ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3662/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3662/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Obiectul

acțiunii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Timișoara, sub nr. 404/59/2011 reclamantul Municipiul Timișoara,

reprezentat prin Primarul Timișoara, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul

României, a solicitat instanței să dispună anularea parțială a H.G. nr. 1705

din 29 noiembrie 2006, respectiv a poziției nr. XX, în ceea ce privește

imobilul situat în Timișoara, Calea M. nr. 11, înscris în CF nr. AA Timișoara,

nr. top. ZZ.

În motivarea acțiunii, reclamantul arată că

imobilul în discuție a fost atestat prin H.G. nr. 1016/2005 și prin Legea nr.

213/1998 ca fiind domeniul public al Municipiului Timișoara, iar prin Hotărârea

Consiliului Local nr. 205/2009, s-a aprobat atribuirea în folosință gratuită,

pe perioada de execuție lucrări, parcela nr. top. ZZ, în suprafață de 55.259

mp, Agenției Naționale pentru Locuințe.

Ca urmare, în mod nelegal, deși Municipiul Timișoara

era menționat ca proprietar în cota de 1/1 de sub B.1 cu privire la imobilul cu

nr. cad. AA, nr. top. ZZ, Guvernul României prin H.G. nr. 1705/2006 a hotărât înlocuirea

dreptului de proprietate al Municipiului Timișoara și a dispus acordarea dreptului

de administrare asupra terenului în favoarea Ministerului Justiției - Administrația

Națională a Penitenciarelor - Penitenciarul Timișoara.

Pentru imobilul asupra căruia Municipiul Timișoara

este proprietar, pârâtul nu putea să dispună transferul dreptului de proprietate,

fiind încălcate astfel regulile speciale din Legea nr. 213/1998.

Terenul cu nr. top ZZ a fost înscris în CF.

nr. BB Timișoara, ca proprietate a Statului Român prin Ministerul Agriculturii.

Prin Hotărârea Consiliului Local nr. 166/2003

s-a aprobat includerea terenului în inventarul domeniului public al Municipiului

Timișoara, inventarul fiind atestat prin H.G. nr. 1016/2005 conform Legii nr. 213/1998.

Înscrierea în CF nr. AA Timișoara s-a făcut la data de 26 mai 2008, în foaia de

proprietate fiind înscris Municipiul Timișoara - domeniul public conform H.G.

nr. 1016/2005, astfel că în mod nelegal prin H.G. nr. 1705/2006 imobilul în discuție

a dispus înlocuirea dreptului de proprietate.

La data de 5 mai 2011, Ministerul Justiției a

formulat cerere de intervenție în interesul Guvernului României. De asemenea, a

formulat cerere de intervenție în interesul Guvernului României și Ministerul Finanțelor

Publice.

Prin sentința nr. 413 din 3 octombrie 2011 a Curții

de Apel Timișoara, s-a respins acțiunea formulată de Municipiul Timișoara în contradictoriu

cu pârâtul Guvernul României, ca fiind tardiv formulată, iar prin decizia nr.

3966 din 5 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis recursul

declarat de Municipiul Timișoara, a fost casată sentința nr. 413/2011 a Curții de

Apel Timișoara, cauza fiind trimisă pentru rejudecare la aceeași instanță.

La data de 28 mai 2013, Penitenciarul Timișoara

a formulat cerere de intervenție – în interes propriu.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 357 din 28 iunie 2013,

pronunțată în Dosarul nr. 404/59/2011* al Curții de apel Timișoara, a fost respinsă

ca nefondată acțiunea formulată de recurentul Municipiul Timișoara în contradictoriu

cu pârâtul Guvernul României, având ca obiect anularea parțială a H.G. nr. 1705

din 29 noiembrie 2006, poziția XX, cu privire la imobilul situat în Timișoara, Calea

M., nr, 11, înscris în CF nr. AA cu nr. top ZZ.

Prin aceeași sentință au fost admise cererile

de intervenție în interesul Guvernului formulate de Ministerul Finanțelor Publice,

Ministerul Justiției și Penitenciarul Timișoara.

În motivarea sentinței, instanța a reținut că

potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, "Fac parte din domeniul public sau

privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite

de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea

statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor

internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării

lor de către stat", iar art. 7 din aceeași lege stipulează că: "Dreptul

de proprietate publică se dobândește: a) pe cale naturală; b) prin achiziții publice

efectuate în condițiile legii; c) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;

d) prin acte de donație sau legate acceptate de Guvern, de consiliul județean sau

de consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public; e) prin

trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale

în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică; f) prin alte

moduri prevăzute de lege".

Dispozițiile menționate stabilesc în termeni imperativi

că domeniul public sau privat al unității administrativ teritoriale este reprezentat

de bunuri preluate pe baza unui titlu valabil și enumeră în mod limitativ modalitățile

de dobândire a dreptul de proprietate publică. Simpla includere într-o listă de

inventar a unui bun nu îl plasează în mod automat în domeniul public al unității

administrativ teritoriale, astfel că dispozițiile procedurale ale art. 20 alin.

(2) din aceeași lege, care se referă la centralizarea inventarului bunurile din

domeniul public al statului de către Ministerul Finanțelor, urmată de aprobarea

Guvernului, sunt irelevante sub aspectul modului de dobândire al proprietății autorității

reclamante.

A fost apreciat ca fiind irelevant argumentul

reclamantei că, anterior adoptării H.G. nr. 1705/2006, Guvernul a adoptat o hotărâre

care atestă că terenul în discuție face parte din inventarul domeniul public al

unității administrativ teritoriale, întrucât atestarea domeniului public nu are

caracter constitutiv de drepturi ci declarativ, iar validitatea unei asemenea operațiuni

este condiționată de existența, ca premisă, a unui mod legal de dobândire a proprietății

publice, așa cum instanța supremă a statuat prin decizia de speță nr. 1080 din

28 februarie 2012.

Din probatoriilor administrate în cauză, instanța

a reținut că anterior anului 1989, terenul în litigiu s-a aflat inițial în administrarea

Sfatului Popular al Orașului Timișoara fiind trecut în administrarea întreprinderilor

agricole de stat și apoi a Penitenciarului Timișoara, care l-a folosit în mod continuu

din anii 1970, fiind împrejmuit și utilizat inclusiv în scop agricol, așa cum s-a

arătat și prin cererea de intervenție depusă la dosar, terenul figurând în administrarea

Penitenciarului Timișoara și prin hotărârile de guvern privind inventarul centralizat

al bunurilor din domeniul public al statului, adoptate în perioada 2000-2004, depuse

la dosar de pârât. Odată cu apariția Legii nr. 213/1998, potrivit prevederilor

pct. 1.29 din lista anexă la aceasta, de care se prevalează pârâtul, terenurile

și clădirile Direcției generale a penitenciarilor, fac parte de drept, din domeniul

public al statului.

Aprecierea reclamantei, care arată că este nelegală

radierea dreptului său de proprietate din cartea funciară intervenită urmare a transferului

de proprietate, a fost apreciată ca irelevantă întrucât, pe de-o parte, înscrierea

în cartea funciară nu echivalează cu un mod legal de dobândire a proprietății, în

sensul dispozițiilor Legii nr. 213/1998 și Legii nr. 7/1996 și celor statuate de

instanța supremă prin decizia menționată. În ceea ce privește faptul că reclamanta

și-a întemeiat acțiunea și pe dispozițiile Legii nr. 7/1996, instanța de contencios

a reținut că aceste dispoziții legale nu pot fi valorificate decât ca temei legal

care a stat la baza emiterii actului administrativ contestat, ceea ce nu este cazul

în speță, iar o acțiune având ca obiect înscrierile și radierile de carte funciară

în temeiul dispozițiilor specifice ale Legii nr. 7/1996, este de competența instanțelor

de drept comun, potrivit legii.

Concluzionând, Curtea a reținut că acțiunea reclamantei

având ca obiect anularea parțială a poziției din anexa la H.G. nr. 1705/2006, referitoare

la imobilul identificat de reclamantă, deși admisibilă - doctrina recentă și jurisprudența

constantă a instanței supreme a statuat că hotărârile de guvern de genul celei atacate

în speță, care inventariază un număr precis determinat de imobile cu privire la

care confirmă un anumit regim juridic și care se adresează unui număr determinat

de subiecți sunt, în mod neechivoc, acte administrative individuale supuse controlului

de legalitate al instanței de contencios administrativ – este nefondată, reclamanta

nedovedind cauza exclusivă de care se prevalează în examenul de legalitate al actului

contestat, anume proprietatea sa asupra aceluiași imobil, și pe cale de consecință,

pretinsa nelegalitate a transferului proprietății acesteia prin actul administrativ

atacat.

Prin urmare, acțiunea principală a fost respinsă,

fiind admise cererile de intervenție accesorii, apărările intervenienților fiind

valorificate în sprijinul apărării pârâtului.

Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 357 din 28

iunie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a formulat recurs reclamantul

Municipiul Timișoara, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței

recurate, în sensul admiterii acțiunii formulate, cu consecința anulării H.G.

nr. 1705/2006 privitor la imobilul situat în Timișoara, Calea M. nr. 11 înscris

în CF nr. AA Timișoara, în suprafață de 55.259 mp.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul

Municipiul Timișoara arată că, în mod nelegal, instanța de fond a preluat argumentele

pârâtului și ale intervenienților, înlăturând probele invocate de reclamant, în

condițiile în care prezentul litigiu nu vizează dreptul de administrare al Ministerului

Justiției – Penitenciarul Timișoara, ci vizează nelegalitatea trecerii în domeniul

public al statului, a imobilului cu nr. top ZZ situat în Timiș, Calea M. nr. 1.

Din analiza dispozițiilor art. 7 din Legea

nr. 213/1998, rezultă fapta că Municipiul Timișoara a dobândit în mod legal proprietatea

asupra imobilului în litigiu.

Instanța de fond a avut o poziție contradictorie,

lipsită de susținere legală, reținând că în cauză nu s-a dovedit modul legal de

dobândire a proprietății.

Pârâtul Guvernul României nu a respectat dispozițiile

art. 9 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 (aspect ignorat de prima instanță) vătămând

astfel atât interesul reclamantei cât și al Agenției Naționale pentru Locuințe,

aceasta fiind beneficiara unui drept de folosință gratuite asupra terenului.

H.G. nr. 1705/2006, nu respectă Cap. IV și V din

H.G. nr. 561/2009, în condițiile în care nu cuprinde elementele de identificare

ale bunului, în tabelul anexat figurând doar Timișoara, Calea M., nr. 11, fără

nr. top, fără nr. carte funciară.

Prin Hotărârea Consiliului Local nr. 166/2003

s-a aprobat includerea terenului menționat, în domeniul public al Municipiului Timișoara,

iar H.G. nr. 1016/2005 a fost adoptată în baza HCL nr. 166/2003, care nu a fost

contestată în procedura prevăzută de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 213/2008, recunoscându-se

astfel legalitatea actelor, context în care H.G. nr. 1705/2006 este nelegal.

Intervenientul Ministerul Justiției, a formulat

întâmpinare prin care solicită, în esență, respingerea recursului ca nefondat, în

cauză nefiind motive de nelegalitate care să ducă la anularea H.G. nr. 1705/2006.

Simplul fapt ca printr-o hotărâre de consiliul

local, s-a aprobat includerea, fără o bază legală, a terenului în inventarul domeniului

public al Municipiului Timișoara nu înseamnă că H.G. ulterioară, prin care imobilul

a fost evidențiat ca parte a domeniului public al Statului este nelegală, întrucât

includerea unui bun în inventarul domeniului public, nu scutește de a se face dovada

titlului legal de dobândire a bunului.

Și intervenientul Penitenciarul Timișoara a formulat

întâmpinare prin care solicită, în esență, respingerea recursului ca nefondat, reluând

argumentele expuse pe larg în cererea de intervenție formulată în primul ciclu procesual.

Ministerul Finanțelor Publice, a depus la dosar

concluzii scrise prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

Hotărârea sentinței recurate

Analizând sentința recurată, în raport de criticile

formulate și dispozițiile legale incidente, se constată că recursul este nefondat.

Este de precizat că recurentul Municipiul Timișoara

nu a motivat în drept recursul declarat, dar având în vedere dispozițiile art. 306

pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivele de recurs formulate se încadrează

pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., dar și art. 304

1

C. proc. civ., urmând ca recursul declarat să fie analizat din perspectiva dispozițiilor

legale menționate.

Astfel, criticile vizând motivarea contradictorie

a hotărâri și înlăturarea susținerilor unei părți fără o motivare, se încadrează

pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motiv de recurs ce nu poate fi reținut,

în condițiile în care instanța de fond a arătat pe larg care au fost motivele de

fapt și de drept ce au formulat convingerea instanței.

Atâta timp cât instanța de fond a stabilit împrejurarea

de fapt esențială, a evocat normele substanțiale incidente și aplicarea lor în speță

nu se poate reține că în cauză au fost încălcate dispozițiile art. 261 alin.

(1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta susține, în esență, că au fost ignorate

probele invocate, respectiv Hotărârea Consiliului Local nr. 166/2003 raportat la

H.G. nr. 1016/2005, dar atâta timp cât instanța de fond a analizat efectele celor

două hotărâri prin raportare la dispozițiile Legii nr. 213/1998 și ale Legii

nr. 7/1996, în cauză nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7

C. proc. civ.

Nici motivele de recurs vizând interpretarea și

aplicarea greșită a legii, motiv ce se încadrează pe dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., nu pot fi reținute, în condițiile în care instanța a dat o interpretare

și aplicare corectă a dispozițiilor legale incidente, respectiv H.G. nr. 1705/2006,

care a fost adoptată cu respectarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea

nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia dar și

a dispozițiilor Legii nr. 24/2000.

Este adevărat că pin Hotărârea Consiliului Local

nr. 166/2003 s-a aprobat includerea terenului cu nr. top ZZ în inventarul domeniului

public al Municipiului Timișoara, inventar atestat prin H.G. nr. 1016/2005, doar

simpla includere într-o listă de inventar nu face dovada unui titlu valabil ținând

cont de dispozițiile art. 16 și 7 din Legea nr. 213/1998, care stabilește limitativ

modurile de dobândire a proprietății publice, iar includerea în listele de inventar

a unor bunuri, nu duce la trecerea automată în domeniul public al unității administrativ

– teritoriale.

Așa cum corect a reținut prima instanță, Penitenciarul

Timișoara a folosit terenul în litigiu din anul 1970, iar din Hotărârile de Guvern

privind inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului rezultă

că terenul se află în administrarea Penitenciarului Timișoara.

Din probatoriul administrat, rezultă că terenul

în litigiu, cu nr. top ZZ a fost înscris inițial în CF nr. BB Timișoara ca proprietate

a Statului Român prin Ministerul Agriculturii, iar prin Hotărârea Consiliului Local

nr. 166/2003 s-a aprobat includerea terenului în domeniul public al municipiului

Timișoara.

Circuitul juridic al terenului în litigiu până

în anul 2003, așa cum a fost descris, rezultă din actele aflate la dosarul de fond,

acte care atestă faptul că bunul în litigiu este proprietatea statului român, recurentul

neavând un titlu valabil prin care să facă dovada dreptului de proprietate invocat.

Este evident că, recurenta – reclamantă nu a făcut

dovada modului de dobândire a proprietății în raport de dispozițiile art. 7 din

Legea nr. 213/1998, instanța de fond prezentând pe larg situația de fapt și de drept,

instanța de recurs însușindu-și punctul de vedere expus de prima instanță.

Celelalte critici invocate de recurentă, omissio

medio, respectiv încălcarea dispozițiilor legale cuprinse în cap. IV și V din H.G.

nr. 561/2009 precum și lipsa elementelor de identificare a bunurilor în litigiu

identificate în H.G. nr. 1705/2006, nu pot fi analizate direct în recurs în condițiile

în care în primul ciclu procesual nu au fost formulate critici pe aspectele invocate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte în

temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004 va

respinge ca nefondat recursul declarat de Municipiul Timișoara prin Primar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Municipiul Timișoara

prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 317 din 28 iunie 2013 a Curții de Apel

Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie

2014.