ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 289/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc.

civ., asupra conflictului de competență de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 15 februarie 2013,

contestatoarea SN T.F.M.C.F.R.M. SA în contradictoriu cu pârâtul L.C., a solicitat

întoarcerea executării silite, restabilirea situației anterioare și obligarea intimatului

la plata sumei de 14.394 RON despăgubiri bănești acordate conform titlului executoriu

desființat.

În motivare, contestatoarea a arătat că

prin decizia civilă nr. 7206 din data de 9 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de

Apel București a fost desființat titlul executoriu reprezentat de sentința nr. 1034

F din 21 aprilie 2011 a Tribunalului Ialomița.

A mai arătat că potrivit statului de plată

din luna iunie 2011 a fost achitat intimatului suma de 13.963 RON contravaloarea

despăgubiri bănești, iar prin statul de plată a fost făcută dovada achitării restului

de 431 RON, totalul drepturilor bănești achitate fiind de 14.394 RON.

Prin sentința civilă nr. 4938 din 4

aprilie 2013, Judecătoria Constanța

a

admis excepția necompetenței materiale, invocată de intimat prin întâmpinare și

a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Fetești.

În motivare s-a reținut că întrucât obligația

de restituire derivă ex lege, iar cererea nu a fost introdusă în faza de executare

silită, ci după finalizarea acesteia, instanța competentă în soluționarea cererii

deduse judecății este cea de drept comun. S-a apreciat a fi incidente în speță prevederile

de drept comun care reglementează competența de soluționare a cererii la instanța

de la domiciliul debitorului, potrivit art. 5 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 4926 din 9

decembrie 2013, Judecătoria Fetești

a

admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța. A constatat ivit conflictul

negativ de competență și a înaintat cauza Înaltei Curții de Casație și Justiție,

în vederea soluționării acestuia.

Pentru a pronunța această sentință, s-a

reținut că cererea de întoarcere a executării este o cerere ce ține de faza procesuală

a executării, subsecventă fazei procesuale de soluționare irevocabile a fondului

litigiului iar dispozițiile legale aplicabile cu privire la instanța competentă

și căile de atac sunt cele prevăzute de dispozițiile legale care reglementează executarea

silită.

Astfel, s-a reținut că în raport de prevederile

art. 373 alin. (2) C. proc. civ., întrucât executarea obligației stabilite prin

titlul executoriu a fost realizat la sediul contestatoarei, judecătoria Constanța

este instanța de executare și este competentă în soluționarea cauzei.

Cu privire la conflictul negativ de competență

Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă

întoarcerea executării sentinței civile nr. 1034 F din 21 aprilie 2011 pronunțată

de Tribunalul Ialomița.

Textul art. 404 C. proc. civ., în întregul

lui, reglementează competența instanței cu privire la soluționarea cererii de întoarcere

a executării silite și modalitatea de sesizare a acesteia.

Textul alin. (3) al art. 404 C. proc. civ.

vizează însă un caz aparte de restabilire a situației anterioare pe calea unei acțiuni

separate, doar în situațiile în care nu s-a dispus restabilirea situației anterioare

în condițiile alin. (1) și alin. (2) ale art. 404

2

C. proc. civ.

Ca atare, rezultă că cel interesat solicită

restabilirea situației anterioare nu pe cale accesorie, ci pe calea unui proces

distinct.

Or, în condițiile în care sediul materiei

este cuprins în cartea a V-a „Despre executarea silită”, secțiunea a VI-a „întoarcerea

executării”, se apreciază că natura juridică a întoarcerii executării, astfel cum

a fost definită atât în doctrină, cât și în literatura de specialitate, dar și în

practica judiciară, „de executare silită în sens invers" determină și instanța

competentă pentru soluționarea ei în acest caz și anume, instanța de executare,

judecătoria, așa cum rezultă din dispozițiile art. 373 alin. (2) C. proc. civ.

Pe cale de consecință, cum competența de

încuviințare a executării silite revine, potrivit art. 373 alin. (2) C. proc. civ.,

judecătoriei, ca instanță de executare, rezultă că, în virtutea principiului simetriei,

competența de soluționare în primă instanță a cererii de întoarcere a executării

revine tot judecătoriei, ca instanță de executare potrivit art. 400 alin. (1) C.

proc. civ.

Totodată, în virtutea aceluiași principiu,

al simetriei, dacă executarea nu s-a putut obține decât prin ordinul unei instanțe

judecătorești, atunci și revocarea unei executări, înțeleasă ca o a doua executare

în sens invers, se poate obține doar prin ordinul aceleiași instanțe, fiind singura

care cunoaște în detaliu modul de săvârșire a procesului de executare silită.

Regulatorul de competență mai reține faptul

că potrivit art. 373 alin. (2) C. proc. civ., instanța de executare este judecătoria

în circumscripția căreia se va face executarea. Cum, în speță, punerea în executare

a sentinței civile nr. 1034 F din 21 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul Ialomița

a fost realizată la sediul contestatoarei din Constanța, prin plata drepturilor

bănești acordate prin hotărârea judecătorească, astfel cum rezultă din înscrisurile

atașate în dosarul Judecătoriei Fetești, în raport de prevederile legale sus evocate,

judecătoria Constanța este instanța de executare.

Față de considerentele expuse, având în

vedere atât sediul legal de reglementare a instituției întoarcerii executării, cât

și natura și fundamentul juridic al instituției întoarcerii executării și, implicit,

caracterul de „contestației specială la executare”, care derivă din chiar executarea

anterioară a titlului executoriu, se apreciază că, în interpretarea și aplicarea

dispozițiilor art. 404

2

alin. (3) C. proc. civ., „instanța judecătorească

competentă potrivit legii”, în restabilirea situației anterioare (întoarcerea executării)

pe calea unei acțiuni separate este instanța de executare, respectiv judecătoria.

În acest sens s-a pronunțat și Înalta

Curte de Casație și Justiție, prin decizia în interesul legii nr. 5/2012, publicată

în M. Of. al României nr. 251/13.04.2012.

Prin dispozitivul acestei decizii, s-a

decis că „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 404

2

alin. (3) C. proc. civ., instanța judecătorească competentă potrivit legii să soluționeze

cererea de întoarcere a executării silite prin restabilirea situației anterioare

este instanța de executare, respectiv judecătoria.”

Cum dezlegarea dată problemelor de drept

judecate prin decizia în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit

art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., rezultă că și din această perspectivă

competența de soluționare a prezentei cauze aparține Judecătoriei Constanța.

Față de cele ce preced, în temeiul

art. 22 alin. (3) C. proc. civ., prin raportare la decizia în interesul legii

nr. 5 din 12 martie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța

competentă să judece pricina este Judecătoria Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a

cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

29 ianuarie 2014.