ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7390/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 20 februarie 2009 la Tribunalul Timiș sub nr. 1191/30/2009, reclamanții P.C. și P.E. au chemat în judecată pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, și au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei reprezentând contravaloarea imobilului din Timișoara, la prețul pieței, cu titlu de restituire a prețului actualizat ca urmare a constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare din 13 noiembrie 1996, și a îmbunătățirilor pe care le-au adus imobilului. În drept, au invocat art. 48 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, completată și modificată prin Legea nr. 1/2009.

Prin precizarea depusă la dosar pentru termenul din 22 iunie 2009, reclamanții au arătat că solicită obligarea pârâtului la plata suinei reprezentând contravaloarea imobilului la prețul de piață stabilit conform standardelor internaționale. Prin încheierea din 22 iunie 2009, instanța a luat act de renunțarea reclamanților la cererea pentru obligarea pârâtului la plata îmbunătățirilor aduse imobilului și a constatat ca rămasă fără obiect excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului. Prin sentința civilă nr. 2294 din 18 aprilie 2011 , pronunțata în Dosarul nr. 1191/30/2009, Tribunalul Timiș a respins acțiunea formulată de reclamanții P.C. și P.E. împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin decizia civila nr. 102 din 27 iunie 2003, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 54/PI din 31 ianuarie 2003, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 2381/C/3003, a schimbat in tot sentința atacată, în sensul admiterii acțiunii formulate de reclamanți împotriva pârâților P.C., P.E., Consiliul Local Timișoara, SC O.T. SA Timișoara, Consiliul Județean Timiș și Ministerul Finanțelor, prin D.G.F.P. Timiș. S-a constatat că imobilul situat în Timișoara a trecut in proprietatea Statului Roman fără titlu valabil. S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 13 noiembrie 1996, încheiat intre SC O.T.

SA Timișoara și P.C. și P.E. cu privire la imobilul menționat. S-a dispus restabilirea situației anterioare de carte funciară, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților P.C. și P.E. și înscrierii dreptului de proprietate al Statului Român. Temeiul de drept invocat de reclamanți este art. 48 din Legea nr. 10/2001, ce vizează despăgubirea la care chiriașii au dreptul pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățiri necesare și utile, respectiv art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului.

Prin încheierea pronunțată de Tribunalul Timiș la 22 iunie 2009 s-a luat act de renunțarea reclamanților la judecarea capătului de cerere privind plata îmbunătățirilor, astfel că nu mai este aplicabil art. 48 din Legea nr. 10/2001. Pe de altă parte, s-a stabilit printr-o hotărâre irevocabilă că imobilul din litigiu a fost vândut cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, astfel că reclamanții nu se pot prevala nici de prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, care conferă dreptul de a li se restitui prețul de piață al imobilelor cumpărate doar acelor proprietari ale căror contracte au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Împotriva sentinței civile nr. 2294 din 18 aprilie 2011 a Tribunalului Timiș au declarat apel în termenul legal reclamanții P.C.

și P.E. În motivarea apelului, reclamanții au arătat că acțiunea lor se încadrează în dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009 și că, prin urmare, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului. Împrejurarea că prin decizia civilă nr. 102/2003 a Curții de Apel Timișoara, definitivă și irevocabilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului lor de vânzare-cumpărare și s-a dispus restabilirea situației anterioare de carte funciară, s-a reținut nevalabilitatea titlului statului în baza art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, nu poate fi de natură a atrage reaua-credință a cumpărătorilor, au susținut reclamanții apelanți.

La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, statul avea un titlu valabil asupra imobilului, cererea de restituire în baza Legii nr. 112/1995 fusese respinsă, iar chiriașii îndeplineau condițiile cerute de Legea nr. 112/1995 (art. 9 și 10) pentru cumpărarea imobilului. Reclamanții au mai arătat că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare (13 noiembrie 1996) Legea nr. 213/1998 nu era în vigoare și deci nu putea fi aplicată acestui contract, conform principiului constituțional al neretroactivității legii, însă instanțele au aplicat-o. Prin decizia nr. 102/2003 a Curții de Apel Timișoara s-a reținut nevalabilitatea titlului statului, dar nu și lipsa bunei lor credințe la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, au mai arătat reclamanții.

Prin decizia civilă nr. 47/A din 29 februarie 20012, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții P.C. și P.E. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamanților, prevede: „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”. Prin urmare, pentru a beneficia de prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 este necesar ca să fi fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 contractul de vânzare-cumpărare care ulterior a fost declarat nul.

În speță, însă, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv prin decizia civilă nr. 102 din 27 aprilie 2003, pronunțată de Curtea ele Apel Timișoara în Dosarul nr. 3400/2003, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 134/1996, reținându-se fraudarea Legii nr. 112/1995 și reaua-credință atât a vânzătorului, cât și a cumpărătorilor, care aveau cunoștința că imobilul fusese revendicat și că până la acea dată se înregistraseră trei acțiuni pe rolul instanțelor, într-unul dintre dosare chiriașii formulând cerere de intervenție. Prin urmare, această chestiune a fost tranșată irevocabil și nu mai poate fi pusă din nou în discuție, așa cum solicită reclamanții apelanți, care aduc critici inclusiv unor hotărâri judecătorești irevocabile.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții P.C. și P.E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. 1. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. „când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedura prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)”. Recurenții apreciază că prin ignorarea cererii de punere în discuție a necesitații conexării prezentei cauze cu cererea înregistrată sub nr. 5626/30/2007 pe rolul Curții de Apel Craiova s-a încălcat principiul disponibilității și s-a creat un prejudiciu prin menținerea pe rolul instanțelor a două cauze, având o strânsă legătură între ele, a căror soluționare era necesar să se facă în mod unitar.

În opinia acestora, motivarea instanței potrivit căreia Dosarul nr. 5626/30/2007 aflat pe rolul Curții de Apel Craiova este suspendat în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ. este lipsită de fundament întrucât cauza suspendării acelui dosar era tocmai crearea posibilității ca prezentul dosar să ajungă în apel pentru conexare. 2. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. „când hotărârea (...) cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”. Susțin că instanța de apel reiterează argumentația aceleași Curți de Apel Timișoara, care judecând atât apelul, cât și recursul foștilor proprietari, a desființat contractul de vânzare-cumpărare și a dispus restituirea proprietății. Se impune reiterarea analizei critice a celor doi piloni argumentativi, fiecare contraargumentat față de motivația regăsită în hotărârea atacată, respectiv: 1. preluarea de către stat s-a făcut fără titlu și ca o consecință, 2. lipsa bunei credințe.

Împrejurarea că prin decizia civilă nr. 102/2003 a Curții de Apel Timișoara, definitivă și irevocabilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului lor de vânzare-cumpărare și s-a dispus restabilirea situației anterioare de carte funciară, s-a reținut nevalabilitatea titlului statului în baza art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, nu poate fi de natură a atrage reaua-credință a cumpărătorilor, astfel cum susțin recurenții-reclamanți. La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, statul avea un titlu valabil asupra imobilului, cererea de restituire în baza Legii nr. 112/1995 fusese respinsă, iar chiriașii îndeplineau condițiile cerute de Legea nr. 112/1995 (art. 9 și 10) pentru cumpărarea imobilului.

Recurenții-reclamanți au mai arătat că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare (13 noiembrie 1996), Legea nr. 213/1998 nu era în vigoare și deci nu putea fi aplicată acestui contract, conform principiului constituțional al neretroactivității legii, însă instanțele au aplicat-o. Prin decizia nr. 102/2003 a Curții de Apel Timișoara s-a reținut nevalabilitatea titlului statului, dar nu și lipsa bunei lor credințe la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, au mai arătat reclamanții. 3. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”. În opinia recurenților, în puterea lucrului judecat nu intră decât dispozitivul/dispozitivele hotărârilor prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare și nicidecum motivarea dezvoltată în aceste hotărâri judecătorești.

Consideră că nici dispozitivul deciziei civile nr. 102/2003 și nici cel al deciziei nr. 2787/2006 pronunțate de aceeași instanță în apel și recurs nu conțin argumentele pe care se fondează decizia ce face obiectul prezentului recurs. În dispozitivul deciziei nr. 102/2003 s-a statuat că imobilul a trecut în proprietatea Stalului Român fără titlu valabil, aceasta fiind cauza pentru care contractul de vânzare-cumpărare a fost desființat prin aplicarea sancțiunii nulității absolute, însă îndeplinirea sau nu a condiției respectării prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare se impunea a fi verificată pe calea prezentului demers procesual, la judecarea în fond și în apel a acestei cereri.

În aceeași logică de interpretare, recurenții susțin că motivarea conținută în decizia nr. 2787/2006, prin care se respinge recursul recurenților din prezenta cauză, subliniază elementele de rea-credință ale autorității care a vândut imobilul. În acest context, orice asemenea contract este realizat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, în opinia recurenților din perspectiva foștilor chiriași, contractul fiind încheiat cu respectarea normelor illo tempore. Arată că este de necontestat faptul că pârâții P. au avut cunoștință despre împrejurarea că imobilul a fost revendicat, însă și-au asumat riscul încheind contractul și intabulând dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză sub sancțiunea unei cauze rezolutorii notate în cartea funciară...

De asemenea, trebuie precizat că dispozițiile art. 6 din H.G. nr. 20/1996 și art. 2 alin. (6) din H.G. nr. 11/1997 erau inoperante la momentul încheierii vânzării-cumpărării cât timp cererea reclamanților de restituire în natură a imobilului fusese respinsă prin hotărârea nr. 138/1996 a Comisiei județene pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995 cu o motivare de esență: nu s-a făcut dovada cetățeniei române nici a defunctei P.H. și nici a moștenitorilor la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, potrivit art. 2 din H.G. nr. 20/1996. În aceste condiții, potrivit art. 41 din H.G. nr. 20/1996, modificată și completată prin H.G. nr. 112/1997, privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 doar chiriașul, care, având un contract de închiriere valabil încheiat și care ocupa la data intrării în vigoare a legii are dreptul recunoscut ope legis de a opta pentru cumpărarea cu preferință a imobilului pe care îl deține în chirie.

Întabularea dreptului de proprietate pendent de rezolvarea proceselor intentate de reclamanți constituie o dovadă certă și indubitabilă a bunei credințe a recurenților cumpărători, nicidecum, așa cum a concluzionat instanța de apel, o probă în demonstrarea relei credințe. Consecința juridică și logică a acestui act este aceea că recurenții cumpărători au înțeles să nu fraudeze legea și să opereze în respectul ei, convenția fiind încheiată potrivit art. 970 C. civ. și obligând la „toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa”. Acesta este sensul real al actului de întabulare a dreptului de proprietate pendent de litigiile aflate pe rol.

Mai mult decât atât, la data încheierii contractului în cauză, prin decizia definitivă și irevocabilă nr. 1249/1996 a Curții de Apel Timișoara se respinsese cererea de constatare a nulității deciziilor de aplicare a măsurii sancționatorii potrivit Decretului nr. 223/1974, ceea ce, la acea dată, implica existența unui titlu valabil privind exproprierea. Făcând aplicația art. 2 alin. (6) din H.G. nr. 20/1996, modificată și completată prin H.G. nr. 11/1997, privind Normele metodologice de aplicare a Legii 112/1995, doar în cazul imobilelor fără titlu se putea suspenda vânzarea-cumpărarea până la obținerea unei hotărâri definitive și irevocabile a cererilor respective, ori în cauză exista o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care se consfințea preluarea cu titlu a imobilului.

Deci, imobilul fusese expropriat cu titlu, prin hotărârea nr. 138/1996 Comisia județeană pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995 respinsese cererea ele restituire, solicitanții nu demonstraseră îndeplinirea condiției de cetățenie conform art. 4 din Legea nr. 112/1995, iar chiriașii îndeplineau toate condițiile cerute de aceeași Lege nr. 112/1995 pentru cumpărarea imobilului nefiind nici ei și nici imobilul în vreuna din situațiile expres și limitativ prevăzute lege ca prohibitive pentru înstrăinare, potrivit art. 9 și 10. Textele de lege menționate în decizia civilă nr. 102/2003 au însă cu totul un alt obiect nu vizează vreo cauză de nulitate a actelor de înstrăinare a imobilului. Dimpotrivă, Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 aprobate prin H.G.

nr. 20/1996, modificată și completată H.G. nr. 11/1997 prevăd la art. 1 alin. (4), (5) și (6) că doar în cazul imobilelor preluate fără titlu, care „nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995” procedurile administrative de vânzare către chiriași se suspendă de drept până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cererilor adresate instanței. Subliniem că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare exista o hotărâre definitivă și irevocabilă care atesta existența unui titlu valabil de preluare a imobilului și, în consecință, imobilul nu mai putea face obiectul unei restituiri în natură, și nici a unei contestații la hotărârea nr. 138/1996 a Comisiei județene de aplicare a Legii nr. 112/1995.

4. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”. În dezvoltarea acestui motiv de recurs recurenții apreciază că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, reclamanții fiind îndreptățiți la a primi ca despăgubiri pentru prejudiciul suferit prețul de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, respectiv prețul stabilit prin contraexpertiza în construcții administrată în prezenta cauză, de 128.300 euro.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Prima critică încadrată de recurenți în pct. 5 al art. 304 C. proc. civ. este nefondată, întrucât, în mod corect instanța de apel a respins cererea de conexare a prezentului dosar la Dosarul nr. 5626/30/2007 aflat pe rolul Curții de Apel Craiova, având în vedere obiectul cauzei, precum și faptul că dosarul menționat era suspendat în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ. În ceea ce privește principiul disponibilității, acesta impune instanței să se pronunțe în limitele învestirii, însă nu presupune în mod necesar și admiterea cererii reclamantului.

În speță, reclamanții au invocat excepția de conexitate a prezentei cauze cu cauza înregistrată sub nr. 5626/30/2007 pe rolul Curții de Apel Craiova, iar instanța, examinând această excepție, a respins-o având în vedere considerentele expuse, fără ca în acest mod să fi nesocotit în vreun fel principiul disponibilității. Nu poate fi primită susținerea potrivit căreia cauza suspendării acelui dosar era tocmai crearea posibilității ca prezentul dosar să ajungă în apel pentru conexare, întrucât Dosarul nr. 5626/30/2007 al Curții de Apel Craiova a fost suspendat în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ. tocmai până la soluționarea Dosarului nr. 1191/30/2009, nefiind întrunite dispozițiile art. 164 alin. (3) C. proc.

civ. În cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții arată că, prin decizia civilă nr. 102/2003 a Curții de Apel Timișoara, definitivă și irevocabilă, s-a reținut nevalabilitatea titlului statului în baza art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, ceea ce nu poate fi de natură a atrage reaua-credință a cumpărătorilor. Susțin că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, statul avea un titlu valabil asupra imobilului, cererea de restituire în baza Legii nr. 112/1995 fusese respinsă, iar chiriașii îndeplineau condițiile cerute de Legea nr. 112/1995 (art. 9 și 10) pentru cumpărarea imobilului. Aceste critici exced cadrul procesual al litigiului de față, acestea referindu-se la considerente ale deciziei de recurs pronunțată în litigiul anterior, în soluționarea cererii privind valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat asupra imobilului în litigiu, în temeiul Legii nr. 112/1995.

O cenzurare a acestor considerente se face în afara cadrului legal, care este constituit numai de căile procedurale permis a fi exercitate în cadrul unui proces, iar aceste critici nici nu se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Recurenții au invocat și motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susținând că, în puterea lucrului judecat nu intră decât dispozitivul hotărârii pronunțată în litigiul anterior. Prin decizia civilă nr. 102 din 27 iunie 2003, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, s-a dispus admiterea acțiunii formulate de reclamanții din acea cauză, în contradictoriu cu pârâții (reclamanții din cauza de față) și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de Statul Român prin unitățile sale teritoriale și reclamanții din prezenta cauză, această dispoziție fiind susținută de considerentele aferente din motivare, care au astfel aceeași putere de lucru judecat.

Hotărârea judecătorească amintită a reținut, irevocabil, că imobilul în litigiu a fost dobândit de către reclamanți în condiții de eludare a dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, prin „fraudă la lege” exercitată de ambele părți contractante, dispoziții ce se impun și în cauza de față în virtutea principiului puterii lucrului judecat. În acest fel, ca efect pozitiv al puterii lucrului judecat, ceea ce s-a stabilit irevocabil într-un litigiu anterior se impune și în cauza de față, în legătură cu anularea irevocabilă a contractului de vânzare-cumpărare și încheierea Iui prin fraudă la lege, fiind inadmisibil a se contrazice printr-o nouă hotărâre cele reținute în legătură cu actul juridic menționat și modalitatea încheierii sale.

Ceea ce este cert este că titlul reclamanților a fost judiciar și irevocabil desființat, context în care, nu mai pot fi repuse în discuție aspectele privind valabilitatea contractului, respectiv încheierea lui cu respectarea condițiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995, cum legal a reținut Curtea de apel. Or, pentru a fi incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, legea pretinde încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea condițiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995. Interpretarea sistematică a dispozițiilor relevante din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 50 alin. (2), alin. (2 1 ) și art. 50 1 , conduce la concluzia că nu în toate cazurile în care chiriașii-cumpărători au fost evinși (deposedați), în sens larg, se impune acordarea valorii de piață a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

În situația în care, reținându-se încheierea actului de transmisiune cu nesocotirea prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, se dispune constatarea nulității actului încheiat în aceste condiții, nu sunt incidente dispozițiile legale invocate de reclamanți, ce constituie temeiul acțiunii, întrucât, așa cum legal a reținut Curtea de apel, legea pretinde ca actele de transmisiune desființate să fi fost încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Preluând constatările jurisdicționale din litigiul anterior, finalizat prin decizia civilă nr. 102 din 27 iunie 2003 a Curții de Apel Timișoara referitoare la reaua-credință atât a vânzătorului, cât și a cumpărătorilor, care aveau cunoștință că imobilul fusese revendicat și că până la acea dată se înregistraseră trei acțiuni pe rolul instanțelor, într-unul dintre dosare chiriașii formulând cerere de intervenție, precum și constatările referitoare la nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, la încheierea contractului, Curtea de apel a dat în mod corect eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat al acestei hotărâri irevocabile, conform art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. raportat la art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ.

Erectul pozitiv al lucrului judecat, ca prezumție, vine să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit într-o nouă judecată. Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești. Prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate într-o nouă judecată.

Cum potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți, prezumția lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat. Este ceea ce în mod corect a făcut și Curtea de apel care, raportându-se la considerentele deciziei pronunțate în recurs, în litigiul de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților din prezenta cauză, a dat eficiență prezumției de lucru judecat, pe baza căreia a reținut că a fost deja dezlegată chestiunea respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților și a poziției subiective a acestora la momentul contractării.

Relativ la poziția lor subiectivă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, recurenții impută Curții de apel că nu a reținut, în prezenta cauză, buna lor credință. Nici această critică nu este fondată. Contrar susținerilor recurenților, în mod corect curtea de apel a reținut că, în prezenta cauză, nu se putea reține buna lor credință, în condițiile în care poziția lor subiectivă a fost analizată în litigiul anterior de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare.

În concluzie, existând o hotărâre judecătorească irevocabilă de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare, prin care s-a reținut reaua lor credință la contractare și încheierea contractului cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, recurenții-reclamanți nu sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului obiect al contractului anulat, întrucât nu este îndeplinită condiția prevăzută în acest sens de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, aceea a încheierii contractului de vânzare-cumpărare desființat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Față de argumentele prezentate în precedent, urmează a se reține că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a principiului puterii lucrului judecat și a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, nefiind astfel întrunite nici cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Pentru aceste motive și în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții P.C. și P.E. împotriva deciziei nr. 47/A din data de 29 februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 decembrie 2012.