ÎCCJ, Secția penală

Asupra cauzei

penale de față constată:

Prin rezoluția nr. 1000/P/2012

din 7 decembrie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus, în temeiul

art. 228 alin. (4) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.,

neînceperea urmăririi penale față de procurorul șef C.D. din cadrul D.N.A.

Biroul Teritorial Slobozia, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de

art. 246, art. 289 și art. 268 C. pen. și față de directorul fostei instituții

SAPARD, pentru infracțiunile prevăzute de art. 246 și art. 289 C. pen.

S-a reținut

de către procuror că petentul a fost cercetat și trimis în judecată în Dosarul

nr. 227/P/2008 al D.N.A., Biroul Teritorial Slobozia, pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de dispozițiile art. 18

1

din Legea nr.

78/2000, art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

art. 31 alin. (2) raportat la art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen.

S-a constatat

că plângerea formulată de petent prezintă o analiză proprie a probelor

administrate și a acelor dispoziții legale prevăzute în legile speciale,

încercând să probeze o altă situație de fapt, respectiv condițiile accesării și

acordării fondurilor SAPARD ori, aspectele asupra cărora au fost efectuate

cercetări au fost documentele false pe care petentul le-a prezentat în vederea

obținerii fondurilor.

O altă

acuzație adusă procurorului C.D. privește modalitatea în care acesta s-a

sesizat cu privire la săvârșirea faptei, și anume Dosarul nr. 227/P/2008 al D.N.A.,

Biroul Teritorial Slobozia ce a fost format urmare sesizării semnate de primarul

comunei M.B., ori, petentul I.G. consideră că sesizarea putea fi formulată

numai de persoanele cu atribuții de control (art. 23 din Legea nr. 78/2000).

Pe baza

verificărilor efectuate în etapa actelor premergătoare, procurorul de caz a

constatat că, simpla lecturare a textului indicat evidențiază că legea nu

restricționează persoanele care pot face sesizarea doar la „cele cu atribuții

de control”, ci instituie față de acestea obligativitatea înștiințării

organelor de urmărire penală cu privire la orice act ilicit care poale atrage

răspunderea penală potrivit Legii nr. 78/2000.

În consecință,

s-a constatat că argumentele petentului nu constituie infracțiunile prevăzute

de dispozițiile art. 246 C. pen., art. 289 C. pen., art. 268 C. pen., întrucât

elementele constitutive ale acestor infracțiuni nu sunt realizate.

Ca urmare,

soluția de neurmărire penală a fost adoptată pe temeiul dispozițiilor art. 10

lit. a) C. proc. pen., dispunându-se neînceperea urmăririi penale pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 268 C. pen., art.

289 C. pen., față de persoana care a deținut funcția de director SAPARD și față

de magistratul procuror C.D.

Împotriva

acestei rezoluții a formulat plângere petenrul I.G. și prin rezoluția nr. 87/II/2/2013

din 23 ianuarie 2013 a procurorului șef secția de urmărire penală și

criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție s-a dispus respingere ca neîntemeiată a plângerii, constatându-se că

în mod corect procurorul anchetator a concluzionat că infracțiunile reclamate

în sarcina procurorului C.D. și a directorului fostei instituții SAPARD, nu

există în materialitatea lor.

Nemulțumit de

soluțiile adoptate petentul a formulat plângere la instanță, cauza fiind

înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 1233/1/2013.

La termenul

de dezbateri din 18 iunie 2013, petenrul a solicitat admiterea plângerii,

desființarea rezoluției având în vedere motivele scrise aflate la dosarul

cauzei.

Analizând

plângerea formulată, pe baza actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte

constată că aceasta este nefondată, pentru considerentele ce urmează:

Soluția de

neîncepere a urmăririi penale adoptată în cauză față de intimații procurorul C.D.

și directorul fostei instituții SAPARD, s-a întemeiat pe constatarea că aceștia

nu au săvârșit niciuna dintre faptele de care erau acuzați.

Din actele

existente la dosar și care constituie acte premergătoare începerii urmăririi

penale, nu rezultă existența unor acte sau fapte săvârșite de intimați, cărora

să le fie conferită semnificația juridică a elementului material al

infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, fals

intelectual sau represiunea nedreaptă reclamate de petent.

Pentru a

săvârși infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, este

necesar ca funcționarul public să fi omis să îndeplinească un act ce intră în

atribuțiile sale de serviciu ori să-l îndeplinească în mod defectuos.

De asemenea,

este necesar ca inacțiunea sau acțiunea care constituie elementul material al

faptei și care a produs vătămări intereselor ale unei persoane să fie săvârșite

cu vinovăție, ceea ce înseamnă că făptuitorul cu voință a efectuat acțiunea ori

a rămas în pasivitate, și-a dat seama că acțiunea sau inacțiunea cauzează o

vătămare, rezultat pe care l-a urmărit sau a acceptat producerea lui.

Pe de altă

parte, constituie infracțiunea de represiunea nedreaptă prevăzută de

dispozițiile art. 268 C. pen. fapta de a pune în mișcare acțiunea penală, de a

dispune arestarea, de a trimite în judecată sau de a condamna pe o persoană,

știind că este nevinovată.

Raportând

conținutul infracțiunilor anterior prezentate la activitatea desfășurată de

intimați, magistratul C.D. și fostul director al SAPARD se reține că

infracțiunile reclamate, nu există în materialitatea lor.

De altfel,

activitatea desfășurată de magistratul C.D., prin întocmirea rechizitoriului

nr. 227/P/2008 din 17 februarie 2009, nu constituie indicii în sensul

săvârșirii vreuneia dintre infracțiunile reclamate de petent, activitatea

magistraților, atribuțiilor de serviciu se circumscriu soluționării cauzelor cu

care sunt investiți, respectiv interpretării și aplicării dispozițiilor legale,

în acord cu principiile dreptului substanțial și ale celui procesual.

Se constată

că în cauză, nu există niciun indiciu că magistratul reclamat de petent, și-au

încălcat cu rea-credința atribuțiile de serviciu, pentru a cauza o vătămare

intereselor legale ale petentului, astfel, rezultă că fapta de abuz în serviciu

contra intereselor persoanelor nu există.

De asemenea,

nu se poate reține în sarcina intimatului nici săvârșirea infracțiunilor

prevăzute de art. 289 și art. 268 C. pen., în condițiile în care nemulțumirea

unei părți referitoare la modul în care a fost instrumentat un dosar precum și

soluția dispusă nu justifică cercetarea magistrului pentru săvârșirea vreunei

fapte penale.

Înalta Curte

constată că în considerentele rezoluției dispuse în

cauză au fost analizate, în mod detaliat, aspectele

invocate de petent cu privire la faptele pentru care a solicitat cercetarea

penală a intimaților, reținându-se în mod corect că faptele reclamate nu există

în materialitatea lor.

Pe cale de

consecință, Înalta Curte constată că soluția adoptată de procuror este

temeinică și legală, neimpunându-se desființarea ei.

Pentru

considerentele anterior prezentate, în temeiul art. 278

1

alin. (8)

lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată plângerea

formulată de petentul I.G. împotriva rezoluției din 7 decembrie 2012 a

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică, dispusă în Dosarul nr. 1000/P/2012 și va menține

rezoluția atacată.

În temeiul

art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va dispune obligarea petentuiui la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Respinge, ca

nefondată, plângerea formulată de petentul I.G. împotriva rezoluției din 7

decembrie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de urmărire penală și criminalistică, dispusă în Dosarul nr. 1000/P/2012.

Obligă

petentul să plătească suma de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, azi 18 iunie 2013.