ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6633/2012

Asupra cauzei constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 2771 din 10 februarie 2010, Judecătoria Timișoara a admis excepția necompetenței materiale a instanței. A declinat competența de soluționare a acțiunii formulată de reclamanta Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș în contradictoriu cu pârâta U.V. din Timișoara în favoarea Tribunalului Timiș, secția civilă, în raport de prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., evaluarea imobilului de către reclamantă, precum și de Decizia nr. 32/2008 dată în recurs în interesul legii. Tribunalul Timiș, secția civilă, prin Sentința nr. 1712 din 22 martie 2011 a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâții Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP Timiș, ca neîntemeiate.

A respins acțiunea precizată formulată de reclamanta Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș în contradictoriu cu pârâții U.V. Timișoara, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP Timiș, U.P. din Timișoara, având ca obiect revocare donație și anulare donație, ca prescrisă. A respins acțiunea formulată de reclamanta Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș în contradictoriu cu pârâții U.V. Timișoara, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP Timiș, U.P. din Timișoara, având ca obiect constatare nulitate absolută donație, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că din actele și lucrările dosarului a rezultat că reclamanta este succesoarea instituției cu aceeași denumire care la data de 15 mai 1945 a încheiat contractul de donație autentificat sub nr. x/1945 cu E. U.V. referitor la imobilul situat în Timișoara, înscris în CF Timișoara cu suprafața de 410 st.p. și cu suprafața de 86 st.p. Părțile au stabilit că donația se face cu condiția ca imobilul să fie folosit fie pentru necesitățile U.V., fie pentru obținerea unor venituri prin închiriere. Din CF Timișoara depusă la dosarul judecătoriei, tribunalul a mai reținut că imobilul a fost naționalizat de Statul român, al cărui drept a fost înscris la poziția 2 la data de 24 decembrie 1949, cu mențiunea în patrimoniul Ministerului Învățământului Public.

La data de 25 aprilie 1996 s-a intabulat dreptul de proprietate în temeiul art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995 în favoarea pârâtei U.P. din Timișoara. În M. Of. din 16 aprilie 1945 a fost publicat Decretul-lege pentru autorizarea autoarei reclamantei să doneze E. U.V. imobilul în litigiu, cu condiția menționată și în contractul autentic. La baza acestui act normativ a stat raportul miniștrilor în domeniul comerțului și învățământului, în care s-a arătat că E. U.V. recent constituită pentru promovarea culturii universitare în partea de vest a țării are nevoie pentru îndeplinirea misiunii sale de un imobil pentru birourile proprii, dar și pentru a-l folosi prin închiriere, spre a obține veniturile necesare unei normale funcționări.

În acest sens a fost identificat imobilul denumit Palatul L., aparținând Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură din Timișoara. Întrucât în cauză au fost formulate mai multe precizări ale obiectului acțiunii și cadrului procesual, tribunalul a apreciat necesar ca înainte de a trece la analiza excepțiilor invocate de pârâți să prezinte forma finală a acțiunii cu care a fost învestită de reclamanta Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș. S-a constatat că este vorba despre următoarele petite: revocarea donației pentru neexecutarea sarcinii, cu accesoriile radierea dreptului de proprietate al donatarului și repunerea părților în situația anterioară încheierii donației; nulitatea absolută a contractului pentru lipsa cauzei și a consimțământului, dar și pentru lipsa autorizării administrative, menținându-se și cererile accesorii.

Pentru acest din urmă motiv, dar și acela vizând viciul de consimțământ, tribunalul a apreciat că sancțiunea posibilă este aceea a nulității relative, pentru că nu se încalcă norme de ordine publică, ci drepturile sau interesele persoanei vătămate, în cazul de față, reclamanta. Tribunalul a constatat în raport de mențiunile cărții funciare care atestă lanțul transmisiunilor imobilului din Timișoara, înscris în CF, că excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP Timiș sunt neîntemeiate. Astfel, în anul 1948, imobilul a fost naționalizat, de la donatar fiind trecut în patrimoniul Statului român prin Ministerul Învățământului Public, autorul pârâtului Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

Întrucât reclamanta tinde la redobândirea proprietății imobilului ce a aparținut și acestor persoane juridice este firesc ca hotărârea să fie pronunțată și în contradictoriu cu aceștia. Au fost găsite însă întemeiate excepțiile prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește cererea de anulare a contractului de donație și revocare a donației, având în vedere termenul de 3 ani. În cazul revocării, termenul general de 3 ani curge de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască neexecutarea sarcinii.

În speță, s-a constatat că este vorba de data de 22 martie 2002 când s-a pronunțat de către Judecătoria Timișoara Sentința civilă nr. 7141, definitivă și irevocabilă, prin care se stabilește că CCIAT este aceeași persoană juridică cu Camera de Comerț și Industrie Timișoara desființată în 1949, fiind continuatoarea și succesoarea în drepturi a acesteia, dat fiind faptul că scopul pentru care CCIAT a obținut hotărârea era tocmai revendicarea bunurilor sale imobile. În ceea ce privește: vicierea consimțământului prin violență, tribunalul a apreciat că termenul de 3 ani curge de la același moment, ca și în cazul lipsei autorizării administrative. Cum acțiunea a fost introdusă la data de 28 august 2009 a rezultat că termenul s-a împlinit cu mult timp înainte, iar cererile respective nu mai pot fi admise, urmând a se constata intervenită prescripția.

Pentru nulitatea absolută, tribunalul a constatat că reclamanta nu a dovedit faptul că dintre elementele cauzei contractului de donație lipsește voința de a dărui, animus donandi. Astfel, în cererea în probațiune a arătat că la momentul 1945, camerele de comerț se aflau în subordinea Ministerului Economiei și Comerțului, fiind organizații semiguvernamentale, fapt ce explică de ce imobilul a fost identificat în patrimoniul autoarei reclamantei chiar de către unul dintre semnatarii referatului ce a stat la baza decretului de autorizare a donației; Niciunul dintre termenii raportului miniștrilor în domeniul comerțului și învățământului nu duce la concluzia unei donații forțate, ideea principală fiind aceea că toate forurile implicate au înțeles nevoia universitară de la acel moment de a asigura promovarea învățământului la nivel înalt în partea de vest a țării.

Noțiunea de cedare nu presupune utilizarea forței, așa cum încearcă reclamanta să acrediteze ideea, întrucât sublinierile înțelesurilor de la definiția termenului a ceda nu sunt aplicabile în speță. În același context, tribunalul a apreciat că a existat consimțământul autoarei reclamantei la efectuarea donației, mai ales că actul a fost citit și explicat părților contractante de către notarul public, iar donația a fost justificată de organele care au autorizat-o prin nevoia desfășurării învățământului universitar. De altfel, netemeinicia acțiunii a rezultat și din poziția inconsecventă adoptată de reclamantă și remarcată în mod just de pârâta U.P. Timișoara, care a arătat că coexistența celor două acțiuni este exclusă, dat fiind faptul că nulitatea și revocarea sunt instituții juridice diferite.

Deși ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil, revocarea presupune un act valabil încheiat, pe când nulitatea privește un act încheiat cu nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la condițiile de valabilitate a actului juridic. Astfel, în cazul nulității, reclamanta a arătat că dacă intenția era de a asigura un spațiu pentru U.V. din Timișoara, imobilul nu ar mai fi fost naționalizat sau ar fi fost folosit în scopul avut de donator, ceea ce nu s-a întâmplat. Tribunalul a constatat că sunt invocate pentru a obține nulitatea donației cauze ulterioare încheierii contractului, astfel că în lumina aspectelor teoretice prezentate supra, ele nu au putut fi luate în considerare.

Mai mult, desființarea universității a fost efectul acțiunilor regimului de guvernare instalat cu puțin înainte de autentificarea donației, dar care s-a manifestat pe deplin ulterior, inclusiv prin naționalizarea imobilului în anul 1948. Cu toate acestea, nu există la dosar nici prezumții pentru a determina instanța să concluzioneze cu privire la impunerea donației peste voința proprietarului tabular. În ceea ce privește petitele de radiere a dreptului de proprietate, rectificare a cărții funciare și restabilire a situației anterioare, acestea au fost respinse, de asemenea, întrucât sunt accesorii acțiunilor în nulitate și revocare, așa cum s-a arătat în precizarea de la dosar tribunal.

Nu în ultimul rând, tribunalul a apreciat că reclamanta nu are un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că și dacă s-au încălcat dispozițiile naționale la momentul perfectării donației, această situație este anterioară anului 1994 când convenția a intrat în vigoare în România, ca urmare a ratificării sale. A rezultat că starea de fapt este incompatibilă ratione temporis cu dispozițiile Convenției. De asemenea, tribunalul a observat că nulitatea donației nu se poate constata atâta timp cât bunul nu se poate reîntoarce în patrimoniul reclamantei, întrucât după donația din anul 1945, ea a fost transferată și în alte patrimonii. Este vorba despre Statul Român și U.P.

din Timișoara. Prin urmare, acțiunea nu a fost formulată corespunzător, interesul reclamantei în desființarea donației fiind actual doar dacă se solicită și desființarea titlurilor dobânditorilor subsecvenți donatarei. În raport de considerentele de mai sus, în baza art. 1, 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958, tribunalul a respins acțiunea precizată având ca obiect revocare donație și anulare donație, ca prescrisă, iar în temeiul art. 948, 953 și 966 C. civ., a respins acțiunea precizată având ca obiect constatare nulitate absolută donație, ca neîntemeiată. Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin Decizia nr. 1100 din 8 decembrie 2011, prin care s-a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului având ca obiect revocare donație.

S-a reținut în raport de motivele de apel invocate de reclamantă și sub aspectul încălcării de către instanța de fond a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, cu referire directă la respingerea nemotivată a cererii în probațiune cu audierea ca martor a Majestății Sale Regele Mihai I al României, în baza art. 137 alin. (1) C. proc. civ. și respectiv ordine de prioritate a aspectelor procedurale afirmativ încălcate, că acestea sunt neîntemeiate. Potrivit art. 167 alin. (1) C. proc. civ., "dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să aducă dezlegarea pricinii, afară de cazul când ar fi în primejdie ca ele să se piardă prin întârziere". Din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce consacră dreptul la un proces echitabil, dispozițiile art. 167 alin. (1) C. proc.

civ. sunt în deplină concordanță, constituindu-se într-o modalitate eficientă de prevenire și limitare a abuzului de drept în materie. Sub acest aspect, respingerea de către instanța de fond a încuviințării probei testimoniale solicitate de reclamantă, pentru a se dovedi împrejurările și condițiile concrete ale donației imobilului în baza Decretului-lege nr. 285/1945 emis de MS Regele Mihai nu înseamnă încălcarea dreptului la un proces echitabil al reclamantei, în condițiile în care în cauză au fost încuviințate și administrate probe cu înscrisuri și interogatorii, în raport de care instanța este în drept să stabilească în ce măsură se mai impune sau nu suplimentarea probatoriului. În acest context, a apărut nefondată și susținerea reclamantei privind încălcarea de către prima instanță a principiului egalității armelor, de altfel nemotivată, în condițiile în care potrivit art. 129 alin. (5) C. proc.

civ. "judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii", ținând cont totodată și de dispozițiile art. 1169 C. civ. Pornind de la susținerea încălcării dreptului la un proces echitabil, invocată de reclamantă, curtea a reținut că aceasta, în fața instanței de fond și-a precizat obiectul acțiunii, în raport de cererea introductivă, de mai multe ori, cu depășirea termenului prevăzut de art. 132 C. proc. civ., solicitând în final: revocarea donației pentru neexecutarea sarcinii; radierea dreptului de proprietate al donatarului și repunerea părților în situația anterioară încheierii donației; nulitatea absolută a contractului pentru lipsa cauzei și a consimțământului, dar și pentru lipsa autorizării administrative.

În raport de aceste petite cu care reclamanta a învestit succesiv instanța de fond, curtea de apel a reținut că în mod corect a fost respins petitul având ca obiect revocare donație și anulare donație, ca efect a admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune, raportat la dispozițiile art. 1, 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958. Astfel, pentru cele două motive de nulitate absolută invocate de reclamantă, respectiv viciul de consimțământ și lipsa autorizării administrative, sancțiunea posibilă este aceea a nulității relative, pentru că nu se încalcă norme de ordine publică, ci drepturile sau interesele persoanei vătămate, în speță ale reclamantei.

În cazul revocării, termenul general de trei ani curge de la data când reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască neexecutarea sarcinii, adică de la data de 22 martie 2002 când s-a pronunțat Sentința civilă nr. 7141, definitivă și irevocabilă și prin care s-a statuat că CCIAT este aceeași persoană juridică cu Camera de Comerț și Industrie Timișoara, desființată în 1949, fiind continuatoarea și succesoarea în drepturi a acesteia, scopul obținerii acestei hotărâri fiind tocmai revendicarea bunurilor sale imobile.

De asemenea, și în ceea ce privește petitul de anulare a contractului de donație pentru lipsa autorizării administrative, în mod corect s-a apreciat că acțiunea este prescrisă extinctiv, termenul de trei ani curgând de la același moment, ca și în cazul violenței, respectiv data de 22 martie 2002. În ceea ce privește motivul de nulitate invocat de reclamantă relativ la vicierea consimțământului, curtea a reținut că din ansamblul probator administrat în cauză, respectiv înscrisuri, interogatorii, nu rezultă sub nicio formă concluzia unei donații forțate, ideea principală ce se desprinde din Raportul Miniștrilor în domeniul comerțului și învățământului fiind aceea a necesității unirii eforturilor tuturor forurilor implicate în asigurarea promovării învățământului universitar la nivel înalt în partea de vest a țării.

Așa cum corect s-a reținut, la dosar nu există nici prezumții pentru a determina concluzia privind impunerea peste voința proprietarului tabular, în cedarea imobilului. Transmisiunea imobilului s-a făcut prin contract de donație autentificat sub nr. x/1945 de BNP A.M., din cuprinsul acestuia rezultând fără dubiu că actul a fost citit și explicat părților contractante, acest contract, cu referire la puterea probatorie, fiind opozabil erga omnes, deoarece actul autentic are deplină putere în privința oricărei persoane despre dispozițiile și convențiile ce le constată. Prin urmare, întrucât contractul de donație s-a încheiat în fața unui notar public cu respectarea solemnităților legale, a competenței materiale și teritoriale, înscrisul se bucură de prezumția de autenticitate și validitate, proba contrară revenind celui care îl contestă.

De asemenea, s-a găsit neîntemeiată și susținerea reclamantei potrivit căreia prin Legea nr. 285/1945 emisă de Regele Mihai a fost forțată să doneze imobilul și i s-a impus practic să renunțe la el, deoarece, prin legea sus-menționată, CCIAT a fost autorizată să doneze în deplină proprietate E. U.V. imobilul denumit Palatul L., donația efectuându-se ulterior, la data de 15 mai 1945 prin contractul de donație autentificat sub nr. x/1945 al BNP A.M. Mai mult, violența morală invocată de reclamantă în efectuarea donației în 1945 a încetat odată cu căderea regimului comunist la 22 decembrie 1989, iar în anul 2002, când s-a stabilit calitatea de succesor în drepturi a CCIAT, au încetat toate împrejurările care ar fi împiedicat-o pe reclamantă să formuleze o acțiune în anulare.

Donația s-a realizat pentru a facilita dezvoltarea culturii și a învățământului în partea de vest a țării și activitatea U.V., în vederea îndeplinirii unuia dintre scopurile CCIAT care reprezentant mediului economic, respectiv facilitarea acestui mediu în învățământul superior. Concluzionând, curtea a reținut că instanța de fond a făcut o justă interpretare și aplicare în cauză a dispozițiilor legale incidente, raportat la obiectul cauzei cu care a fost învestită, situație în care apelul declarat de reclamantă a fost găsit neîntemeiat și în baza art. 296 alin. (1) C. proc. civ. a fost respins ca atare. În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., s-a respins cererea pârâtei U.P. Timișoara de acordare a cheltuielilor de judecată, acestea nefiind dovedite.

Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș, întemeiat pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și a solicitat admiterea acestuia, casarea în tot a deciziei atacate și rejudecând, admiterea cererii, respectiv să se constatate nulitatea absolută a contractului de donație și să se dispună revocarea și anularea acestuia, iar în subsidiar, radierea dreptului de proprietate al donatarului și repunerea părților în situația anterioară încheierii donației. Un prim motiv de recurs a vizat faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii care echivalează cu o nemotivare a hotărârii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

A arătat că Legea nr. 285/1945 emisă de M.S. Regele Mihai a impus recurentei să renunțe la imobilul în litigiu, forțând-o să-l doneze, dovada fiind raportul miniștrilor industriei și comerțului și cel al educației naționale nr. 3225/1945 care atestă faptul că decretul-lege viza practic naționalizarea imobilului, fiind întemeiată pe un raport și nu pe jurnalul Consiliului de Miniștri, așa cum dispunea legea. A reamintit că o donație, potrivit legislației în vigoare la acea dată, nu trebuia justificată ci autorizată, iar autorizarea trebuia făcută în conformitate cu art. 817 din vechiul C. civ. coroborat cu art. 10 din Legea nr. 21/1924 (în vigoare la data încheierii contractului de donație), pe baza Jurnalului Consiliului de Miniștri, jurnal care nu arată imobilul care trebuie donat și nici nu autorizează persoana juridică indicată de lege pentru a încheia legal actul.

A considerat că acest aspect nu face decât să dovedească faptul că respectivul contract de donație a fost încheiat cu lipsa totală a consimțământului recurentei și în plus cu încălcarea prevederilor legale în vigoare la acea dată, ceea ce atrage nulitatea sa absolută, simpla lecturare a raportului dovedind în plus naționalizarea produsă prin abuz de drept. A opinat că toate acestea nu fac decât să ateste faptul că instanța și-a argumentat decizia pe motive contradictorii. Dacă ar achiesa la motivarea instanței de apel, a apreciat că ar fi în situația existenței posibilității acordării unor drepturi diferite unor persoane aflate în situații echivalente, instituindu-se un tratament discriminatoriu.

A invocat în acest sens hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit cărora echitatea și legalitatea trebuie să constituie principii de bază ale procesului judiciar. Un al doilea motiv de recurs a fost întemeiat pe prevederile pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., respectiv faptul că instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Argumentarea acestui motiv a rezidat din faptul că instanța nu a înțeles să țină seama de dispozițiile art. 817 din vechiul C. civ. coroborat cu art. 10 din Legea nr. 21/1924, potrivit cărora o donație nu trebuia justificată ci autorizată pe baza Jurnalului Consiliului de Miniștri, iar nu pe baza unui raport întocmit de două ministere.

În ceea ce privește consimțământul și lipsa lui totală în speță, a precizat că în situația persoanelor juridice, acesta este exprimat de persoanele fizice care o reprezintă. A considerat că acest aspect a fost pe deplin dovedit prin depunerea la dosar a unui număr de trei documente prin care termenul folosit referitor la imobil este cedat și nicidecum donat. A arătat că de esența actului juridic și civil este manifestarea de voință în scopul producerii efectelor juridice, aceasta producând respectivele efecte dacă a fost liberă și conștientă, adică reală, iar nu și atunci când a fost alterată de un viciu de consimțământ. A criticat și considerentele prin care instanța a apreciat că poziția sa procesuală a fost inconsecventă, arătând că deși s-a sugerat faptul că nulitatea și revocarea sunt două acțiuni ce nu pot coexista nu s-a statuat clar, mărginindu-se la simple afirmații fără a se argumenta juridic motivația.

Al treilea motiv de recurs a fost întemeiat pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., reclamanta considerând că instanța a încălcat legea atunci când a respins cererea de încuviințare a probei cu martori. Or, asupra încuviințării sau respingerii probei, instanța se pronunță în mod obligatoriu motivat, în practică statuându-se că respingerea nemotivată a cererii în probațiune face ca hotărârea pronunțată în aceste condiții să fie netemeinică și nelegală deoarece nu se poate verifica rațiunea pentru care proba solicitată nu a fost admisă (T.S. s.civ., Dec. nr. 116 din 19 ianuarie 1983, în RRD nr. 12/1983, pag. 99). În speță, instanța a respins cererea pentru audierea ca martor a Majestății Sale Regele Mihai I exclusiv cu motivarea de neutilitate (fără a exprima în ce constă aceasta sau a aprecia de ce nu e utilă), precum și pe faptul că au fost admise toate celelalte probe cu înscrisuri, în condițiile în care Decretul-lege nr. 285/1945 emis de M.S.

Regele Mihai i-a impus practic să renunțe la imobil, forțând-o să-l doneze. A apreciat că prin respingerea cererii fără motivare i-a fost încălcat și dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât nu a dat posibilitatea instanței de control judiciar de a aprecia asupra acesteia, sens în care a făcut referire la o serie de hotărâri ale Curții Europene.

În plus, a arătat că nu se contestă faptul că donația este revocabilă însă se invocă în mod constant prescripția dreptului la acțiune raportat la momentul în care a dobândit, prin sentință judecătorească definitivă și irevocabilă, atestarea faptului că este continuatoarea și succesoarea în drepturi a Camerei de Comerț și Industrie Timișoara, desființată în anul 1949. Ceea ce s-a omis însă este faptul că arhiva instituției a fost confiscată fiind astfel în imposibilitatea de a cunoaște despre existența respectivelor înscrisuri, care au fost descoperite accidental. A considerat prin urmare că în toată această perioadă s-a aflat într-o situație de forță majoră care a împiedicat-o în mod obiectiv și în absența oricărei culpe de a cunoaște existența documentelor care stau la baza cererii sale.

Nu în ultimul rând a precizat că deși în cuprinsul Sentinței nr. 1712 din 22 martie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 18631/325/2009 s-a stipulat că dezbaterile pe fond au avut loc în ședința publică din 15 martie 2011, fiind consemnate în încheierea din acea dată, parte integrantă din sentință, respectiva încheiere nu i-a fost comunicată. Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed. Primul motiv de recurs, încadrat de recurentă la pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., respectiv faptul că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, cu referire la pag. 11 parag. 5 din hotărâre, ceea ce echivalează cu nemotivarea acesteia, nu poate fi primit.

Se observă că pretinsa motivare contradictorie, în opinia recurentei, constă în reținerea instanței de apel prin care s-a găsit neîntemeiată "susținerea reclamantei potrivit căreia prin Legea nr. 285/1945 emisă de Regele Mihai a fost forțată să doneze imobilul, impunându-i-se practic să renunțe la el, deoarece prin legea menționată CCIAT a fost autorizată să doneze în deplină proprietate E. U.V. imobilul denumit Palatul L., donația efectuându-se ulterior, la data de 15 mai 1945 prin contractul de donație autentificat sub nr. x/1945 al BNP A.M.". Or, se reține că decizia recurată nu cuprinde, sub acest aspect, motive contradictorii sau străine de natura pricinii, instanța de apel constatând în mod corect că donația s-a efectuat potrivit contractului autentificat, în care reclamanta a exprimat un consimțământ valabil, după autorizarea sa prin lege.

Celelalte critici, deși incluse de recurentă în acest motiv, nu vizează însă nemotivarea deciziei pronunțată în apel ci cuprind considerente legate de necesitatea autorizării donației în baza Jurnalului Consiliului de Miniștri a cărei lipsă, în opinia acesteia, conduce la concluzia lipsei consimțământului și la încălcarea prevederilor legale în vigoare la acea dată la încheierea donației. În ceea ce privește critica privind posibilitatea acordării unor drepturi diferite unor persoane aflate în situații echivalente, se reține că aceasta este formală, în condițiile în care recurenta nu a arătat în concret în ce constă posibilul tratament discriminatoriu. Al doilea motiv de recurs, încadrat de reclamantă la pct. 8 al art. 304 C. proc.

civ. reia argumentarea primului motiv, reclamanta susținând că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 817 din vechiul C. civ. și pe cele ale art. 10 din Legea nr. 21/1924, în vigoare la data încheierii contractului de donație, privitoare la necesitatea autorizării administrative, invocând și lipsa totală a consimțământului. Se reține însă, după cum a constatat și curtea de apel, că din întreg materialul probator administrat în cauză, nu a rezultat concluzia unei donații forțate, transmisiunea efectuându-se prin contract de donație autentificat, cu respectarea solemnităților legale, iar necesitatea acesteia a rezidat din rațiuni de facilitare a dezvoltării culturii și învățământului în partea de vest a țării.

De altfel, o serie de argumente dezvoltate în cadrul acestui motiv de recurs se referă la aspecte de ordin lingvistic, precum folosirea în diferite înscrisuri, cu privire la imobil, a cuvântului cedat în loc de donat. În ceea ce privește al treilea motiv de recurs, încadrat de reclamantă la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în argumentarea acestuia se critică greșita respingere a probei testimoniale. Or, după cum a reținut și instanța de apel, art. 167 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să aducă dezlegarea pricinii. Proba solicitată de reclamantă nu au fost considerată o probă concludentă în soluționarea cauzei, atâta vreme cât nu s-a dovedit pertinența acesteia.

Totodată, curtea de apel a reținut corect că în acest mod nu a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, cum susține recurenta, în condițiile în care probele administrate de prima instanță au fost suficiente pentru a se pronunța o soluție legală și temeinică, iar suplimentarea probatoriului cu audierea Regelui Mihai I nu se impunea, în raport cu actele doveditoare ale efectuării donației. În acest context apar ca nefondate și susținerile reclamantei privitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil, așa cum transpare din prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Faptul că nu a fost încuviințată o probă solicitată, instanța având posibilitatea legală de a hotărî asupra admisibilității acesteia, în funcție de pertinența și concludența sa în rezolvarea pricinii, nu constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, cu atât mai mult cu cât în cauză s-a administrat un amplu probatoriu.

Mai mult, se reține că respingerea audierii nu s-a făcut nemotivat, cum susține recurenta, prima instanță respingând, prin încheierea din 1 martie 2011, cererea prin care s-a solicitat încuviințarea audierii ca martor a MS Regele Mihai I, întrucât a apreciat că, în raport de dispozițiile art. 167 C. proc. civ., nu este utilă judecării cauzei, actele depuse la dosar fiind suficiente pentru justa soluționare și cu privire la acordul de voință al părților la efectuarea donației. Critica privind încălcarea de către instanță a principiului egalității armelor este pur formală, recurenta precizând că este necesar ca fiecărui justițiabil să i se ofere posibilitatea de a-și susține cauza în condiții care să nu-l plaseze într-o situație de net dezavantaj în raport de adversarii săi, fără a arăta în concret în ce mod a fost dezavantajată în cauză (neîncuviințarea probei testimoniale neputându-se circumscrie acesteia).

În altă ordine de idei, recurenta este într-o totală eroare, pe care a manifestat-o pe tot parcursul procesului, în ceea ce privește instituțiile juridice ale constatării nulității absolute a contractului de donație, pe de o parte și revocarea acestuia, pe de altă parte. Or, după cum au reținut și instanțele fondului, în adoptarea și motivarea soluției, nulitatea și revocarea, deși ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil, reprezintă instituții juridice diferite, respectiv revocarea presupune un act valabil încheiat, pe când nulitatea privește un act încheiat cu nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la condițiile de valabilitate a actului juridic.

Se reține astfel că recurenta a criticat hotărârea și pentru faptul că nu a argumentat motivul pentru care cele două acțiuni nu pot coexista, înțelegând a se prevala de o serie de argumente care privesc ambele instituții și anume atât viciul de consimțământ și lipsa autorizării administrative, cât și invocarea forței majore în raport de care nu a putut formula în termenul legal acțiunea în revocare. Nu pot fi primite nici celelalte motive de recurs privitoare la necomunicarea încheierii din 15 martie 2011, care nu prezintă nicio relevantă în cauză. Pentru aceste motive, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș împotriva Deciziei nr. 1100 din 8 decembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 octombrie 2012. Procesat de GGC - CL