ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1594/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 12 mai 2014 pe rolul Tribunalului București, reclamantul C.T. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a Municipiului București, să fie obligată pârâtei să valorifice veniturile sale, obținute în acord, pentru stabilirea drepturilor de pensie. Prin sentința civilă nr. 5307 din data de 6 mai 2014, pronunțată în Dosarul nr. 2207/3/2014, Tribunalul București, secția a VIII-a Conflicte de munca și asigurări sociale, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamant. Prin Decizia civilă nr. 46 din 8 ianuarie 2015, Curtea de Apel București, secția a Vll-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a respins, ca nefondat, apelul declarat împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță.

Prin decizia civilă nr. 1087 din 23 aprilie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 2207/3/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamant împotriva deciziei instanței de apel. Înalta Curte a reținut că potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., „sunt hotărâri definitive, cele date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs", iar în temeiul art. 483 alin. (2) C. proc. civ, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile privind conflictele de muncă și de asigurări sociale. La data de 15 mai 2015, a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție contestație în anulare împotriva Deciziei civile nr. 1087 din 23 aprilie 2015, întemeiată de dispozițiile art. 503 și urm. C. proc.

civ., formulată de contestatorul C.T. prin care invocă, în sinteză, că prin decizia atacată, nu au fost valorificate drepturile rezultate din activitatea prestată în perioada 1974-1989, în care a lucrat în acord global, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 57/1974. Arată că aceleași încălcări s-au produs și prin hotărârile pronunțate de instanța de fond și de instanța de apel, respectiv prin sentința civilă nr. 5307 din data de 6 mai 2014 și prin Decizia civilă nr. 46 din 8 ianuarie 2015, pronunțate în Dosarul nr. 2207/3/2014. Totodată, invocă făptui că, prin hotărârea atacată, au fost scăpate din vedere aspecte esențiale, iar în legătură cu demersul său judiciar s-a realizat o stare de discriminare, motivat de faptul că alți colegi de serviciu au beneficiat de calculul acestor drepturi.

Mai arată că intimata nu a prezentat nici un punct de vedere, nici la recurs, nici în ședința din Camera de Consiliu. De asemenea, instanța trebuia, conform solicitării sale, să-și decline competența în favoarea Tribunalului Municipiului București, secția a VIII-a, de unde au plecat erorile, preluate și de instanțele superioare. Mai arată ca a înaintat Casei de Pensii o cerere de calculare a drepturilor sale, însă nici până la această dată nu a primit răspuns, iar drepturile ce s-ar cuveni nu se pot determina decât printr-o expertiză de specialitate. Pentru acest motiv, dar și pentru că Înalta Curte de Casație și Justiție nu este competentă pentru litigii având valoarea mai mică de 500.000 lei, cauza trebuia declinată la tribunal.

Analizând cu prioritate excepția inadmisibilității contestației în anulare, în temeiul dispozițiilor art. 248 C. proc. civ„ Înalta Curte urmează să o admită, având în vedere următoarele considerente: Înalta Curte constată că motivele invocate de contestator nu pot fi încadrate în dispozițiile expres și limitativ prevăzute de art. 503 C. proc. civ. Căile de atac și condițiile în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece legiuitorul a avut în vedere interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ține în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, ce poate fi exercitată doar pentru ipotezele expres determinate prin dispozițiile art. 503 alin. (1) C. proc.

civ. (contestația în anulare obișnuită, al cărei obiect poate fi numai o hotărâre definitivă) și ale art. 503 alin. (2) C. proc. civ. (contestația în anulare specială, al cărei obiect poate fi numai o hotărâre a instanței de recurs). în temeiul art. 503 alin. (1) C. proc. civ., contestația în anulare obișnuită poate fi promovată numai pentru situația în care contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent Ia termenul când a avut loc judecata.

Contestația în anulare specială, la rândul său, poate fi promovată în următoarele ipoteze: când hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia; când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; când instanța, respingând recursul ori admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare; când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză. Prin urmare, pe calea contestației în anulare nu pot fi valorificate decât nereguli procedurale, iar nu relative la dezlegarea dată de instanță fondului raportului juridic dedus judecății, ceea ce nu este cazul în speță.

În consecință, având în vedere susținerile dezvoltate de contestator cu titlu de motive ale căii extraordinare de atac, se constată ca acestea nu pot fi încadrate în dispozițiile legale anterior enumerate, astfel că Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorui C.T. împotriva Deciziei civile nr. 1087 din 23 aprilie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 iunie 2015.