ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 793/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 793/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursurilor,

din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1516/PI

din 03 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș, în Dosarul nr. 4501/30/2010

a fost admisă cererea formulată de reclamanta SC E. SRL Lugoj, în contradictoriu

cu pârâtul Municipiul Lugoj prin primar, având ca obiect reziliere contract.

S-a dispus rezoiuțiunea

contractului de concesiune din 25 ianuarie 2008 încheiat între pârât în calitate

de concedent și reclamantă în calitate de concesionar și a fost exonerată reclamanta

de plata prețului concesiunii pentru primul an de contract, respectiv suma de 206.456

RON, compusă din 182.888 RON taxă de concesiune și 23.590 RON penalități. Au fost

respinse capetele de cerere, formulate în subsidiar. A fost obligat pârâtul la plata

sumei de 13.159 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, în esență, că prin Hotărârea nr. 308 din 27

decembrie 2007 a Consiliului Local al Municipiului Lugoj s-a aprobat concesionarea,

prin licitație publică, cu o redevență de 5,33 euro/mp/an, pe o perioadă de 49 ani,

a unei suprafețe de teren de 10.000 mp situat în Lugoj, str. T., înscris în CF nr.

F1. Ned Lugoj, nr. cad. A1., CF nr. F2. Ned Lugoj, nr. cad. A2. CF nr. F3. Ned.

Lugoj nr. cad. A3., în favoarea reclamantei SC E. SRL, pentru desfășurarea de activități

economice în baza cap. 2 din Legea nr. 50/1991.

Intre pârât în

calitate de concedent și reclamantă în calitate de concesionar s-a încheiat contractul

de concesiune din 25 ianuarie 2008, având ca obiect terenul proprietatea privată

a Statului Român, menționat anterior.

Conform dispozițiilor

art. 4 din contractul încheiat, taxa pentru concesionarea terenului este echivalentul

a 5,33 euro/mp/an, respectiv 18,79 RON/mp/an, iar potrivit dispozițiilor art. 5

din contract plata taxei de concesiune se face anticipat, în cursul lunii ianuarie

a fiecărui an, art. 7 stipulând că neplata taxei pe o perioadă mai mare de 90 zile

atrage rezilierea contractului, la inițiativa concedentului, fără punerea în întârziere

a concesionarului și fără intervenția instanței de judecată.

Potrivit dispozițiilor

art. 11 și 12 din contract, acesta putea fi reziliat pentru neplata taxelor de concesiune

pe o perioadă mai mare de 90 zile, contractul încetând Ia data notificării concesionarului

de către concedent.

În baza contractului

de concesiune încheiat, a fost emisă factura fiscală din 10 februarie 2008 cuprinzând

suma de 182.866 RON, reprezentând taxa de concesiune pe anul 2008 care urma să fie

achitată de concesionar.

S-a constatat

că la data de 30 mai 2008 SC P.T. SRL a depus Ia Biroul de Cadastru și Publicitate

Imobiliară Lugoj, în numele Primăriei Lugoj, o documentație de dezlipire, conform

P.U.Z, aprobat, pentru terenul ce face obiectul contractului de concesiune, iar

prin referatul întocmit de O.C.P. nr. 1 Timiș la data de 10 august 2008 documentația

de dezlipire a fost respinsă, întrucât nu respectă planul P.U.Z.

În raport de această

împrejurare, reclamanta concesionară a notificat concedentului intenția de reziliere

a contractului, din culpa acestuia din urmă, ca urmare a faptului că nu i-a fost

predat în folosință terenul concesionat.

S-a reținut că

Hotărârea Consiliului Local Lugoj nr. 55 din 31 iulie 2008 prin care s-a dispus

revocarea Hotărârii Consiliului Local Lugoj din 27 decembrie 2007 privind aprobarea

concesionării unei parcele de teren reclamantei nu are decât valoarea unui act administrativ,

în cauză nefiind întrunite condițiile rezilierii contractului din inițiativa concedentului,

prevăzute de art. 11 lit. a) și art. 19 lit. b) din contractul încheiat de părți.

Conform raportului

de expertiză efectuat în cauză a rezultat că, avându-se în vedere P.U.Z. avizat

de CJ Timiș, H.C.L.M. Lugoj nr. 178/2007, terenul în litigiu putea fi parcelat in

6 loturi, iar lotul ce urma să facă obiectul contractului de concesiune în litigiu

era numerotat cu nr. 3 și era destinat pentru desfășurarea de activități economice.

S-a constatat

că schița anexă certificatului de urbanism emisă de către pârât este în contradicție

cu P.U.Z. aprobat, iar prevederile P.U.Z. puteau fi modificate, doar cu acordul

proprietarului terenului, iar pentru avizarea documentației de dezlipire era necesară

modificarea P.U.Z., în consecință, nici dezmembrările ulterioare nu respectă documentația

P.U.Z. răspunsul Ia obiecțiuni s-a precizat faptul că documentația de dezlipire

a parcelei ce face obiectul contractului de concesiune din 25 ianuarie 2008 nu s-a

putut realiza, deoarece schița anexă la H.C.L.M. Lugoj nr. 308 din 27 decembrie

2007 nu corespunde planșei de Propuneri, conform proiect nr. 161/2007, proiect avizat

prin H.C.L.M. Lugoj nr. 178 din 30 august 2007, astfel încât, terenul nu poate fi

utilizat conform destinației din contractul de concesiune.

Prin urmare, s-a

apreciat ca fiind dovedită culpa pârâtului în executarea contractului de concesiune,

deoarece parcela de teren atribuită în concesiune nu poate fi utilizată conform

destinației sale, întrucât pârâta nu a respectat documentația P.U.Z. aprobată pentru

subparcelarea terenului în litigiu, astfel că, în cauză, nu a intervenit rezilierea

contractului în baza pactului comisoriu de gradul IV stipulat de părțile contractante

în art. 7, 11 și 12 din contract, în favoarea concedentului.

Constatând ca

nefiind întrunite condițiile pentru admisibilitatea rezoluțiunii judiciare a contractului

prevăzute de art. 1021 C. civ., respectiv concedentul nu și-a îndeplinit obligația

de predare a terenului și a propus un plan de dezmembrare a întregii parcele de

teren greșit, care nu corespunde cu planul P.U.Z aprobat inițial, punând-o pe reclamantă

în imposibilitatea de a efectua dezmembrarea parcelei de teren proprietatea pârâtului

în 10 loturi, din care unui face obiectul contractului încheiat de părți, pârâtului

revenindu-i întreaga culpă pentru neexecutarea obligației sale, că pârâtul a fost

pus în întârziere de câtre reclamantă, instanța de fond a dispus rezoluțiunea contractului

de concesiune încheiat de părți.

Având în vedere

că principalul efect al rezoluțiunii este desființarea retroactivă a contractului,

cu consecința repunerii părților în situația anterioară, instanța a exonerat pe

reclamantă de plata prețului concesiunii pentru primul an de contract, respectiv

suma de 208,456 RON compusă din 182,888 RON taxă de concesiune și 23.590 RON penalități

calculate de pârât.

Prin sentința

civilă nr. 1291/PI din 13 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul

nr. 1308/30/2001 s-a respins acțiunea formulata de reclamantul Municipiul Lugoj,

în contradictoriu cu pârâta SC E. SRL.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că prin cererea pendinte reclamantul Municipiul

Lugoj prin Primar solicită obligarea pârâtei SC E. SRL la plata taxei de concesiune

aferente perioadei 25 ianuarie 2008 - 31 iulie 2008 în temeiul contractului de concesiune

încheiat între părți sub nr. 4595/ 25 ianuarie 2008. La art. 9 lit. e) din acest

contract este prevăzută obligația concesionarului de a efectua operațiunile topografice

și cele de dezmembrare a terenului și să suporte cheltuielile legate de acestea

și să investească suma de 300.000 euro în imobile conform caietului de sarcini.

Prin art. 8

lit. a) din contract, concedentul s-a obligat să predea obiectul concesiunii, ceea

ce în speță nu s-a realizat, aceasta fiind o obligație cu executare instantanee,

cu consecința rezoluțiunii contractului, reclamantul găsimdu-se în culpă de neexecutare

a contractului prin nepredarea terenului, mai mult, prin aceea că a propus un plan

de dezmembrare greșit care nu corespunde cu planul P.U.Z., ceea ce a pus-o pe pârâtă

în imposibilitatea de a efectua dezmembrarea terenului.

Întrucât, obiectul

contractului îl reprezintă „transmiterea și preluarea în concesiune a terenului

(...)", ceea ce nu s-a realizat din partea coficedemtului (obiectul nefiind

predat), s-a reținut că nu există nici obligația corelativă a concesionarului de

plată a taxei de concesiune, considerent pentru care acțiunea a fost respinsă, ca

neîntemeiată.

A fost respinsă

excepția prescripției dreptului la acțiune, motivat de faptul că reclamantul are

posibilitatea de a promova demersul judiciar de la data rezilierii contractului

- 31 iulie 2008, nu numai de la data emiterii facturii fiscale, astfel încât, s-a

apreciat că acțiunea înregistrată la 22 februarie 2011 este în termenul de prescripție

de 3 ani.

Împotriva sentinței

comerciale nr. 1518/PI din 03 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș, în

Dosarul nr. 4501/30/2010, pârâtul Municipiul Lugoj a declarat apel, prin care a

solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a hotărârii apelate.

Împotriva sentinței

comerciale nr. 1291/PI din 13 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în

Dosarul nr. 1308/30/2001, au declarat apel atât pârâta SC E. SRL Lugoj, cât și reclamantul

Municipiul Lugoj.

Pârâta SC E.

SRL. Lugoj a solicitat să se constate că acțiunea introductivă trebuia respinsă

prin admiterea excepției prescripției dreptului material Ia acțiune, fără a se mai

ajunge la discutarea fondului, chiar dacă și în aceasta ipoteză, apreciază pârâta,

acțiunea este neîntemeiată.

Reclamantul Municipiul

Lugoj a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate, în

sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.

Prin decizia civilă

nr. 95/A din 19 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a Il-a

civilă, a fost admis apelul pârâtului Municipiul Lugoj împotriva sentinței comerciale

nr. 1516/PI din 03 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul Timiș, în Dosarul nr.

4501/30/2010.

A fost schimbată,

în parte, sentința atacată în sensul că a fost respinsă acțiunea reclamantei SC

E. SRL. Lugoj cu privire la rezilierea contractului de concesiune nr. 4695 din

25 ianuarie 2008 încheiat între pârâtul Municipiul Lugoj în calitate de concedent

și reclamanta SC E. SRL. În calitate de concesionar, și referitor la exonerarea

reclamantei de la plata prețului concesiunii în sumă de 182.886 RON și penalităților

de întârziere în sumă de 23.590 RON.

Au fost menținute

dispozițiile sentinței atacate cu privire Ia respingerea capetelor de cerere formulate

în subsidiar.

Prin aceeași decizie,

a fost admis apelul pârâtei SC E. SRL Lugoj împotriva sentinței comerciale nr. 1291/PI

din 13 septembrie 2011 prenunțată de Tribunalul Timiș, în Dosarul nr. 1308/30/2001.

A fost schimbată

în tot sentința atacată, în sensul că a fost admisă excepția prescripției dreptului

material la acțiune formulată de pârâta apelantă SC E. SRL. Lugoj și a fost respinsă

acțiunea în pretenții bănești formulată de reclamantul - intimat Municipiul Lugoj.

A fost respins

apelul reclamantului Municipiul Lugoj împotriva aceleiași sentințe comerciale.

A fost obligat

reclamantul - intimat Ia plata sumei de 4,15 RON cheltuieli de judecată către apelanta

pârâtă SC E. SRL reprezentând taxe judiciare de timbru și timbru judiciar, în apel.

Pentru a decide

astfel, în ceea ce privește apelul pârâtului Municipiul Lugoj declarat împotriva

sentinței comerciale nr. 1518/PI din 03 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul

Timiș, în Dosarul nr. 4501/30/2010, instanța de control judiciar, analizând clauzele

contractuale, ținând cont de criticile apelantului și apărările intimatei, a reținut,

în esență, că din punct de vedere al acordului de voință manifestat de părți în

contractul lor, dreptul de folosință și posesie a fost transmis de către concesionar

la data semnării contractului, concesionarului revenindu-i obligația de a plăti

anticipat taxa de concesiune pentru anul curent 2008 și obligația de determinare

topografică și cadastrală a suprafeței de teren, prin lucrări de specialitate (ridicare

topografică și dezmembrare),

Obligația de plată

anticipată a taxei de concesiune nu a fost îndeplinită de către concesionar, în

nici un mod.

S-a apreciat că

această plată trebuia făcută până la data de 10 februarie 2008, potrivit art. 8

din contract, având în vedere că încheierea contractului a avut loc la data de 25

ianuarie 2008, deci în timpul anului contractual.

Instanța de apel

a reținut că neplata acestei taxe de concesiune se situează în culpa concesionarului

care nu a observat că cerința plății anticipate nu suferă nici o derogare, care

să fie consimțită prin acordul de voință al părților. Mai mult, conform art. 14,

concesionarul își asumă pe deplin această obligație, în deplină cunoștință despre

toate condițiile impuse de concedent.

Pentru acest motiv,

cauza invocată de concesionar, ca nu a efectuat plata anticipată a taxei de concesiune

pentru anul 2008 pe temeiul că a fost în imposibilitate să efectueze lucrările de

dezmembrare a terenului concesionat, a fost apreciată ca fiind nefondată, întrucât

intre obligația de plată anticipată a taxei de concesiune și imposibilitatea de

dezmembrare a terenului și de afectare a acestuia scopurilor economice pentru care

l-a concesionat, nu există nicio condiționare, chiar și in ipoteza în care eșecul

lucrărilor topografice și de dezmembrare s-ar datora inadvertențelor de suprapunere

a P.U.Z., cu planul cadastral de situare a corpului funciar din care urma sa se

dezlipească suprafața de teren concesionată.

Așadar, obligația

de plată anticipată a taxei de concesiune nefiind executată în mod culpabil de către

concesionar, în raportul contractual al părților primește incidență cauza de reziliere,

iar nu de rezoluțiune, cum greșit a reținut prima instanță (contractul de concesiune

fiind unul cu acte de executare succesive. Această cauză de reziliere este prevăzută

expres de art. 7 și 11 lit. a) din contract, clauzele respective făcând referire

la rezilierea contractului din inițiativa concedentului, fără punerea în întârziere

a concesionarului și fără intervenția instanței de judecată, ceea ce corespunde

unui pact comisoriu de gradul IV.

Instanța a constatat

că momentul intervenirii rezilierii se situează după 90 de zile de la data scadenței

obligației de plată anticipată a taxei de concesiune. Această scadență se situează

potrivit art. 8 din contract, la data de 10 februarie 2008, iar data de Ia care

concedentul putea rezilia contractul se situează după 30 de zile de Ia scadență,

și anume de Ia data de 10 mai 2008.

Încetarea efectivă

a contractului prin reziliere este reglementată de art. 12, potrivit căruia o atare

încetare are loc Ia data notificării concesionarului de către concedent.

O astfel de notificare

s-a efectuat odată cu comunicarea H.C.L.M. Lugoj din 31 iulie 2008 către concesionar,

prin care i s-a adus la cunoștință revocarea H.C.L.M. Lugoj din 27 decembrie 2007

prin care s-a aprobat concesionarea suprafeței de 1.000 mp teren.

Prin urmare, instanța

de apel a reținut că încetarea contractului de concesiune încheiat de părți a avut

Ioc la data de 31 iulie 2008, astfel că acțiunea reclamantei SC E. SRL prin care

solicită, la o dată ulterioară, și anume la 07 august 2008, fie rezilierea contractului,

fie desființarea contractului (în subsidiar), a fost apreciată ca fiind nefondată.

Totodată, petitele

accesorii, având același numitor comun, respectiv exonerarea reclamantului concesionar

de la plata taxei concesiunii pentru anul 2008 și a penalităților de întârziere

aferente, pe temeiul rezilierii, respectiv, desființării contractului au fost găsite,

de asemenea, nefondate, fiind lipsite de temei juridic, acestea urmând deznodământul

respingerii cererilor referitoare la rezilierea, respectiv desființarea contractului.

S-a arătat că

rezilierea nu poate fi solicitată de concesionar câtă vreme, în mod culpabil, nu

și-a onorat obligația antecedență de plată anticipată a prețului concesiunii, neexecutare

pentru care nu are nici o acoperire contractuală. De asemenea, neefectuarea operațiunilor

topografice și de dezmembrare a terenului constituie, cronologic, o nouă neexecutare

a unei alte obligații contractuale aflate tot în sarcina concesionarului. Imposibilitatea

efectuării acestor lucrări nu se datorează atitudinii contractuale culpabile a concedentului,

ci eșecului lucrărilor topografice dispuse de concesionar datorat unor date tehnice

care țin de P.U.Z. și planul topografic și cadastral identificat de specialist.

În ceea ce privește

desființarea contractului ca urmare a intervenirii riscului contractului plasat

în sarcina concedentului de a preda obiectul contractului concesionării, s-a constatat

că un asemenea risc este definit de reclamantă ca fiind „imposibilitatea concedentului

de a preda obiectul concesiunii". Cât timp suprafața de teren există în materialitatea

sa, este posibilă determinarea acesteia, faptic și juridic, precum și transmiterea

dreptului de folosință asupra aceleiași suprafețe de teren, invocarea riscului contractului

nu are nici un temei.

Conchizând, instanța

de control judiciar a apreciat că instanța de fond în mod greșit a pronunțat rezolutiunea

unui contract care a încetat prin reziliere, ca urmare a pactului comisoriu de gradul

IV, Ia o dată anterioară introducerii acțiunii reclamantului și, de asemenea, în

mod greșit a reținut că este incidență instituția rezoluțiunii și nu cea a rezilierii,

contractul părților fiind unul cu executare succesivă, că datorită acestei erori

a dispus repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului, urmând

consecința, de asemenea, nefondată a exonerării reclamantei concesionare de plata

taxei de concesiune și a penalităților de întârziere.

În schimb, s-a

arătat că, în mod temeinic, prima instanță a respins capătul subsidiar de cerere

referitor Ia desființarea contractului pe temeiul ivirii riscului contractual.

În consecință,

admițând apelul pârâtului Municipiul Lugoj a fost schimbată sentința atacată în

sensul că a fost respinsa cererea reclamantului privind rezilierea contractului

de concesiune și s-a dispus exonerarea aceluiași reclamant de plata taxei de concesiune

și a penalităților de întârziere, mentinâtidu-se dispoziția privind respingerea

petitului subsidiar referitor la desființarea contractului de concesiune.

Examinând apelurile

formulate de pârâta SC E. SRL Nădrag și reclamantul Municipiul Lugoj împotriva sentinței

comerciale nr. 1291/PI din 13 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în

Dosarul nr. 1308/30/2001, prin prisma motivelor invocate în fapt și în drept, a

apărărilor formulate, în limitele dispozițiilor art. 294 -298 C. proc. civ., instanța

de control judiciar a constatat că apelul pârâtei SC E. SRL este fondat, urmând

a fi admis, iar sentința atacată, schimbată prin admiterea excepției privind prescripția

dreptului la acțiune în pretenții exercitat de reclamant.

S-a reținut că

unica critică adusă sentinței atacate se referă la nereținerea de către prima instanță

a excepției prescripției dreptului la acțiune în pretenții exercitat de către reclamantul

Municipiul Lugoj.

S-a apreciat că,

în mod greșit tribunalul, în calitate de primă instanță, a respins această excepție

datorită aprecierii eronate asupra momentului debutului termenului de prescripție

extinctivă.

Instanța de fond

a făcut o juxtapunere eronată a momentului nașterii dreptului Ia acțiune în pretenții

pentru neplata anticipată a taxei de concesiune cu momentul de la care, în mod contractual,

primește incidența cauza de reziliere a contractului, întrucât cele două momente

sunt diferite, aspect ce rezultă fără echivoc din clauzele contractuale convenite

de către părți.

Astfel, s-a reținut

că dreptul la acțiunea în pretenții pentru plata taxei de concesiune și, eventual,

a penalităților de întârziere, în privința contractului încheiat de către părți

în timpul anului și anume la data de 25 ianuarie 2008, se naște în ziua următoare

datei de 10 a lunii următoare încheierii contractului, elocvente în acest sens fiind

dispozițiile art. 6 din contractul de concesiune conform cărora: „în cazul încheierii

contractului în timpul anului, pentru perioada rămasă din an plata se va face anticipat

pană în data de 10 a lunii următoare încheierii contractului. După această dată

se vor calcula majorările prevăzute de lege."

Prin urmare, s-a

constatat că scadența plății anticipate a taxei de concesiune pentru anul 2008 (mai

puțin perioada 01 ianuarie - 25 ianuarie 2008) se situează Ia data de 10 februarie

2008, având în vedere momentul încheierii contractului de concesiune (25

ianuarie 2008).

Potrivit art.

1 din decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, în vigoare la momentul

încheierii contractului de concesiune, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial,

se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege.

Odată cu stingerea

dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune

privind drepturile accesorii.

Conform art. 3

din același decret, termenul prescripției este de 3 ani.

Potrivit art.

7 din actul normativ evocat, prescripția începe să curgă de Ia data când se naște

dreptul Ia acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.

Totodată, potrivit

art. 12, în cazul când un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la

acțiune cu privire Ia fiecare din aceste prestații se stinge printr-o prescripție

deosebită.

S-a constatat

că părțile au fixat în contractul lor momentul scadenței obligației de plată anticipată

a taxei de concesiune, în cauză scadența situându-se la data de 10 februarie 2008,

acesta fiind momentul Ia care se naște dreptul Ia acțiune în pretenții al reclamantului.

În raport de prevederile

art. 7 din contract, s-a reținut că momentul debutului incidenței cauzei de reziliere

a contractului de concesiune pentru neplata anticipată a taxei de concesiune, se

situează după o perioadă mai mare de 90 de zile de Ia data scadenței obligației

de plată, stabilită potrivit contractului.

Stabilind scadența

obligației de plată a taxei de concesiune la data de 10 februarie 2008, a rezultat

că momentul rezilierii debutează după 30 de zile, și anume, Ia 11 mai 2008. De la

această dată, reclamantul are exercițiul rezilierii contractului în orice moment

potrivit propriei manifestării unilaterale de voință, acest atribut fiindu-i recunoscut

prin clauzele contractuale prevăzute de art. 7, art. 11 lit. a), art. 12, art. 14

și art. 19 lit. b).

S-a reținut că,

acțiunea reclamantului Municipiul Lugoj prin care solicită instanței de judecată

obligarea pârâtei SC E. SRL. la plata anticipată a taxei de concesiune și a majorărilor

de întârziere pe durata derulării contractului de concesiune, a fost înregistrată

pe rolul Tribunalului Timiș la 22 februarie 2011.

Termenul de prescripție

de 3 ani pentru această plată anticipată a taxei de concesiune începe să curgă de

la data de 11 februarie 2008 în condițiile în care, dreptul la acțiune se naște

de Ia data scadenței, iar scadența liber consfințită de către părțile contractante

se situează la data de 10 februarie 2008.

În raport de considerentele

reținute, instanța de apel a constatat că dreptul la acțiune a reclamantului s-a

prescris, sub aspectul exercițiului său la data de 10 februarie 2011, cererea de

chemare în judecată fiind înregistrată de către reclamant ulterior acestei date

și anume, la data de 22 februarie 2011.

A fost înlăturată

apărarea Municipiului Lugoj relativ la incidența prescripției extinctive a dreptului

său la acțiune, întrucât termenul de prescripție nu a fost suspendat pe durata îndeplinirii

procedurii concilierii directe prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ.,

și nici nu este întrerupt ca urmare a derulării între aceleași părți a unui alt

litigiu; prevederile art. 13 Iit. c) din decret nr. 187/1958 neputând fi aplicate

prin analogie concilierii obligatorii prevăzută de art. 720

1

C.

proc. civ.

S-a apreciat că

termenul de prescripție aplicabil executării obligației de plată anticipată a taxei

de concesiune are natura juridica a normelor de drept privat, iar nu de drept public,

și prin urmare nu sunt aplicabile dispozițiile C. proc. fisc. ce reglementează,

în privința obligațiilor cu caracter fiscal, un termen de prescripție superior,

de 5 ani. Aceasta întrucât, obligația de plată a taxei de concesiune având natură

contractuală, iar nu fiscală, indiferent de destinația bugetară a acestor resurse

în patrimoniul reclamantului Municipiul Lugoj, nu se supune normelor dreptului fiscal.

Cât privește apelul

declarat de către reclamantul Municipiul Lugoj împotriva aceleiași sentințe, instanța

de apel a apreciat că susținerile aduse prin acest apel cu referire Ia fondul raporturilor

contractuale născute între părți în baza contractului de concesiune, cu referire

în obiect la obținerea obligării pârâtei la plata taxei de concesiune și a accesoriilor

calculate asupra acestei obligații sunt neîntemeiate deoarece, instanța admițând

excepția de fond a prescripției dreptului ia acțiune exercitat de către reclamant,

constată că este dispensată de analiza acestor pretenții.

În termen legal,

împotriva deciziei instanței de apel, atât reclamanta SC E. SRL Nădrag, cât și pârâtul

Municipiul Lugoj prin Primar au declarat recurs, invocând în drept prevederile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă

SC E. SRL a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea

în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului formulat în cauză de

Municipiul Lugoj, cu menținerea celorlalte dispoziții ale hotărârii din apel ca

fiind temeinice și legale.

Recurentul-pârât

Municipiul Lugoj a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei

atacate privind apelul SC E. SRL Nădrag prin respingerea excepției prescripției

dreptului material la acțiune, cu consecința admiterii acțiunii formulate de Municipiul

Lugoj „în dosarul nr. 1308/0/2011 (conexat la prezentul dosar).

În motivarea recursului,

Municipiul Lugoj a criticat decizia atacata pentru nelegalitate, susținând, în esență,

aplicarea greșită a dispozițiilor decretului nr. 187/1958.

În opinia recurentului,

instanța de apel în mod greșit a apreciat că în cauză este întemeiată excepția privind

prescripția dreptului material la acțiune, reținând că termenul de prescripție aplicabil

executării obligației de plată anticipată a taxei de concesiune are natura juridică

a normelor de drept privat, iar nu de drept public și, prin urmare, că nu sunt aplicabile

dispozițiile C. proc. fisc. ce reglementează în privința obligațiilor cu caracter

fiscal, un termen de prescripție de 5 ani.

De asemenea, în

mod greșit, instanța a considerat că prevederile concilierii obligatorii ce se regăsește

ia art, 720

1

C. proc. civ., nu reprezintă un motiv de suspendare, motivat

de faptul că a fost introdusă abia prin Noul C. civ., instanța de apel neobservând

că prezenta cauză este una comercială, fiind obligatorie respectarea dispozițiilor

art. anterior menționat.

Consideră că atâta

timp cât procedura reglementată de art. 720

1

C. proc. civ. a fost respectată,

fiind efectuată concilierea directă, in cauza se aplică prin analogie prevederile

art. 13 lit. c) din decretul nr. 187/1958.

Susține, în esență,

că taxa de concesiune reprezintă o creanță fiscală, motiv pentru care, în cauză,

sunt aplicabile dispozițiile art. 23 din decretul nr. 167/1958 și prevederile C.

proc. fisc., fiind incident inclusiv art. 133 lit. b) teza finală din acest cod,

conform căruia termenul de prescripție se întrerupe prin recunoașterea în orice

mod a datoriei, situație întâlnită în speța de față.

În temeiul dispozițiilor

art. 308 alin, 2 C. proc. civ., Municipiul Lugoj prin Primar a formulat întâmpinare

la recursul declarat de reclamanta SC E. SRL Nădrag prin care a solicitat, în esență,

respingerea recursului declarat de reclamantă.

Cum problema timbrajului

este prioritară oricărei excepții, cereri sau motive de casare, Înalta Curte, conform

art. 137 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) - (3) din Legea nr.

148/1997, modificată și completată, și la dispozițiile art. 3021 alin. (2) din C.

proc. civ. potrivit cărora „la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei

de timbru", a luat în examinare excepția netimbrării cererii de recurs formulată

de reclamanta SC E. SRL Nădrag și a reținut:

Prin art. 1 din

Legea nr. 148/1997 privind taxele judiciare de timbru a fost statuat principiul

potrivit căruia acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt

supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe datorate,

atât de persoanele fizice, cât și de persoanele juridice, care se plătesc anticipat

sau în mod excepțional, până Ia termenul stabilit de instanță, de regulă primul

termen de judecată.

Recurenta-reciamantă

SC E. SRL Nădrag a fost legal citată pentru termenul de astăzi, 27 februarie 2013,

cu mențiunea de a depune taxa judiciară de timbru în valoare de 3.397,36 RON și

5 RON timbru judiciar (dosar recurs), dar aceasta nu și-a îndeplinit obligația legală

a timbrării recursului.

Potrivit dispozițiilor

art. 9 din Ordonanța nr. 32/1995 a Guvernului României, art. 20 alin. (3) din Legea

nr. 148/1997 și normelor de aplicare a acestui act normativ, în cazul în care partea

nu achită taxa judiciară de timbru și timbru judiciar, cererea părții se anulează,

după caz, ca netimbrată sau ca insuficient timbrată.

Constatând că

recursul nu a fost timbrat anticipat, câ recurenta nu s-a conformat obligației de

timbrare potrivit mențiunii din citația pentru termenul de judecată din 27 februarie

2013, când procedura a fost legal îndeplinită, că în cauză nu operează scutirea

legală de obligația timbrării, Înalta Curte urmează să dea eficiență dispozițiilor

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, respectiv celor ale art. 35 alin. (5)

din Normele metodologice de aplicare a legii și ale art. 9 din O.G. nr. 32/1995

și să dispună anularea recursului declarat de reclamanta SC E. SRL Nădrag, ca netimbrat.

Analizând decizia

recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate

Municipiul Lugoj prin Primar și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată

că recursul declarat de Municipiul Lugoj prin Primar este nefondat pentru considerentele

care succed:

Criticile recurentului

Municipiul Lugoj prin Primar subsumate dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. vizează greșita soluționare a instanței de apel în ceea ce privește prescripția

dreptului material Ia acțiune, dar se constată că acestea sunt nefondate.

Taxa de concesiune

convenită contractual de părțile aflate în litigiu nu este o creanță fiscală în

sensul art. 91 C. proc. fisc. care vizează impozite, taxe sau accize, prin urmare,

contrar susținerilor recurentului, termenul de prescripție nu este cel de 5 ani

prevăzut de legea fiscală, ci cel de 3 ani stabilit de dispozițiile art. 3 din decretul

nr. 167/1958, iar termenul de prescripție pentru neplata anticipată a taxei de concesiune

curge de la data Ia care se naște dreptul material la acțiune conform art. 7 din

decretul nr. 187/1958, în speță de la data scadenței obligației de plată.

Potrivit art.

12 din decretul nr. 187/1358, în cazul când un debitor este obligat la prestații

succesive, dreptul Ia acțiune cu privire la fiecare din aceste prestații se stinge

printr-o prescripție deosebită.

Părțile au consfințit

contractual momentul scadenței obligației de plată anticipată a taxei de concesiune,

astfel că, nici acestea și nici instanța, nu se pot raporta Ia alte date de referință.

Potrivit art.

6 din contractul de concesiune, dreptul la acțiunea în pretenții pentru plata taxei

de concesiune, și eventual, a penalităților de întârziere, pe durata derulării contractului

de concesiune încheiat de către părți în timpul anului, și anume la data de 25

ianuarie 2008, se naște în ziua următoare datei de 10 a lunii următoare încheierii

contractului.

Prin urmare, instanța

de apel a reținut în mod corect că termenul de prescripție extinctivă de 3 ani a

început la data de 10 februarie 2008, respectiv de la data scadenței plății anticipate

a taxei de concesiune pentru anul 2008 (mai puțin perioada 01 ianuarie - 25

ianuarie 2008), moment de la care concedentul Municipiul Lugoj prin Primar are exercițiul

acțiunii în pretenții pentru a obține plata anticipată a taxei de concesiune și

eventual, a penalităților de întârziere, pe cale judiciară.

S-a arătat cu

justețe că data scadenței obligației de plată a taxei de concesiune nu trebuie confundată

cu momentul debutului incidenței cauzei de reziliere a contractului de concesiune

pentru neplata anticipată a taxei de concesiune, moment care se situează după o

perioadă mai mare de 90 de zile de Ia data scadenței obligației de plată, conform

art. art. 7 din contractul încheiat.

Art. 1 din decretul

nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, în vigoare la momentul încheierii contractului

de concesiune, prevede că dreptul Ia acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge

prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege.

Conform principiului

accesorium sequitur principale odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un

drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, în

speță solicitările recurentului vizând penalitățile de întârziere.

În consecință,

în mod judicios s-a stabilit că, în raport de data înregistrării cererii de chemare

în judecată, respectiv 22 februarie 2011, dreptul Ia acțiune pentru plata anticipată

a taxei de concesiune și, eventual, a majorărilor de întârziere pe durata derulării

contractului de concesiune este prescris extinctiv.

Nu în ultimul

rând, contrar susținerilor recurentului, prevederile art. 13 lit. c) din decretul

nr. 167/1958 nu se aplică prin analogie concilierii directe prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ., iar perioada de timp în care între părți s-a purtat o corespondență

relativă Ia iminența rezilierii contractului nu are efectul întârzierii debutului

termenului de prescripție extinctivă, întrucât o astfel de cauză nu este prevăzută

de decretul nr. 187/1958 ca fiind una de suspendare sau întrerupere 3 termenului

de prescripție și nici de deplasare a acestui termen la o data ulterioară.

Chiar dacă această

cauză de suspendare a fost introdusă prin Noul C. civ., astfel cum arată recurentul,

ea nu se aplică în speță, în raport de regula de drept tempus regit actum.

Principiul neretroactivitățîi

legii civile este regula juridică conform căreia legea se aplică numai situațiilor

ce se ivesc în practica după adoptarea ei, nu și situațiilor anterioare, Constituția

dispunând in art. 15 alin. (2) în sensul că legea dispune numai pentru viitor, cu

excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, legislativ acest principiu

fiind consacrat expres în art. 1 C. civ., potrivit căruia „Legea dispune numai pentru

viitor; ea n-are putere retroactivă".

Având în vedere

că instanța de apel a reținut în mod legal ca plata anticipată a taxei de concesiune

are natura juridică a normelor de drept privat, iar nu de drept public, respectiv,

că nu are natura juridica a unei creanțe fiscale, restul criticilor formulate de

recurent sub aspectul incidenței dispozițiilor C. proc. fisc. nu-și mai găsesc justificarea.

Față de considerentele

anterior expuse, Înalta Curte, constată că, instanța de apel a interpretat și aplicat

corect legea, dând o corectă eficiență textelor de lege incidente în speța de față,

respectiv dispozițiilor decretului nr. 187/1958, decizia recurată fiind la adăpost

de orice critică, motiv pentru care, în considerarea prevederilor ari 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de Municipiul Lugoj prin

Primar, ca nefondat și va menține hotărârea atacată ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul

declarat de reclamanta SC E. SRL Nădrag împotriva deciziei civile nr. 95/A din 19

aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, ca netimbrat.

Respinge recursul declarat de pârâtul

Municipiul Lugoj prin Primar împotriva deciziei civile nr. 95/A din 19 aprilie 2012

pronunțată de Curtea de Apei Timișoara, secția a ll-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

27 februarie 2013.