ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1594/2015

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 12 mai 2014 pe rolul

Tribunalului București,

reclamantul

C.T. a solicitat, în

contradictoriu

cu pârâta Casa de Pensii a Municipiului București, să fie obligată pârâtei să

valorifice veniturile sale, obținute în acord, pentru

stabilirea

drepturilor de pensie.

Prin sentința civilă nr. 5307 din data de 6 mai 2014,

pronunțată în Dosarul nr. 2207/3/2014, Tribunalul București, secția a VIII-a

Conflicte de munca și asigurări sociale, a respins, ca neîntemeiată,

cererea de chemare în judecată formulată de

reclamant.

Prin Decizia civilă nr. 46 din 8 ianuarie 2015, Curtea

de Apel

București, secția a Vll-a pentru

cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale a respins, ca

nefondat, apelul declarat împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță.

Prin decizia civilă nr. 1087 din 23 aprilie 2015, pronunțată

în

Dosarul nr.

2207/3/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție

a respins, ca

inadmisibil, recursul

declarat de reclamant împotriva deciziei instanței de

apel.

Înalta Curte a reținut că potrivit art. 634 alin.

(1) pct. 4 C. proc. civ., „sunt hotărâri definitive, cele date în apel, fără

drept de recurs, precum

și cele

neatacate cu recurs",

iar în

temeiul art. 483 alin. (2) C. proc. civ,

nu sunt supuse recursului

hotărârile pronunțate în cererile privind conflictele de muncă și de asigurări

sociale.

La data de 15 mai 2015, a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți

de Casație și Justiție contestație în

anulare împotriva Deciziei civile nr.

1087 din 23 aprilie 2015, întemeiată

de dispozițiile art. 503 și urm. C. proc. civ., formulată de contestatorul C.T.

prin care invocă, în sinteză, că prin decizia atacată, nu au fost valorificate

drepturile rezultate din activitatea prestată în perioada 1974-1989, în

care a lucrat în acord global, în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 57/1974.

Arată că aceleași

încălcări s-au produs și prin hotărârile pronunțate

de instanța de fond și de instanța de apel,

respectiv prin sentința civilă

nr. 5307

din data de 6 mai 2014 și prin Decizia civilă nr. 46 din 8 ianuarie

2015,

pronunțate în Dosarul nr. 2207/3/2014.

Totodată, invocă făptui că, prin hotărârea atacată, au fost

scăpate din vedere aspecte esențiale, iar în legătură cu demersul său judiciar

s-a realizat o stare de discriminare, motivat de faptul că alți

colegi de serviciu au beneficiat de calculul

acestor drepturi.

Mai arată că intimata nu

a prezentat nici un punct de vedere, nici la

recurs, nici în ședința din

Camera de Consiliu.

De asemenea,

instanța trebuia, conform solicitării sale, să-și decline

competența în favoarea Tribunalului Municipiului

București, secția a

VIII-a, de unde au plecat erorile, preluate și de

instanțele superioare.

Mai arată ca a înaintat Casei de Pensii o cerere de

calculare a

drepturilor sale, însă nici

până la această dată nu a primit răspuns, iar

drepturile ce s-ar cuveni nu se pot determina decât printr-o expertiză

de

specialitate.

Pentru acest motiv, dar și pentru că Înalta Curte de Casație

și

Justiție nu este competentă pentru

litigii având valoarea mai mică de

500.000 lei, cauza trebuia declinată

la tribunal.

Analizând cu prioritate

excepția inadmisibilității contestației în

anulare, în temeiul

dispozițiilor art. 248 C. proc. civ„ Înalta Curte

urmează să o admită, având în vedere următoarele considerente:

Înalta Curte constată că

motivele invocate de contestator nu pot fi

încadrate în dispozițiile

expres și limitativ prevăzute de art. 503 C. proc. civ.

Căile de atac și

condițiile în care acestea pot fi exercitate sunt

reglementate prin norme de ordine publică,

deoarece legiuitorul a avut în

vedere

interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ține în loc,

în

mod nedefinit, judecata unui proces.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de

retractare, ce poate fi exercitată doar pentru

ipotezele expres determinate

prin dispozițiile art. 503 alin. (1) C. proc.

civ. (contestația în anulare

obișnuită, al

cărei obiect poate fi numai o hotărâre definitivă) și ale art.

503 alin. (2) C. proc. civ. (contestația în

anulare specială, al cărei obiect

poate fi numai o hotărâre a instanței

de recurs).

în temeiul art. 503 alin. (1) C. proc. civ., contestația în

anulare

obișnuită poate fi promovată numai

pentru situația în care contestatorul

nu

a fost legal citat și nici nu a fost prezent Ia termenul când a avut loc

judecata.

Contestația în

anulare specială, la rândul său, poate fi promovată în

următoarele ipoteze: când hotărârea dată în

recurs a fost pronunțată de o

instanță

necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la

alcătuirea

instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare,

instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra

acesteia; când dezlegarea

dată recursului este rezultatul unei erori

materiale; când instanța,

respingând

recursul ori admițându-l numai în parte, a omis din greșeală

să cerceteze vreunul din motivele de casare; când

instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate

în cauză.

Prin urmare, pe

calea contestației în anulare nu pot fi valorificate

decât nereguli procedurale, iar nu relative la

dezlegarea dată de instanță

fondului

raportului juridic dedus judecății, ceea ce nu este cazul în speță.

În consecință,

având în vedere susținerile dezvoltate de contestator

cu titlu de motive ale căii extraordinare de atac,

se constată ca acestea nu

pot fi

încadrate în dispozițiile legale anterior enumerate, astfel că Înalta

Curte va respinge contestația în anulare, ca

inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă,

contestația în anulare formulată de

contestatorui

C.T. împotriva Deciziei civile nr. 1087 din

23 aprilie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I

civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 iunie 2015.