.

Un prim motiv de

recurs a vizat faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii care

echivalează cu o nemotivare a hotărârii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

A arătat că Legea nr.

285/1945 emisă de M.S. Regele Mihai a impus recurentei să renunțe la imobilul

în litigiu, forțând-o să-l doneze, dovada fiind raportul miniștrilor industriei

și comerțului și cel al educației naționale nr. 3225/1945 care atestă faptul că

decretul-lege viza practic naționalizarea imobilului, fiind întemeiată pe un

raport și nu pe jurnalul Consiliului de Miniștri, așa cum dispunea legea.

A reamintit că o

donație, potrivit legislației în vigoare la acea dată, nu trebuia justificată

ci autorizată, iar autorizarea trebuia făcută în conformitate cu art. 817 din

vechiul C. civ. coroborat cu art. 10 din Legea nr. 21/1924 (în vigoare la data

încheierii contractului de donație), pe baza Jurnalului Consiliului de

Miniștri, jurnal care nu arată imobilul care trebuie donat și nici nu

autorizează persoana juridică indicată de lege pentru a încheia legal actul.

A considerat că acest

aspect nu face decât să dovedească faptul că respectivul contract de donație a

fost încheiat cu lipsa totală a consimțământului recurentei și în plus cu

încălcarea prevederilor legale în vigoare la acea dată, ceea ce atrage

nulitatea sa absolută, simpla lecturare a raportului dovedind în plus

naționalizarea produsă prin abuz de drept.

A opinat că toate

acestea nu fac decât să ateste faptul că instanța și-a argumentat decizia pe

motive contradictorii. Dacă ar achiesa la motivarea instanței de apel, a

apreciat că ar fi în situația existenței posibilității acordării unor drepturi

diferite unor persoane aflate în situații echivalente, instituindu-se un

tratament discriminatoriu. A invocat în acest sens hotărâri ale Curții Europene

a Drepturilor Omului, potrivit cărora echitatea și legalitatea trebuie să

constituie principii de bază ale procesului judiciar.

Un al doilea motiv de

recurs a fost întemeiat pe prevederile pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.,

respectiv faptul că instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a

schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Argumentarea acestui

motiv a rezidat din faptul că instanța nu a înțeles să țină seama de

dispozițiile art. 817 din vechiul C. civ. coroborat cu art. 10 din Legea nr.

21/1924, potrivit cărora o donație nu trebuia justificată ci autorizată pe baza

Jurnalului Consiliului de Miniștri, iar nu pe baza unui raport întocmit de două

ministere.

În ceea ce privește

consimțământul și lipsa lui totală în speță, a precizat că în situația

persoanelor juridice, acesta este exprimat de persoanele fizice care o

reprezintă. A considerat că acest aspect a fost pe deplin dovedit prin

depunerea la dosar a unui număr de trei documente prin care termenul folosit

referitor la imobil este cedat și nicidecum donat.

A arătat că de esența

actului juridic și civil este manifestarea de voință în scopul producerii

efectelor juridice, aceasta producând respectivele efecte dacă a fost liberă și

conștientă, adică reală, iar nu și atunci când a fost alterată de un viciu de

consimțământ.

A criticat și

considerentele prin care instanța a apreciat că poziția sa procesuală a fost

inconsecventă, arătând că deși s-a sugerat faptul că nulitatea și revocarea

sunt două acțiuni ce nu pot coexista nu s-a statuat clar, mărginindu-se la

simple afirmații fără a se argumenta juridic motivația.

Al treilea motiv de

recurs a fost întemeiat pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., reclamanta

considerând că instanța a încălcat legea atunci când a respins cererea de

încuviințare a probei cu martori.

Or, asupra

încuviințării sau respingerii probei, instanța se pronunță în mod obligatoriu

motivat, în practică statuându-se că respingerea nemotivată a cererii în

probațiune face ca hotărârea pronunțată în aceste condiții să fie netemeinică

și nelegală deoarece nu se poate verifica rațiunea pentru care proba solicitată

nu a fost admisă (T.S. s.civ., Dec. nr. 116 din 19 ianuarie 1983, în RRD nr.

12/1983, pag. 99).

În speță, instanța a

respins cererea pentru audierea ca martor a Majestății Sale Regele Mihai I

exclusiv cu motivarea de neutilitate (fără a exprima în ce constă aceasta sau a

aprecia de ce nu e utilă), precum și pe faptul că au fost admise toate

celelalte probe cu înscrisuri, în condițiile în care Decretul-lege nr. 285/1945

emis de M.S. Regele Mihai i-a impus practic să renunțe la imobil, forțând-o

să-l doneze.

A apreciat că prin

respingerea cererii fără motivare i-a fost încălcat și dreptul la un proces

echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

întrucât nu a dat posibilitatea instanței de control judiciar de a aprecia

asupra acesteia, sens în care a făcut referire la o serie de hotărâri ale

Curții Europene.

În plus, a arătat că

nu se contestă faptul că donația este revocabilă însă se invocă în mod constant

prescripția dreptului la acțiune raportat la momentul în care a dobândit, prin

sentință judecătorească definitivă și irevocabilă, atestarea faptului că este

continuatoarea și succesoarea în drepturi a Camerei de Comerț și Industrie

Timișoara, desființată în anul 1949.

Ceea ce s-a omis însă

este faptul că arhiva instituției a fost confiscată fiind astfel în

imposibilitatea de a cunoaște despre existența respectivelor înscrisuri, care

au fost descoperite accidental. A considerat prin urmare că în toată această

perioadă s-a aflat într-o situație de forță majoră care a împiedicat-o în mod

obiectiv și în absența oricărei culpe de a cunoaște existența documentelor care

stau la baza cererii sale.

Nu în ultimul rând a

precizat că deși în cuprinsul Sentinței nr. 1712 din 22 martie 2011 pronunțată

în Dosarul nr. 18631/325/2009 s-a stipulat că dezbaterile pe fond au avut loc

în ședința publică din 15 martie 2011, fiind consemnate în încheierea din acea

dată, parte integrantă din sentință, respectiva încheiere nu i-a fost

comunicată.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Primul motiv de

recurs, încadrat de recurentă la pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., respectiv

faptul că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, cu referire la pag.

11 parag. 5 din hotărâre, ceea ce echivalează cu nemotivarea acesteia, nu poate

fi primit.

Se observă că

pretinsa motivare contradictorie, în opinia recurentei, constă în reținerea

instanței de apel prin care s-a găsit neîntemeiată "susținerea reclamantei

potrivit căreia prin Legea nr. 285/1945 emisă de Regele Mihai a fost forțată să

doneze imobilul, impunându-i-se practic să renunțe la el, deoarece prin legea

menționată CCIAT a fost autorizată să doneze în deplină proprietate E. U.V.

imobilul denumit Palatul L., donația efectuându-se ulterior, la data de 15 mai

1945 prin contractul de donație autentificat sub nr. x/1945 al BNP A.M.".

Or, se reține că

decizia recurată nu cuprinde, sub acest aspect, motive contradictorii sau

străine de natura pricinii, instanța de apel constatând în mod corect că

donația s-a efectuat potrivit contractului autentificat, în care reclamanta a

exprimat un consimțământ valabil, după autorizarea sa prin lege.

Celelalte critici,

deși incluse de recurentă în acest motiv, nu vizează însă nemotivarea deciziei

pronunțată în apel ci cuprind considerente legate de necesitatea autorizării

donației în baza Jurnalului Consiliului de Miniștri a cărei lipsă, în opinia

acesteia, conduce la concluzia lipsei consimțământului și la încălcarea

prevederilor legale în vigoare la acea dată la încheierea donației.

În ceea ce privește

critica privind posibilitatea acordării unor drepturi diferite unor persoane

aflate în situații echivalente, se reține că aceasta este formală, în

condițiile în care recurenta nu a arătat în concret în ce constă posibilul

tratament discriminatoriu.

Al doilea motiv de

recurs, încadrat de reclamantă la pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. reia

argumentarea primului motiv, reclamanta susținând că instanța de apel a

încălcat dispozițiile art. 817 din vechiul C. civ. și pe cele ale art. 10 din

Legea nr. 21/1924, în vigoare la data încheierii contractului de donație,

privitoare la necesitatea autorizării administrative, invocând și lipsa totală

a consimțământului.

Se reține însă, după

cum a constatat și curtea de apel, că din întreg materialul probator

administrat în cauză, nu a rezultat concluzia unei donații forțate,

transmisiunea efectuându-se prin contract de donație autentificat, cu

respectarea solemnităților legale, iar necesitatea acesteia a rezidat din

rațiuni de facilitare a dezvoltării culturii și învățământului în partea de

vest a țării.

De altfel, o serie de

argumente dezvoltate în cadrul acestui motiv de recurs se referă la aspecte de

ordin lingvistic, precum folosirea în diferite înscrisuri, cu privire la imobil,

a cuvântului cedat în loc de donat.

În ceea ce privește

al treilea motiv de recurs, încadrat de reclamantă la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în argumentarea acestuia se critică greșita respingere a probei

testimoniale.

Or, după cum a

reținut și instanța de apel, art. 167 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că

dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să aducă

dezlegarea pricinii.

Proba solicitată de

reclamantă nu au fost considerată o probă concludentă în soluționarea cauzei,

atâta vreme cât nu s-a dovedit pertinența acesteia.

Totodată, curtea de

apel a reținut corect că în acest mod nu a fost încălcat dreptul la un proces

echitabil, cum susține recurenta, în condițiile în care probele administrate de

prima instanță au fost suficiente pentru a se pronunța o soluție legală și

temeinică, iar suplimentarea probatoriului cu audierea Regelui Mihai I nu se

impunea, în raport cu actele doveditoare ale efectuării donației.

În acest context apar

ca nefondate și susținerile reclamantei privitoare la încălcarea dreptului la

un proces echitabil, așa cum transpare din prevederile art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Faptul că nu a fost

încuviințată o probă solicitată, instanța având posibilitatea legală de a

hotărî asupra admisibilității acesteia, în funcție de pertinența și concludența

sa în rezolvarea pricinii, nu constituie o încălcare a dreptului la un proces

echitabil, cu atât mai mult cu cât în cauză s-a administrat un amplu

probatoriu.

Mai mult, se reține

că respingerea audierii nu s-a făcut nemotivat, cum susține recurenta, prima

instanță respingând, prin încheierea din 1 martie 2011, cererea prin care s-a

solicitat încuviințarea audierii ca martor a MS Regele Mihai I, întrucât a

apreciat că, în raport de dispozițiile art. 167 C. proc. civ., nu este utilă

judecării cauzei, actele depuse la dosar fiind suficiente pentru justa

soluționare și cu privire la acordul de voință al părților la efectuarea

donației.

Critica privind

încălcarea de către instanță a principiului egalității armelor este pur

formală, recurenta precizând că este necesar ca fiecărui justițiabil să i se

ofere posibilitatea de a-și susține cauza în condiții care să nu-l plaseze

într-o situație de net dezavantaj în raport de adversarii săi, fără a arăta în

concret în ce mod a fost dezavantajată în cauză (neîncuviințarea probei

testimoniale neputându-se circumscrie acesteia).

În altă ordine de

idei, recurenta este într-o totală eroare, pe care a manifestat-o pe tot

parcursul procesului, în ceea ce privește instituțiile juridice ale constatării

nulității absolute a contractului de donație, pe de o parte și revocarea

acestuia, pe de altă parte.

Or, după cum au

reținut și instanțele fondului, în adoptarea și motivarea soluției, nulitatea

și revocarea, deși ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil,

reprezintă instituții juridice diferite, respectiv revocarea presupune un act

valabil încheiat, pe când nulitatea privește un act încheiat cu nerespectarea

dispozițiilor legale referitoare la condițiile de valabilitate a actului

juridic.

Se reține astfel că

recurenta a criticat hotărârea și pentru faptul că nu a argumentat motivul

pentru care cele două acțiuni nu pot coexista, înțelegând a se prevala de o

serie de argumente care privesc ambele instituții și anume atât viciul de

consimțământ și lipsa autorizării administrative, cât și invocarea forței

majore în raport de care nu a putut formula în termenul legal acțiunea în

revocare.

Nu pot fi primite

nici celelalte motive de recurs privitoare la necomunicarea încheierii din 15

martie 2011, care nu prezintă nicio relevantă în cauză.

Pentru aceste motive,

în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta Camera de Comerț, Industrie și

Agricultură Timiș împotriva Deciziei nr. 1100 din 8 decembrie 2011 a Curții de

Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 octombrie 2012.

Procesat de GGC - CL