ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1327/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1327/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 288/CC din 14

august 2013 a Tribunalului Timiș, pronunțată în Dosarul nr. 7658/30/2013, în

baza art. 403 alin. (3) C. proc. pen. anterior raportat la art. 394 din același

cod, s-a respins cererea de revizuire a sentinței penale nr. 125/PI din 08

martie 2010 a Tribunalului Timiș, formulată de condamnații C.C., C.T. și C.I.,

ca inadmisibilă.

Pentru a

pronunța această soluție,-tribunalul a reținut că, prin cererea adresată

Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș, înregistrată la data de 19 aprilie 2013

sub nr. 299/III/6/2013, condamnații C.C., C.T. și C.I. au solicitat revizuirea

sentinței penale nr. 125/P.I din 08 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș.

În motivarea

cererii, revizuentii au arătat că au fost condamnați la pedepsele de 20 ani

închisoare, 18 ani închisoare

și, respectiv, 18 ani

închisoare, precizând că, după soluționarea definitivă a cauzei, au fost

înștiințați că martorul S.P., care s-ar fi aflat la locul faptei, a văzut și a

auzit tot ce au discutat victimele, motiv pentru care au solicitat audierea

acestui martor, care nu a fost audiat în cursul procesului.

După

efectuarea actelor de cercetare prealabilă, prin adresa din 2013 a Parchetului

de pe lângă Tribunalul Timiș din data de 10 iulie 2013, cererea de revizuire,

împreună cu referatul organelor de urmărire penală cu propunerea de respingere

ca inadmisibilă a cererii de revizuire, a fost înaintată Tribunalului Timiș

spre soluționare, cauza fiind înregistrată la această instanță sub nr. 7658/30/2013,

la data de 15 iulie 2013.

Analizând

materialul probator administrat în cauză, instanța a reținut următoarele:

Prin sentința

penală nr. 125 din 08 martie 2010 a Tribunalului Timiș, rămasă definitivă prin

Decizia penală

nr. 3353/R din 19 octombrie 2012 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, numitul C.C. a fost condamnat la o pedeapsă

rezultantă de 20 de ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art.

174 rap. la art. 175 lit. a) C. pen. anterior, art. 20 rap. la art. 174 rap. la

art. 175 lit. a) C. pen. anterior, art. 192 alin. (2) C. pen. anterior și art. 180

alin. (2) C. pen. anterior. Prin aceeași sentință, numiții C.T. și C.I. au fost

condamnați la câte o pedeapsă rezultantă de 18 ani închisoare pentru comiterea

acelorași infracțiuni.

S-a

reținut că, fiind vorba de o cale extraordinară de atac, situațiile în care

poate fi exercitată revizuirea sunt limitativ și expres prevăzute de art. 394 C.

proc. pen. anterior.

Având în

vedere faptul că motivele invocate de către condamnați în sprijinul cererii

formulate nu pot fi încadrate în niciunul dintre cazurile de revizuire

reglementate de legiuitor, în temeiul art. 403 C. proc. pen. anterior, instanța

a respins cererea de revizuire formulată, ca inadmisibilă.

Astfel,

s-a reținut că revizuirea întemeiată pe cazul prevăzut la art. 394 lit. a) C.

proc. pen. anterior este dublu condiționată, în sensul că trebuie să fie vorba

de descoperirea unor fapte sau împrejurări noi, ce nu au fost cunoscute de

instanță la soluționarea cauzei, iar în al doilea rând, este necesar ca faptele

sau împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia

hotărârii

de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare.

Sub

acest aspect, instanța a apreciat că nu pot fi considerate ca probe noi, în

sensul cerut de lege, mijloacele de probă propuse în completarea dovezilor

administrate, în această categorie putând fi inclusă și cererea privind

audierea unor martori noi care ar cunoaște un fapt discutat în fața instanței

de fond.

S-a

constatat că dosarul a parcurs trei cicluri procesuale, condamnații C.C., C.T.

și C.I. păstrându-și poziția, în sensul invocării nevinovăției lor raportat la

incidentul care a condus la moartea victimei M.A., precum și la vătămarea victimelor

M.Z. și M.A. tatăl, încă de la început. A fost avut în vedere că atât prima

instanță, cât și instanțele de apel și recurs, au cunoscut poziția

condamnaților și au administrat probe în sensul stabilirii vinovăției acestora.

în acest sens, concluzionând că numiții C.C., C.T. și C.I. au fost implicați în

desfășurarea activității infracționale, instanța de fond a dat eficiență

declarațiilor mai multor persoane, pe lângă părțile vătămate, fiind audiați și

martorii A.M., C.L., F.M., F.P., S.A., B.N. și F.O.

Pe de

altă parte, s-a reținut că, în cadrul procedurii revizuirii, invocarea

elementelor noi trebuie să ducă la o soluție diametral opusă. Altfel spus, în cazul

condamnaților C.C., C.T. și C.I., probele noi trebuie să conducă la soluția

achitării sau încetării procesului penal. Astfel, s-a reținut că, pe lângă

faptul că numiții C.C., C.T. și C.I. nu au oferit nicio explicație rezonabilă

în legătură cu motivele pentru care audierea martorului propus prin cererea de

revizuire nu a fost posibilă în fața instanței de fond (în condițiile în care

faptele au fost comise în luna august 2003, instanța de fond fiind sesizată în

luna decembrie 2003, astfel că împrejurarea că un martor este descoperit după o

perioadă de timp de 10 ani este puțin credibilă), cererea de revizuire nu este

admisibilă întrucât nu poate conduce la pronunțarea unei hotărâri diametral

opuse, în condițiile în care declarațiile părților vătămate și ale martorilor,

indicate mai sus, care confirmă fără putință de tăgadă participarea

coondamnaților C.C., C.T. și C.I. la desfășurarea activității infracționale, nu

pot

fi înlăturate doar prin suplimentarea probatoriului cu un alt martor, despre a

cărui existență nu s-a amintit nimic timp de 10 ani.

În consecință,

s-a apreciat că simpla menținere de către condamnați a poziției lor, în sensul

că sunt nevinovați și încercarea acestora de suplimentare a probatoriului cu

declarațiile unui martor care ar cunoaște un fapt deja discutat în fața

instanței de fond, nu pot conduce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de

condamnare, atâta timp cât celelalte probe administrate în cauză confirmă

învinuirea și vinovăția numiților C.C., C.T. și C.I., de unde rezultă că cerere

de revizuire este inadmisibilă.

Împotriva

acestei sentințe penale au declarat apel C.I., C.C. și C.T., care nu a fost

motivat în scris, ci doar oral în ziua judecății, solicitându-se admiterea

cererii de revizuire întrucât martorul S.P. i-a anunțat pe condamnați după

soluționarea definitivă a cauzei că s-ar fi aflat la locul faptei și a văzut

cele întâmplate, că martorii din dosarul de fond au dat declarații mincinoase

și că în privința inculpatului C.C., deși a recunoscut comiterea faptei,

instanța nu a reținut dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen. anterior.

Prin Decizia

penală nr. 214/A din 7 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

penală, în Dosarul nr. 7658/30/2013, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen. anterior, au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de

revizuenții C.C., C.T. și C.I. împotriva sentinței penale nr. 288/CC din 14

august 2013 a Tribunalului Timiș.

În baza art.

192 alin. (2) C. proc. pen. anterior, au fost obligați condamnații la câte 400

lei cheltuieli judiciare față de stat.

S-a

dispus plata sumei de 900 lei, reprezentând onorariu avocat oficiu, către

Baroul Timiș, din fondurile Ministerului Justiției.

Examinând

sentința penală apelată din prisma motivelor de apel invocate, dar și sub toate

aspectele de fapt și de drept, conform dispozițiilor art. 371 alin. (2) C.

proc. pen. anterior, instanța de apel a constatat că apelurile declarate de

condamnații C.I., C.C. și C.T. sunt nefondate, sentința penală pronunțată de

Tribunalul Timiș fiind temeinică și legală.

Din

materialul probator existent în cauză a rezultat că revizuentul C.C. a fost

condamnat la o pedeapsă rezultantă de 20 ani închisoare, iar revizuenții C.T.

și C.I. au fost condamnați la câte 18 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii prev. de art. 174, 175 lit. a) C. pen. anterior, art. 20 raportat

la art. 174,175 lit. a) C. pen. anterior, art. 192 alin. (2) C. pen. anterior

și art. 180 alin. (2) C. pen. anterior, aceștia aflându-se în executarea

pedepselor arătate.

S-a reținut

că, în esență, revizuenții și-au întemeiat cererea de revizuire pe dispozițiile

art. 394 lit. a) C. proc. pen. anterior, iar în acest caz, revizuirea este

dublu condiționată, în sensul că trebuie să fie vorba de descoperirea unor

fapte sau împrejurări noi, ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea

cauzei, iar în al doilea rând, este necesar ca aceste fapte sau împrejurări noi

să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului

penal ori de condamnare în speța de față.

A fost avut în

vedere că, în prezentul dosar, revizuenții doresc de fapt completarea

probatoriului deja administrat cu martorul S.P., despre care se susține că nu a

fost audiat în cursul procesului penal, cu toate că au fost parcurse trei

cicluri procesuale, astfel că, în speța de față, apariția acestui martor în

cererea de probațiune nu poate fi considerată ca un fapt sau o împrejurare

nouă, care să poată dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, hotărârea

instanței de fond fiind bazată pe un material probator complex, constând în

declarațiile părților vătămate, dar și ale martorilor audiați în cauză.

De

altfel, s-a apreciat că este greu explicabil faptul că revizuenții nu au propus

pe acest martor pentru a da declarații în apărarea lor în cursul procesului

penal, în condițiile în care faptele au fost comise în luna august 2003, iar

instanța de fond a fost sesizată în luna decembrie 2003, martorul propus fiind

descoperit după o perioadă de 10 ani, iar hotărârea de condamnare nu poate fi

înlăturată doar prin suplimentarea probatoriului cu un singur martor, despre a

cărui existență nu s-a amintit în acest răstimp.

În ceea

ce privește critica revizuentului C.C. în legătură cu aplicarea dispozițiilor art.

320

1

C. proc. pen. anterior de către instanța de fond, s-a constatat

că acest motiv nu poate constitui temei pentru revizuirea hotărârii, aplicarea

dispozițiilor legale menționate fiind

exclusiv apanajul

instanței de fond și a celor care au judecat căile de atac ordinare.

În consecință,

s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de dispozițiile art. 394 lit.

a) C. proc. pen. anterior, nici sub aspectul existenței unor fapte sau

împrejurări noi, care să nu fi fost cunoscute de instanță la soluționarea

cauzei și nici sub aspectul dovedirii netemeiniciei hotărârii de condamnare a

inculpaților C.I., C.C. și C.T., hotărâre care s-a bazat pe un probatoriu vast,

complex, ce nu ar putea fî combătut doar prin administrarea unei singure probe

testimoniale.

Împotriva

deciziei anterior menționate, în termen legal, a declarat recurs revizuentul

condamnat C.C.,

fără a

indica motivele ce stau la baza promovării căii de atac.

Cu

prilejul concluziilor formulate oral în fața instanței, apărătorul recurentului

revizuent condamnat a solicitat admiterea recursului și, pe fond, admiterea cererii

de revizuire, fundamentată pe dispozițiile art. 394 lit. a) C. proc. pen.

anterior, susținând că în mod netemeinic instanțele anterioare au apreciat că

depoziția martorului Sumandea Pompei nu ar putea conduce la o soluție diametral

opusă în cauză.

Prealabil,

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013

pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru

modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual

penale, recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii

noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit

legii vechi, rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit

dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs.

Astfel

fiind, examinând recursul declarat prin raportare la dispozițiile art. 385

9

C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta

Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele care urmează.

Consacrând

efectul parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac

ordinară, art. 385

6

C. proc. pen. anterior stabilește în alin. (2)

că instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare

prevăzute de art. 385

9

din același cod. Rezultă, așadar, că, în

cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenții

și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se

încadrează

în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale

toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale

legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate

de art. 385

9

C. proc. pen. anterior.

Instituind,

totodată, o altă limită a devoluției recursului, art. 385

10

C. proc.

pen. anterior prevede în alin. (2)

1

că instanța de recurs nu poate

examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385

9

din același cod, dacă motivul de recurs, deși se încadrează în unul dintre

aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului

termen de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al aceluiași articol, cu

singura excepție a cazurilor de casare care, potrivit art. 385

9

alin.

(3) C. proc. pen. anterior, se iau în considerare din oficiu.

În cauză,

se observă că decizia penală recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, secția penală, la data de 7 noiembrie 2013, deci ulterior intrării

în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri

pentru degrevarea instanțelor judecătorești, situație în care aceasta este

supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 385

9

C.

proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin actul normativ

menționat.

Prin Legea nr.

2/2013 s-a realizat o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele

cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial

sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17

2

al art. 385

9

C. proc. pen. anterior, intenția clară a legiuitorului,

prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul

judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale

ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

În ce

privește cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen. anterior, se constată că, într-adevăr, acesta a fost menținut și

nu a suferit nicio modificare sub aspectul conținutului prin Legea nr. 2/2013,

însă, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. anterior, a fost

exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu,

fiind necesară, pentru a putea fi examinat de către instanța de ultim control

judiciar, respectarea condițiilor formale prevăzute de art. 385

10

alin.

(1) și (2) C. proc. pen. anterior.

Verificând

îndeplinirea acestor cerințe, se observă, însă, că recurentul revizuent

condamnat nu și-a motivat recursul în scris, în termenul prevăzut de lege,

încălcându-și, astfel, obligația ce-i revenea potrivit art. 385

9

alin.

(2) C. proc. pen. anterior, motiv pentru care cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen. nu va putea fi analizat din

oficiu de către instanța de recurs.

În plus, se

reține că recurentul revizuent condamnat C.C. a criticat hotărârile pronunțate

de instanța de fond și de cea de apel pentru netemeinicie, susținerile sale

neputând fi, însă, primite de Înalta Curte. în acest sens, se constată că în

mod corect a fost respinsă cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art.

394 lit. a) C. proc. pen. anterior, în condițiile în care apariția unui martor,

Sumandea Pompei, după o perioadă de circa 10 ani de la momentul comiterii

faptelor, martor a cărui audiere s-a solicitat, nu poate fi considerată ca

reprezentând o împrejurare nouă, în sensul dispozițiilor legale anterior

menționate, de natură a conduce la adoptarea unei soluții opuse, respectiv de

achitare a revizuentului condamnat, hotărârea pronunțată în cauză fiind

fundamentată pe un material probator complex.

În acest context,

având în vedere și împrejurarea că Înalta Curte, în urma examinării căii de

atac în limitele impuse de dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc.

pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, nu

identifică vreun motiv de nelegalitate a hotărârilor pronunțate în cauză, în

temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul condamnat C.C.

În baza art.

192 alin. (2) C. proc. pen. anterior, recurentul revizuent condamnat va fi

obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include și

onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de revizuentul condamnat C.C. împotriva Deciziei

penale nr. 214/A din 7 noiembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă recurentul revizuent condamnat

la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 14

aprilie 2014.