ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4703/2013

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea instanței de recurs Prin decizia nr. 3246 din 27 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România împotriva sentinței civile nr. 4936 din 07 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a modificat sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea formulată de A.B. GMBH - Sucursala Mogoșoaia, ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a constatat, că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc.

civ., întrucât raportat la obiectul cererii și la legislația în vigoare la data încheierii contractului în care a fost înserată și convenția arbitrală invocată de recurenta-pârâtă, se impunea ca instanța de fond să primească excepția invocată, vizând necompetența generală a instanțelor judecătorești în soluționarea acțiunii cu care a fost investită de către intimata-reclamantă, în temeiul art. 343 4 alin. (3) C. proc. civ. Față de obiectul litigiului care vizează cererea societății reclamante de obligare a recurentei-pârâte la aprobarea, în baza contractului încheiat de părți la 06 noiembrie 2003, a raportului din data de 27 noiembrie 2011 întocmit de către consultantul I.I.

SL, Spania, Filiala România, cu privire la costurile suplimentare suportate de societate în baza derulării raporturilor contractuale rezultate din contractul menționat, instanța de fond, ca primă instanță sesizată nu se putea declara competentă a examina respectivele pretenții patrimoniale, în temeiul art. 343 4 alin. (2) lit. b) C. proc. civ., cu reținerea litigiului spre soluționare, în sensul constatării nulității clauzei compromisorii.

Prin urmare, instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 343 4 alin. (2) lit. b), apreciind în mod neîntemeiat asupra caracterului nonarbitral al litigiului prin prisma dispozițiilor art. 8 alin. (2) din Legea contenciosului administrative nr. 554/2004, fără a ține cont de dispozițiile legale aplicabile în materie la data încheierii contractului și care prevedeau posibilitatea părților de a stipula în contract o clauză compromisorie pentru soluționarea eventualelor litigii izvorâte din executarea contractului, atribuind competența de soluționare a litigiilor instanțelor arbitrale române sau internaționale, clauză pe care părțile au înserat-o în art. 25.3 din contract.

Înalta Curte a constatat, așadar, că sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte în sensul că instanța de drept comun nu era competentă să se pronunțe asupra unor chestiuni invocate referitoare la contractul în discuție, câtă vreme, părțile semnatare, prin voința lor au decis să supună orice litigii derivând din contract (art. 25.3) Camerei de Comerț Internațional de la Paris, potrivit regulamentului acestei instanțe arbitrale. Față de cele învederate excepția de necompetență materială invocată se impunea a fi admisă. Drept urmare celelalte aspecte invocate de recurent, precum și cele examinate de instanța de fond, vizând aspecte de fond și respectiv natura contractului în discuție nu se mai impun a fi analizate, raportat la soluția instanței de recurs.

Împotriva acestei hotărâri a formulat contestație în anulare SC A.B. GMBH - Sucursala Mogoșoaia invocând în drept dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ. 2. În motivarea căii extraordinare de atac, contestatoarea a invocate următoarele motive: 2.1. Primul termen de judecată al recursului a fost stabilit la data de 30 mai 2012, termen la care ambele părți au fost legal citate, însă, ulterior acestui termen,instanța nu a mai întocmit niciun act procedural, stabilind termen de judecată la data de 27 iunie 2012, fără însă a proceda la citarea societății în calitate de intimată-reclamantă. 2.2. Instanța de recurs a omis analizarea capătului de cerere privind nulitatea clauzei de arbitraj instituită în contract, înlăturând în mod netemeinic competența instanțelor române în soluționarea litigiului.

În susținerea acestui motiv a invocat prevederile alin. (2) al art. 317 C. proc. civ. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România a solicitat respingerea contestației în anulare, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca nefondată. Contestatoarea a formulat răspuns la întâmpinare, arătând că excepția de inadmisibilitate a contestației nu poate fi catalogată decât ca o apărare și nu ca o excepție prorpiu-zisă care să fie dezbătută înainte de fondul cauzei.

3. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare Calea de atac de retractare exercitată de contestatoare a fost fundamentată în drept pe următoarele prevederi legale: Art. 317 - „(1) Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului: 2. când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență. (2) Cu toate acestea, contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Contestatorii au invocat neregularitatea procedurii de citare, care poate fi sancționată cu nulitatea relativă, numai în condițiile dovedirii unei vătămări, care în cauză nu subzistă. Din dovezile existente la dosarul de recurs rezultă faptul că la termenul de judecată din data de 30 mai 2012, contestatoarea nu s-a prezentat în instanță, dar a depus întâmpinare prin care a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu art. 242 alin. (2) C. proc. civ. Potrivit încheierii de sedință din data de 30 mai 2012, cauza a fost amânată pentru termenul de judecată din 27 iunie 2012, în vederea comunicării întâmpinării, menționându-se totodată, că părțile au termenul în cunoștință, în conformitate cu dispozițiile art. 153 alin. (1) C. proc.

civ. În aceste condiții, pentru termenul din 27 iunie 2012, când s-a soluționat recursul, nu mai era necesară citarea constatoarei, în virtutea prevederilor art. 153 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care „(...) partea care a fost prezentă la un termen de judecată, ea însăși sau printr-un reprezentant al ei, nu va fi citată în tot cursul judecății la acea instanță, prezumându-se că ea cunoaște termenele de judecată ulterioare”, aspect care conduce la concluzia că nu se poate invoca o vătămare, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. În altă ordine, nici contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ., astfel cum a fost formulată, nu poate fi primită, câtă vreme necompetență generală a instanței de judecată a constituit chiar motiv de recurs, situație ca regenerează inadmisibilitatea invocării acestui motiv într-o contestației în anulare, care este o cale de atac de retractare, iar nu de reformare, neputându-se concepe ca aceeași instanță să revină asupra propriei soluții. În consecință, constatând că în cauză nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 1 și pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge contestația în anulare formulată de SC A.B. GMBH - Sucursala Mogoșoaia împotriva deciziei nr. 3246 din 27 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2013.