ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4703/2013
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4703/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra
contestației în anulare de față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Hotărârea instanței de recurs
Prin decizia nr. 3246
din 27 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios
administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de Compania Națională de
Autostrăzi și Drumuri Naționale din România împotriva sentinței civile nr. 4936
din 07 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, a modificat sentința atacată, în sensul că a respins
acțiunea formulată de A.B. GMBH - Sucursala Mogoșoaia, ca inadmisibilă.
Pentru a
pronunța această hotărâre, Înalta Curte a constatat, că în cauză este
incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., întrucât
raportat la obiectul cererii și la legislația în vigoare la data încheierii
contractului în care a fost înserată și convenția arbitrală invocată de
recurenta-pârâtă, se impunea ca instanța de fond să primească excepția
invocată, vizând necompetența generală a instanțelor judecătorești în
soluționarea acțiunii cu care a fost investită de către intimata-reclamantă, în
temeiul art. 343
4
alin. (3) C. proc. civ.
Față de obiectul
litigiului care vizează cererea societății reclamante de obligare a
recurentei-pârâte la aprobarea, în baza contractului încheiat de părți la 06
noiembrie 2003, a raportului din data de 27 noiembrie 2011 întocmit de către
consultantul I.I. SL, Spania, Filiala România, cu privire la costurile
suplimentare suportate de societate în baza derulării raporturilor contractuale
rezultate din contractul menționat, instanța de fond, ca primă instanță
sesizată nu se putea declara competentă a examina respectivele pretenții
patrimoniale, în temeiul art. 343
4
alin. (2) lit. b) C. proc. civ.,
cu reținerea litigiului spre soluționare, în sensul constatării nulității clauzei
compromisorii.
Prin urmare, instanța
de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 343
4
alin.
(2) lit. b), apreciind în mod neîntemeiat asupra caracterului nonarbitral al
litigiului prin prisma dispozițiilor art. 8 alin. (2) din Legea contenciosului
administrative nr. 554/2004, fără a ține cont de dispozițiile legale aplicabile
în materie la data încheierii contractului și care prevedeau posibilitatea
părților de a stipula în contract o clauză compromisorie pentru soluționarea
eventualelor litigii izvorâte din executarea contractului, atribuind competența
de soluționare a litigiilor instanțelor arbitrale române sau internaționale,
clauză pe care părțile au înserat-o în art. 25.3 din contract.
Înalta Curte a
constatat, așadar, că sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte în sensul că
instanța de drept comun nu era competentă să se pronunțe asupra unor chestiuni
invocate referitoare la contractul în discuție, câtă vreme, părțile semnatare,
prin voința lor au decis să supună orice litigii derivând din contract (art.
25.3) Camerei de Comerț Internațional de la Paris, potrivit regulamentului
acestei instanțe arbitrale.
Față de cele
învederate excepția de necompetență materială invocată se impunea a fi admisă.
Drept urmare celelalte aspecte invocate de recurent, precum și cele examinate
de instanța de fond, vizând aspecte de fond și respectiv natura contractului în
discuție nu se mai impun a fi analizate, raportat la soluția instanței de
recurs.
Împotriva acestei
hotărâri a formulat contestație în anulare SC A.B. GMBH - Sucursala
Mogoșoaia invocând în drept dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și
2 C. proc. civ.
În motivarea căii
extraordinare de atac, contestatoarea a invocate următoarele motive:
2.1. Primul termen de
judecată al recursului a fost stabilit la data de 30 mai 2012, termen la care
ambele părți au fost legal citate, însă, ulterior acestui
termen,instanța nu a mai întocmit niciun act procedural, stabilind termen
de judecată la data de
27
iunie
2012, fără însă a
proceda la citarea societății în calitate de intimată-reclamantă.
2.2. Instanța de
recurs a omis analizarea capătului de cerere privind nulitatea clauzei de arbitraj
instituită în contract, înlăturând în mod netemeinic competența instanțelor
române în soluționarea litigiului.
În susținerea acestui
motiv a invocat prevederile alin. (2) al art. 317 C. proc. civ.
Prin întâmpinarea depusă
la dosar, intimata Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România
a solicitat respingerea contestației în anulare, în principal ca inadmisibilă,
iar în subsidiar, ca nefondată.
Contestatoarea a formulat
răspuns la întâmpinare, arătând că excepția de inadmisibilitate a contestației
nu poate fi catalogată decât ca o apărare și nu ca o excepție prorpiu-zisă
care să fie dezbătută înainte de fondul cauzei.
Considerentele Înaltei
Curți asupra contestației în anulare
Calea de atac de retractare
exercitată de contestatoare a fost fundamentată în drept pe următoarele prevederi
legale:
Art. 317 - „(1) Hotărârile
irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai
jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului:
când hotărârea a fost
dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.
(2) Cu toate acestea,
contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste
motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru
că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el
să fi fost judecat în fond”.
Contestatorii au invocat
neregularitatea procedurii de citare, care poate fi sancționată cu nulitatea relativă,
numai în condițiile dovedirii unei vătămări, care în cauză nu subzistă.
Din dovezile existente
la dosarul de recurs rezultă faptul că la termenul de judecată din data de 30
mai 2012, contestatoarea nu s-a prezentat în instanță, dar a depus întâmpinare
prin care a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu art. 242
alin. (2) C. proc. civ.
Potrivit încheierii de
sedință din data de 30 mai 2012, cauza a fost amânată pentru termenul de judecată
din 27 iunie 2012, în vederea comunicării întâmpinării, menționându-se totodată,
că părțile au termenul în cunoștință, în conformitate cu dispozițiile
art. 153 alin. (1) C. proc. civ.
În aceste condiții, pentru
termenul din 27 iunie 2012, când s-a soluționat recursul, nu mai era necesară citarea
constatoarei, în virtutea prevederilor art. 153 alin. (1) C. proc. civ., potrivit
cu care „(...) partea care a fost prezentă la un termen de judecată, ea însăși
sau printr-un reprezentant al ei, nu va fi citată în tot cursul judecății la
acea instanță, prezumându-se că ea cunoaște termenele de judecată ulterioare”,
aspect care conduce la concluzia că nu se poate invoca o vătămare, în sensul
art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
În altă ordine, nici contestația
în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., astfel
cum a fost formulată, nu poate fi primită, câtă vreme necompetență generală
a instanței de judecată a constituit chiar motiv de recurs, situație ca
regenerează inadmisibilitatea invocării acestui motiv într-o contestației în
anulare, care este o cale de atac de retractare, iar nu de reformare, neputându-se
concepe ca aceeași instanță să revină asupra propriei soluții.
În consecință, constatând
că în cauză nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 1
și pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare
ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge contestația în
anulare formulată de SC A.B. GMBH - Sucursala Mogoșoaia împotriva deciziei nr. 3246
din 27 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ
și fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 27 martie 2013.