ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1327/2014

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 288/CC din 14 august 2013 a Tribunalului Timiș, pronunțată în Dosarul nr. 7658/30/2013, în baza art. 403 alin. (3) C. proc. pen. anterior raportat la art. 394 din același cod, s-a respins cererea de revizuire a sentinței penale nr. 125/PI din 08 martie 2010 a Tribunalului Timiș, formulată de condamnații C.C., C.T. și C.I., ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această soluție,-tribunalul a reținut că, prin cererea adresată Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș, înregistrată la data de 19 aprilie 2013 sub nr. 299/III/6/2013, condamnații C.C., C.T. și C.I. au solicitat revizuirea sentinței penale nr. 125/P.I din 08 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș.

În motivarea cererii, revizuentii au arătat că au fost condamnați la pedepsele de 20 ani închisoare, 18 ani închisoare și, respectiv, 18 ani închisoare, precizând că, după soluționarea definitivă a cauzei, au fost înștiințați că martorul S.P., care s-ar fi aflat la locul faptei, a văzut și a auzit tot ce au discutat victimele, motiv pentru care au solicitat audierea acestui martor, care nu a fost audiat în cursul procesului.

După efectuarea actelor de cercetare prealabilă, prin adresa din 2013 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș din data de 10 iulie 2013, cererea de revizuire, împreună cu referatul organelor de urmărire penală cu propunerea de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire, a fost înaintată Tribunalului Timiș spre soluționare, cauza fiind înregistrată la această instanță sub nr. 7658/30/2013, la data de 15 iulie 2013. Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 125 din 08 martie 2010 a Tribunalului Timiș, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 3353/R din 19 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, numitul C.C.

a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 20 de ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 174 rap. la art. 175 lit. a) C. pen. anterior, art. 20 rap. la art. 174 rap. la art. 175 lit. a) C. pen. anterior, art. 192 alin. (2) C. pen. anterior și art. 180 alin. (2) C. pen. anterior. Prin aceeași sentință, numiții C.T. și C.I. au fost condamnați la câte o pedeapsă rezultantă de 18 ani închisoare pentru comiterea acelorași infracțiuni. S-a reținut că, fiind vorba de o cale extraordinară de atac, situațiile în care poate fi exercitată revizuirea sunt limitativ și expres prevăzute de art. 394 C. proc. pen. anterior. Având în vedere faptul că motivele invocate de către condamnați în sprijinul cererii formulate nu pot fi încadrate în niciunul dintre cazurile de revizuire reglementate de legiuitor, în temeiul art. 403 C. proc.

pen. anterior, instanța a respins cererea de revizuire formulată, ca inadmisibilă. Astfel, s-a reținut că revizuirea întemeiată pe cazul prevăzut la art. 394 lit. a) C. proc. pen. anterior este dublu condiționată, în sensul că trebuie să fie vorba de descoperirea unor fapte sau împrejurări noi, ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, iar în al doilea rând, este necesar ca faptele sau împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare. Sub acest aspect, instanța a apreciat că nu pot fi considerate ca probe noi, în sensul cerut de lege, mijloacele de probă propuse în completarea dovezilor administrate, în această categorie putând fi inclusă și cererea privind audierea unor martori noi care ar cunoaște un fapt discutat în fața instanței de fond.

S-a constatat că dosarul a parcurs trei cicluri procesuale, condamnații C.C., C.T. și C.I. păstrându-și poziția, în sensul invocării nevinovăției lor raportat la incidentul care a condus la moartea victimei M.A., precum și la vătămarea victimelor M.Z. și M.A. tatăl, încă de la început. A fost avut în vedere că atât prima instanță, cât și instanțele de apel și recurs, au cunoscut poziția condamnaților și au administrat probe în sensul stabilirii vinovăției acestora. în acest sens, concluzionând că numiții C.C., C.T. și C.I. au fost implicați în desfășurarea activității infracționale, instanța de fond a dat eficiență declarațiilor mai multor persoane, pe lângă părțile vătămate, fiind audiați și martorii A.M., C.L., F.M., F.P., S.A., B.N.

și F.O. Pe de altă parte, s-a reținut că, în cadrul procedurii revizuirii, invocarea elementelor noi trebuie să ducă la o soluție diametral opusă. Altfel spus, în cazul condamnaților C.C., C.T. și C.I., probele noi trebuie să conducă la soluția achitării sau încetării procesului penal. Astfel, s-a reținut că, pe lângă faptul că numiții C.C., C.T. și C.I.

nu au oferit nicio explicație rezonabilă în legătură cu motivele pentru care audierea martorului propus prin cererea de revizuire nu a fost posibilă în fața instanței de fond (în condițiile în care faptele au fost comise în luna august 2003, instanța de fond fiind sesizată în luna decembrie 2003, astfel că împrejurarea că un martor este descoperit după o perioadă de timp de 10 ani este puțin credibilă), cererea de revizuire nu este admisibilă întrucât nu poate conduce la pronunțarea unei hotărâri diametral opuse, în condițiile în care declarațiile părților vătămate și ale martorilor, indicate mai sus, care confirmă fără putință de tăgadă participarea coondamnaților C.C., C.T. și C.I. la desfășurarea activității infracționale, nu pot fi înlăturate doar prin suplimentarea probatoriului cu un alt martor, despre a cărui existență nu s-a amintit nimic timp de 10 ani.

În consecință, s-a apreciat că simpla menținere de către condamnați a poziției lor, în sensul că sunt nevinovați și încercarea acestora de suplimentare a probatoriului cu declarațiile unui martor care ar cunoaște un fapt deja discutat în fața instanței de fond, nu pot conduce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de condamnare, atâta timp cât celelalte probe administrate în cauză confirmă învinuirea și vinovăția numiților C.C., C.T. și C.I., de unde rezultă că cerere de revizuire este inadmisibilă. Împotriva acestei sentințe penale au declarat apel C.I., C.C. și C.T., care nu a fost motivat în scris, ci doar oral în ziua judecății, solicitându-se admiterea cererii de revizuire întrucât martorul S.P.

i-a anunțat pe condamnați după soluționarea definitivă a cauzei că s-ar fi aflat la locul faptei și a văzut cele întâmplate, că martorii din dosarul de fond au dat declarații mincinoase și că în privința inculpatului C.C., deși a recunoscut comiterea faptei, instanța nu a reținut dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. anterior. Prin Decizia penală nr. 214/A din 7 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în Dosarul nr. 7658/30/2013, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de revizuenții C.C., C.T. și C.I. împotriva sentinței penale nr. 288/CC din 14 august 2013 a Tribunalului Timiș. În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. anterior, au fost obligați condamnații la câte 400 lei cheltuieli judiciare față de stat. S-a dispus plata sumei de 900 lei, reprezentând onorariu avocat oficiu, către Baroul Timiș, din fondurile Ministerului Justiției. Examinând sentința penală apelată din prisma motivelor de apel invocate, dar și sub toate aspectele de fapt și de drept, conform dispozițiilor art. 371 alin. (2) C. proc. pen. anterior, instanța de apel a constatat că apelurile declarate de condamnații C.I., C.C. și C.T. sunt nefondate, sentința penală pronunțată de Tribunalul Timiș fiind temeinică și legală. Din materialul probator existent în cauză a rezultat că revizuentul C.C. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 20 ani închisoare, iar revizuenții C.T.

și C.I. au fost condamnați la câte 18 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 174, 175 lit. a) C. pen. anterior, art. 20 raportat la art. 174,175 lit. a) C. pen. anterior, art. 192 alin. (2) C. pen. anterior și art. 180 alin. (2) C. pen. anterior, aceștia aflându-se în executarea pedepselor arătate. S-a reținut că, în esență, revizuenții și-au întemeiat cererea de revizuire pe dispozițiile art. 394 lit. a) C. proc. pen. anterior, iar în acest caz, revizuirea este dublu condiționată, în sensul că trebuie să fie vorba de descoperirea unor fapte sau împrejurări noi, ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, iar în al doilea rând, este necesar ca aceste fapte sau împrejurări noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare în speța de față.

A fost avut în vedere că, în prezentul dosar, revizuenții doresc de fapt completarea probatoriului deja administrat cu martorul S.P., despre care se susține că nu a fost audiat în cursul procesului penal, cu toate că au fost parcurse trei cicluri procesuale, astfel că, în speța de față, apariția acestui martor în cererea de probațiune nu poate fi considerată ca un fapt sau o împrejurare nouă, care să poată dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, hotărârea instanței de fond fiind bazată pe un material probator complex, constând în declarațiile părților vătămate, dar și ale martorilor audiați în cauză.

De altfel, s-a apreciat că este greu explicabil faptul că revizuenții nu au propus pe acest martor pentru a da declarații în apărarea lor în cursul procesului penal, în condițiile în care faptele au fost comise în luna august 2003, iar instanța de fond a fost sesizată în luna decembrie 2003, martorul propus fiind descoperit după o perioadă de 10 ani, iar hotărârea de condamnare nu poate fi înlăturată doar prin suplimentarea probatoriului cu un singur martor, despre a cărui existență nu s-a amintit în acest răstimp. În ceea ce privește critica revizuentului C.C. în legătură cu aplicarea dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen. anterior de către instanța de fond, s-a constatat că acest motiv nu poate constitui temei pentru revizuirea hotărârii, aplicarea dispozițiilor legale menționate fiind exclusiv apanajul instanței de fond și a celor care au judecat căile de atac ordinare.

În consecință, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de dispozițiile art. 394 lit. a) C. proc. pen. anterior, nici sub aspectul existenței unor fapte sau împrejurări noi, care să nu fi fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei și nici sub aspectul dovedirii netemeiniciei hotărârii de condamnare a inculpaților C.I., C.C. și C.T., hotărâre care s-a bazat pe un probatoriu vast, complex, ce nu ar putea fî combătut doar prin administrarea unei singure probe testimoniale. Împotriva deciziei anterior menționate, în termen legal, a declarat recurs revizuentul condamnat C.C., fără a indica motivele ce stau la baza promovării căii de atac. Cu prilejul concluziilor formulate oral în fața instanței, apărătorul recurentului revizuent condamnat a solicitat admiterea recursului și, pe fond, admiterea cererii de revizuire, fundamentată pe dispozițiile art. 394 lit. a) C. proc.

pen. anterior, susținând că în mod netemeinic instanțele anterioare au apreciat că depoziția martorului Sumandea Pompei nu ar putea conduce la o soluție diametral opusă în cauză. Prealabil, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs.

Astfel fiind, examinând recursul declarat prin raportare la dispozițiile art. 385 9 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele care urmează. Consacrând efectul parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385 6 C. proc. pen. anterior stabilește în alin. (2) că instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385 9 din același cod. Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenții și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 385 9 C. proc.

pen. anterior. Instituind, totodată, o altă limită a devoluției recursului, art. 385 10 C. proc. pen. anterior prevede în alin. (2) 1 că instanța de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385 9 din același cod, dacă motivul de recurs, deși se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al aceluiași articol, cu singura excepție a cazurilor de casare care, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. anterior, se iau în considerare din oficiu.

În cauză, se observă că decizia penală recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, la data de 7 noiembrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, situație în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin actul normativ menționat. Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17 2 al art. 385 9 C. proc.

pen. anterior, intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept. În ce privește cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen. anterior, se constată că, într-adevăr, acesta a fost menținut și nu a suferit nicio modificare sub aspectul conținutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. anterior, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinat de către instanța de ultim control judiciar, respectarea condițiilor formale prevăzute de art. 385 10 alin. (1) și (2) C. proc.

pen. anterior. Verificând îndeplinirea acestor cerințe, se observă, însă, că recurentul revizuent condamnat nu și-a motivat recursul în scris, în termenul prevăzut de lege, încălcându-și, astfel, obligația ce-i revenea potrivit art. 385 9 alin. (2) C. proc. pen. anterior, motiv pentru care cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen. nu va putea fi analizat din oficiu de către instanța de recurs. În plus, se reține că recurentul revizuent condamnat C.C. a criticat hotărârile pronunțate de instanța de fond și de cea de apel pentru netemeinicie, susținerile sale neputând fi, însă, primite de Înalta Curte. în acest sens, se constată că în mod corect a fost respinsă cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 394 lit. a) C. proc.

pen. anterior, în condițiile în care apariția unui martor, Sumandea Pompei, după o perioadă de circa 10 ani de la momentul comiterii faptelor, martor a cărui audiere s-a solicitat, nu poate fi considerată ca reprezentând o împrejurare nouă, în sensul dispozițiilor legale anterior menționate, de natură a conduce la adoptarea unei soluții opuse, respectiv de achitare a revizuentului condamnat, hotărârea pronunțată în cauză fiind fundamentată pe un material probator complex. În acest context, având în vedere și împrejurarea că Înalta Curte, în urma examinării căii de atac în limitele impuse de dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, nu identifică vreun motiv de nelegalitate a hotărârilor pronunțate în cauză, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen. anterior, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul condamnat C.C. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. anterior, recurentul revizuent condamnat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include și onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul condamnat C.C. împotriva Deciziei penale nr. 214/A din 7 noiembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția penală. Obligă recurentul revizuent condamnat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 14 aprilie 2014.