ÎCCJ, Secția penală

Asupra cauzei penale de față constată: Prin rezoluția nr. 1000/P/2012 din 7 decembrie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (4) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de procurorul șef C.D. din cadrul D.N.A. Biroul Teritorial Slobozia, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 289 și art. 268 C. pen. și față de directorul fostei instituții SAPARD, pentru infracțiunile prevăzute de art. 246 și art. 289 C. pen. S-a reținut de către procuror că petentul a fost cercetat și trimis în judecată în Dosarul nr. 227/P/2008 al D.N.A., Biroul Teritorial Slobozia, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de dispozițiile art. 18 1 din Legea nr. 78/2000, art. 290 alin. (1) C. pen.

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 31 alin. (2) raportat la art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. S-a constatat că plângerea formulată de petent prezintă o analiză proprie a probelor administrate și a acelor dispoziții legale prevăzute în legile speciale, încercând să probeze o altă situație de fapt, respectiv condițiile accesării și acordării fondurilor SAPARD ori, aspectele asupra cărora au fost efectuate cercetări au fost documentele false pe care petentul le-a prezentat în vederea obținerii fondurilor. O altă acuzație adusă procurorului C.D. privește modalitatea în care acesta s-a sesizat cu privire la săvârșirea faptei, și anume Dosarul nr. 227/P/2008 al D.N.A., Biroul Teritorial Slobozia ce a fost format urmare sesizării semnate de primarul comunei M.B., ori, petentul I.G.

consideră că sesizarea putea fi formulată numai de persoanele cu atribuții de control (art. 23 din Legea nr. 78/2000). Pe baza verificărilor efectuate în etapa actelor premergătoare, procurorul de caz a constatat că, simpla lecturare a textului indicat evidențiază că legea nu restricționează persoanele care pot face sesizarea doar la „cele cu atribuții de control”, ci instituie față de acestea obligativitatea înștiințării organelor de urmărire penală cu privire la orice act ilicit care poale atrage răspunderea penală potrivit Legii nr. 78/2000. În consecință, s-a constatat că argumentele petentului nu constituie infracțiunile prevăzute de dispozițiile art. 246 C. pen., art. 289 C. pen., art. 268 C. pen., întrucât elementele constitutive ale acestor infracțiuni nu sunt realizate.

Ca urmare, soluția de neurmărire penală a fost adoptată pe temeiul dispozițiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen., dispunându-se neînceperea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 268 C. pen., art. 289 C. pen., față de persoana care a deținut funcția de director SAPARD și față de magistratul procuror C.D. Împotriva acestei rezoluții a formulat plângere petenrul I.G. și prin rezoluția nr. 87/II/2/2013 din 23 ianuarie 2013 a procurorului șef secția de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus respingere ca neîntemeiată a plângerii, constatându-se că în mod corect procurorul anchetator a concluzionat că infracțiunile reclamate în sarcina procurorului C.D.

și a directorului fostei instituții SAPARD, nu există în materialitatea lor. Nemulțumit de soluțiile adoptate petentul a formulat plângere la instanță, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 1233/1/2013. La termenul de dezbateri din 18 iunie 2013, petenrul a solicitat admiterea plângerii, desființarea rezoluției având în vedere motivele scrise aflate la dosarul cauzei. Analizând plângerea formulată, pe baza actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru considerentele ce urmează: Soluția de neîncepere a urmăririi penale adoptată în cauză față de intimații procurorul C.D. și directorul fostei instituții SAPARD, s-a întemeiat pe constatarea că aceștia nu au săvârșit niciuna dintre faptele de care erau acuzați.

Din actele existente la dosar și care constituie acte premergătoare începerii urmăririi penale, nu rezultă existența unor acte sau fapte săvârșite de intimați, cărora să le fie conferită semnificația juridică a elementului material al infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, fals intelectual sau represiunea nedreaptă reclamate de petent. Pentru a săvârși infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, este necesar ca funcționarul public să fi omis să îndeplinească un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu ori să-l îndeplinească în mod defectuos.

De asemenea, este necesar ca inacțiunea sau acțiunea care constituie elementul material al faptei și care a produs vătămări intereselor ale unei persoane să fie săvârșite cu vinovăție, ceea ce înseamnă că făptuitorul cu voință a efectuat acțiunea ori a rămas în pasivitate, și-a dat seama că acțiunea sau inacțiunea cauzează o vătămare, rezultat pe care l-a urmărit sau a acceptat producerea lui. Pe de altă parte, constituie infracțiunea de represiunea nedreaptă prevăzută de dispozițiile art. 268 C. pen. fapta de a pune în mișcare acțiunea penală, de a dispune arestarea, de a trimite în judecată sau de a condamna pe o persoană, știind că este nevinovată. Raportând conținutul infracțiunilor anterior prezentate la activitatea desfășurată de intimați, magistratul C.D.

și fostul director al SAPARD se reține că infracțiunile reclamate, nu există în materialitatea lor. De altfel, activitatea desfășurată de magistratul C.D., prin întocmirea rechizitoriului nr. 227/P/2008 din 17 februarie 2009, nu constituie indicii în sensul săvârșirii vreuneia dintre infracțiunile reclamate de petent, activitatea magistraților, atribuțiilor de serviciu se circumscriu soluționării cauzelor cu care sunt investiți, respectiv interpretării și aplicării dispozițiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanțial și ale celui procesual. Se constată că în cauză, nu există niciun indiciu că magistratul reclamat de petent, și-au încălcat cu rea-credința atribuțiile de serviciu, pentru a cauza o vătămare intereselor legale ale petentului, astfel, rezultă că fapta de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor nu există.

De asemenea, nu se poate reține în sarcina intimatului nici săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 289 și art. 268 C. pen., în condițiile în care nemulțumirea unei părți referitoare la modul în care a fost instrumentat un dosar precum și soluția dispusă nu justifică cercetarea magistrului pentru săvârșirea vreunei fapte penale. Înalta Curte constată că în considerentele rezoluției dispuse în cauză au fost analizate, în mod detaliat, aspectele invocate de petent cu privire la faptele pentru care a solicitat cercetarea penală a intimaților, reținându-se în mod corect că faptele reclamate nu există în materialitatea lor. Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că soluția adoptată de procuror este temeinică și legală, neimpunându-se desființarea ei.

Pentru considerentele anterior prezentate, în temeiul art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată plângerea formulată de petentul I.G. împotriva rezoluției din 7 decembrie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, dispusă în Dosarul nr. 1000/P/2012 și va menține rezoluția atacată. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va dispune obligarea petentuiui la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul I.G. împotriva rezoluției din 7 decembrie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, dispusă în Dosarul nr. 1000/P/2012. Obligă petentul să plătească suma de 200 RON cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 18 iunie 2013.