ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3662/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Obiectul acțiunii Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, sub nr. 404/59/2011 reclamantul Municipiul Timișoara, reprezentat prin Primarul Timișoara, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a solicitat instanței să dispună anularea parțială a H.G. nr. 1705 din 29 noiembrie 2006, respectiv a poziției nr. XX, în ceea ce privește imobilul situat în Timișoara, Calea M. nr. 11, înscris în CF nr. AA Timișoara, nr. top. ZZ. În motivarea acțiunii, reclamantul arată că imobilul în discuție a fost atestat prin H.G. nr. 1016/2005 și prin Legea nr. 213/1998 ca fiind domeniul public al Municipiului Timișoara, iar prin Hotărârea Consiliului Local nr. 205/2009, s-a aprobat atribuirea în folosință gratuită, pe perioada de execuție lucrări, parcela nr. top.

ZZ, în suprafață de 55.259 mp, Agenției Naționale pentru Locuințe. Ca urmare, în mod nelegal, deși Municipiul Timișoara era menționat ca proprietar în cota de 1/1 de sub B.1 cu privire la imobilul cu nr. cad. AA, nr. top. ZZ, Guvernul României prin H.G. nr. 1705/2006 a hotărât înlocuirea dreptului de proprietate al Municipiului Timișoara și a dispus acordarea dreptului de administrare asupra terenului în favoarea Ministerului Justiției - Administrația Națională a Penitenciarelor - Penitenciarul Timișoara. Pentru imobilul asupra căruia Municipiul Timișoara este proprietar, pârâtul nu putea să dispună transferul dreptului de proprietate, fiind încălcate astfel regulile speciale din Legea nr. 213/1998.

Terenul cu nr. top ZZ a fost înscris în CF. nr. BB Timișoara, ca proprietate a Statului Român prin Ministerul Agriculturii. Prin Hotărârea Consiliului Local nr. 166/2003 s-a aprobat includerea terenului în inventarul domeniului public al Municipiului Timișoara, inventarul fiind atestat prin H.G. nr. 1016/2005 conform Legii nr. 213/1998. Înscrierea în CF nr. AA Timișoara s-a făcut la data de 26 mai 2008, în foaia de proprietate fiind înscris Municipiul Timișoara - domeniul public conform H.G. nr. 1016/2005, astfel că în mod nelegal prin H.G. nr. 1705/2006 imobilul în discuție a dispus înlocuirea dreptului de proprietate. La data de 5 mai 2011, Ministerul Justiției a formulat cerere de intervenție în interesul Guvernului României.

De asemenea, a formulat cerere de intervenție în interesul Guvernului României și Ministerul Finanțelor Publice. Prin sentința nr. 413 din 3 octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, s-a respins acțiunea formulată de Municipiul Timișoara în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca fiind tardiv formulată, iar prin decizia nr. 3966 din 5 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis recursul declarat de Municipiul Timișoara, a fost casată sentința nr. 413/2011 a Curții de Apel Timișoara, cauza fiind trimisă pentru rejudecare la aceeași instanță. La data de 28 mai 2013, Penitenciarul Timișoara a formulat cerere de intervenție – în interes propriu.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 357 din 28 iunie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 404/59/2011* al Curții de apel Timișoara, a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de recurentul Municipiul Timișoara în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, având ca obiect anularea parțială a H.G. nr. 1705 din 29 noiembrie 2006, poziția XX, cu privire la imobilul situat în Timișoara, Calea M., nr, 11, înscris în CF nr. AA cu nr. top ZZ. Prin aceeași sentință au fost admise cererile de intervenție în interesul Guvernului formulate de Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției și Penitenciarul Timișoara.

În motivarea sentinței, instanța a reținut că potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, "Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat", iar art. 7 din aceeași lege stipulează că: "Dreptul de proprietate publică se dobândește: a) pe cale naturală; b) prin achiziții publice efectuate în condițiile legii; c) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică; d) prin acte de donație sau legate acceptate de Guvern, de consiliul județean sau de consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public; e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică; f) prin alte moduri prevăzute de lege". Dispozițiile menționate stabilesc în termeni imperativi că domeniul public sau privat al unității administrativ teritoriale este reprezentat de bunuri preluate pe baza unui titlu valabil și enumeră în mod limitativ modalitățile de dobândire a dreptul de proprietate publică.

Simpla includere într-o listă de inventar a unui bun nu îl plasează în mod automat în domeniul public al unității administrativ teritoriale, astfel că dispozițiile procedurale ale art. 20 alin. (2) din aceeași lege, care se referă la centralizarea inventarului bunurile din domeniul public al statului de către Ministerul Finanțelor, urmată de aprobarea Guvernului, sunt irelevante sub aspectul modului de dobândire al proprietății autorității reclamante. A fost apreciat ca fiind irelevant argumentul reclamantei că, anterior adoptării H.G.

nr. 1705/2006, Guvernul a adoptat o hotărâre care atestă că terenul în discuție face parte din inventarul domeniul public al unității administrativ teritoriale, întrucât atestarea domeniului public nu are caracter constitutiv de drepturi ci declarativ, iar validitatea unei asemenea operațiuni este condiționată de existența, ca premisă, a unui mod legal de dobândire a proprietății publice, așa cum instanța supremă a statuat prin decizia de speță nr. 1080 din 28 februarie 2012. Din probatoriilor administrate în cauză, instanța a reținut că anterior anului 1989, terenul în litigiu s-a aflat inițial în administrarea Sfatului Popular al Orașului Timișoara fiind trecut în administrarea întreprinderilor agricole de stat și apoi a Penitenciarului Timișoara, care l-a folosit în mod continuu din anii 1970, fiind împrejmuit și utilizat inclusiv în scop agricol, așa cum s-a arătat și prin cererea de intervenție depusă la dosar, terenul figurând în administrarea Penitenciarului Timișoara și prin hotărârile de guvern privind inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, adoptate în perioada 2000-2004, depuse la dosar de pârât.

Odată cu apariția Legii nr. 213/1998, potrivit prevederilor pct. 1.29 din lista anexă la aceasta, de care se prevalează pârâtul, terenurile și clădirile Direcției generale a penitenciarilor, fac parte de drept, din domeniul public al statului. Aprecierea reclamantei, care arată că este nelegală radierea dreptului său de proprietate din cartea funciară intervenită urmare a transferului de proprietate, a fost apreciată ca irelevantă întrucât, pe de-o parte, înscrierea în cartea funciară nu echivalează cu un mod legal de dobândire a proprietății, în sensul dispozițiilor Legii nr. 213/1998 și Legii nr. 7/1996 și celor statuate de instanța supremă prin decizia menționată.

În ceea ce privește faptul că reclamanta și-a întemeiat acțiunea și pe dispozițiile Legii nr. 7/1996, instanța de contencios a reținut că aceste dispoziții legale nu pot fi valorificate decât ca temei legal care a stat la baza emiterii actului administrativ contestat, ceea ce nu este cazul în speță, iar o acțiune având ca obiect înscrierile și radierile de carte funciară în temeiul dispozițiilor specifice ale Legii nr. 7/1996, este de competența instanțelor de drept comun, potrivit legii. Concluzionând, Curtea a reținut că acțiunea reclamantei având ca obiect anularea parțială a poziției din anexa la H.G.

nr. 1705/2006, referitoare la imobilul identificat de reclamantă, deși admisibilă - doctrina recentă și jurisprudența constantă a instanței supreme a statuat că hotărârile de guvern de genul celei atacate în speță, care inventariază un număr precis determinat de imobile cu privire la care confirmă un anumit regim juridic și care se adresează unui număr determinat de subiecți sunt, în mod neechivoc, acte administrative individuale supuse controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ – este nefondată, reclamanta nedovedind cauza exclusivă de care se prevalează în examenul de legalitate al actului contestat, anume proprietatea sa asupra aceluiași imobil, și pe cale de consecință, pretinsa nelegalitate a transferului proprietății acesteia prin actul administrativ atacat.

Prin urmare, acțiunea principală a fost respinsă, fiind admise cererile de intervenție accesorii, apărările intervenienților fiind valorificate în sprijinul apărării pârâtului. Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței civile nr. 357 din 28 iunie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a formulat recurs reclamantul Municipiul Timișoara, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii formulate, cu consecința anulării H.G. nr. 1705/2006 privitor la imobilul situat în Timișoara, Calea M. nr. 11 înscris în CF nr. AA Timișoara, în suprafață de 55.259 mp.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul Municipiul Timișoara arată că, în mod nelegal, instanța de fond a preluat argumentele pârâtului și ale intervenienților, înlăturând probele invocate de reclamant, în condițiile în care prezentul litigiu nu vizează dreptul de administrare al Ministerului Justiției – Penitenciarul Timișoara, ci vizează nelegalitatea trecerii în domeniul public al statului, a imobilului cu nr. top ZZ situat în Timiș, Calea M. nr. 1. Din analiza dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 213/1998, rezultă fapta că Municipiul Timișoara a dobândit în mod legal proprietatea asupra imobilului în litigiu. Instanța de fond a avut o poziție contradictorie, lipsită de susținere legală, reținând că în cauză nu s-a dovedit modul legal de dobândire a proprietății.

Pârâtul Guvernul României nu a respectat dispozițiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 (aspect ignorat de prima instanță) vătămând astfel atât interesul reclamantei cât și al Agenției Naționale pentru Locuințe, aceasta fiind beneficiara unui drept de folosință gratuite asupra terenului. H.G. nr. 1705/2006, nu respectă Cap. IV și V din H.G. nr. 561/2009, în condițiile în care nu cuprinde elementele de identificare ale bunului, în tabelul anexat figurând doar Timișoara, Calea M., nr. 11, fără nr. top, fără nr. carte funciară. Prin Hotărârea Consiliului Local nr. 166/2003 s-a aprobat includerea terenului menționat, în domeniul public al Municipiului Timișoara, iar H.G. nr. 1016/2005 a fost adoptată în baza HCL nr. 166/2003, care nu a fost contestată în procedura prevăzută de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 213/2008, recunoscându-se astfel legalitatea actelor, context în care H.G.

nr. 1705/2006 este nelegal. Intervenientul Ministerul Justiției, a formulat întâmpinare prin care solicită, în esență, respingerea recursului ca nefondat, în cauză nefiind motive de nelegalitate care să ducă la anularea H.G. nr. 1705/2006. Simplul fapt ca printr-o hotărâre de consiliul local, s-a aprobat includerea, fără o bază legală, a terenului în inventarul domeniului public al Municipiului Timișoara nu înseamnă că H.G. ulterioară, prin care imobilul a fost evidențiat ca parte a domeniului public al Statului este nelegală, întrucât includerea unui bun în inventarul domeniului public, nu scutește de a se face dovada titlului legal de dobândire a bunului. Și intervenientul Penitenciarul Timișoara a formulat întâmpinare prin care solicită, în esență, respingerea recursului ca nefondat, reluând argumentele expuse pe larg în cererea de intervenție formulată în primul ciclu procesual.

Ministerul Finanțelor Publice, a depus la dosar concluzii scrise prin care solicită respingerea recursului ca nefondat. Hotărârea sentinței recurate Analizând sentința recurată, în raport de criticile formulate și dispozițiile legale incidente, se constată că recursul este nefondat. Este de precizat că recurentul Municipiul Timișoara nu a motivat în drept recursul declarat, dar având în vedere dispozițiile art. 306 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivele de recurs formulate se încadrează pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., dar și art. 304 1 C. proc. civ., urmând ca recursul declarat să fie analizat din perspectiva dispozițiilor legale menționate. Astfel, criticile vizând motivarea contradictorie a hotărâri și înlăturarea susținerilor unei părți fără o motivare, se încadrează pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., motiv de recurs ce nu poate fi reținut, în condițiile în care instanța de fond a arătat pe larg care au fost motivele de fapt și de drept ce au formulat convingerea instanței. Atâta timp cât instanța de fond a stabilit împrejurarea de fapt esențială, a evocat normele substanțiale incidente și aplicarea lor în speță nu se poate reține că în cauză au fost încălcate dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Recurenta susține, în esență, că au fost ignorate probele invocate, respectiv Hotărârea Consiliului Local nr. 166/2003 raportat la H.G. nr. 1016/2005, dar atâta timp cât instanța de fond a analizat efectele celor două hotărâri prin raportare la dispozițiile Legii nr. 213/1998 și ale Legii nr. 7/1996, în cauză nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Nici motivele de recurs vizând interpretarea și aplicarea greșită a legii, motiv ce se încadrează pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu pot fi reținute, în condițiile în care instanța a dat o interpretare și aplicare corectă a dispozițiilor legale incidente, respectiv H.G. nr. 1705/2006, care a fost adoptată cu respectarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia dar și a dispozițiilor Legii nr. 24/2000. Este adevărat că pin Hotărârea Consiliului Local nr. 166/2003 s-a aprobat includerea terenului cu nr. top ZZ în inventarul domeniului public al Municipiului Timișoara, inventar atestat prin H.G.

nr. 1016/2005, doar simpla includere într-o listă de inventar nu face dovada unui titlu valabil ținând cont de dispozițiile art. 16 și 7 din Legea nr. 213/1998, care stabilește limitativ modurile de dobândire a proprietății publice, iar includerea în listele de inventar a unor bunuri, nu duce la trecerea automată în domeniul public al unității administrativ – teritoriale. Așa cum corect a reținut prima instanță, Penitenciarul Timișoara a folosit terenul în litigiu din anul 1970, iar din Hotărârile de Guvern privind inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului rezultă că terenul se află în administrarea Penitenciarului Timișoara. Din probatoriul administrat, rezultă că terenul în litigiu, cu nr. top ZZ a fost înscris inițial în CF nr. BB Timișoara ca proprietate a Statului Român prin Ministerul Agriculturii, iar prin Hotărârea Consiliului Local nr. 166/2003 s-a aprobat includerea terenului în domeniul public al municipiului Timișoara.

Circuitul juridic al terenului în litigiu până în anul 2003, așa cum a fost descris, rezultă din actele aflate la dosarul de fond, acte care atestă faptul că bunul în litigiu este proprietatea statului român, recurentul neavând un titlu valabil prin care să facă dovada dreptului de proprietate invocat. Este evident că, recurenta – reclamantă nu a făcut dovada modului de dobândire a proprietății în raport de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 213/1998, instanța de fond prezentând pe larg situația de fapt și de drept, instanța de recurs însușindu-și punctul de vedere expus de prima instanță. Celelalte critici invocate de recurentă, omissio medio, respectiv încălcarea dispozițiilor legale cuprinse în cap. IV și V din H.G.

nr. 561/2009 precum și lipsa elementelor de identificare a bunurilor în litigiu identificate în H.G. nr. 1705/2006, nu pot fi analizate direct în recurs în condițiile în care în primul ciclu procesual nu au fost formulate critici pe aspectele invocate. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004 va respinge ca nefondat recursul declarat de Municipiul Timișoara prin Primar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Municipiul Timișoara prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 317 din 28 iunie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2014.