ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4703/2013

Asupra

contestației în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 3246

din 27 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de Compania Națională de

Autostrăzi și Drumuri Naționale din România împotriva sentinței civile nr. 4936

din 07 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a modificat sentința atacată, în sensul că a respins

acțiunea formulată de A.B. GMBH - Sucursala Mogoșoaia, ca inadmisibilă.

Pentru a

pronunța această hotărâre, Înalta Curte a constatat, că în cauză este

incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., întrucât

raportat la obiectul cererii și la legislația în vigoare la data încheierii

contractului în care a fost înserată și convenția arbitrală invocată de

recurenta-pârâtă, se impunea ca instanța de fond să primească excepția

invocată, vizând necompetența generală a instanțelor judecătorești în

soluționarea acțiunii cu care a fost investită de către intimata-reclamantă, în

temeiul art. 343

4

alin. (3) C. proc. civ.

Față de obiectul

litigiului care vizează cererea societății reclamante de obligare a

recurentei-pârâte la aprobarea, în baza contractului încheiat de părți la 06

noiembrie 2003, a raportului din data de 27 noiembrie 2011 întocmit de către

consultantul I.I. SL, Spania, Filiala România, cu privire la costurile

suplimentare suportate de societate în baza derulării raporturilor contractuale

rezultate din contractul menționat, instanța de fond, ca primă instanță

sesizată nu se putea declara competentă a examina respectivele pretenții

patrimoniale, în temeiul art. 343

4

alin. (2) lit. b) C. proc. civ.,

cu reținerea litigiului spre soluționare, în sensul constatării nulității clauzei

compromisorii.

Prin urmare, instanța

de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 343

4

alin.

(2) lit. b), apreciind în mod neîntemeiat asupra caracterului nonarbitral al

litigiului prin prisma dispozițiilor art. 8 alin. (2) din Legea contenciosului

administrative nr. 554/2004, fără a ține cont de dispozițiile legale aplicabile

în materie la data încheierii contractului și care prevedeau posibilitatea

părților de a stipula în contract o clauză compromisorie pentru soluționarea

eventualelor litigii izvorâte din executarea contractului, atribuind competența

de soluționare a litigiilor instanțelor arbitrale române sau internaționale,

clauză pe care părțile au înserat-o în art. 25.3 din contract.

Înalta Curte a

constatat, așadar, că sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte în sensul că

instanța de drept comun nu era competentă să se pronunțe asupra unor chestiuni

invocate referitoare la contractul în discuție, câtă vreme, părțile semnatare,

prin voința lor au decis să supună orice litigii derivând din contract (art.

25.3) Camerei de Comerț Internațional de la Paris, potrivit regulamentului

acestei instanțe arbitrale.

Față de cele

învederate excepția de necompetență materială invocată se impunea a fi admisă.

Drept urmare celelalte aspecte invocate de recurent, precum și cele examinate

de instanța de fond, vizând aspecte de fond și respectiv natura contractului în

discuție nu se mai impun a fi analizate, raportat la soluția instanței de

recurs.

Împotriva acestei

hotărâri a formulat contestație în anulare SC A.B. GMBH - Sucursala

Mogoșoaia invocând în drept dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și

2 C. proc. civ.

extraordinare de atac, contestatoarea a invocate următoarele motive:

2.1. Primul termen de

judecată al recursului a fost stabilit la data de 30 mai 2012, termen la care

ambele părți au fost legal citate, însă, ulterior acestui

termen,instanța nu a mai întocmit niciun act procedural, stabilind termen

de judecată la data de

27

iunie

2012, fără însă a

proceda la citarea societății în calitate de intimată-reclamantă.

2.2. Instanța de

recurs a omis analizarea capătului de cerere privind nulitatea clauzei de arbitraj

instituită în contract, înlăturând în mod netemeinic competența instanțelor

române în soluționarea litigiului.

În susținerea acestui

motiv a invocat prevederile alin. (2) al art. 317 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă

la dosar, intimata Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România

a solicitat respingerea contestației în anulare, în principal ca inadmisibilă,

iar în subsidiar, ca nefondată.

Contestatoarea a formulat

răspuns la întâmpinare, arătând că excepția de inadmisibilitate a contestației

nu poate fi catalogată decât ca o apărare și nu ca o excepție prorpiu-zisă

care să fie dezbătută înainte de fondul cauzei.

Curți asupra contestației în anulare

Calea de atac de retractare

exercitată de contestatoare a fost fundamentată în drept pe următoarele prevederi

legale:

Art. 317 - „(1) Hotărârile

irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai

jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului:

dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

(2) Cu toate acestea,

contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste

motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru

că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el

să fi fost judecat în fond”.

Contestatorii au invocat

neregularitatea procedurii de citare, care poate fi sancționată cu nulitatea relativă,

numai în condițiile dovedirii unei vătămări, care în cauză nu subzistă.

Din dovezile existente

la dosarul de recurs rezultă faptul că la termenul de judecată din data de 30

mai 2012, contestatoarea nu s-a prezentat în instanță, dar a depus întâmpinare

prin care a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu art. 242

alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit încheierii de

sedință din data de 30 mai 2012, cauza a fost amânată pentru termenul de judecată

din 27 iunie 2012, în vederea comunicării întâmpinării, menționându-se totodată,

că părțile au termenul în cunoștință, în conformitate cu dispozițiile

art. 153 alin. (1) C. proc. civ.

În aceste condiții, pentru

termenul din 27 iunie 2012, când s-a soluționat recursul, nu mai era necesară citarea

constatoarei, în virtutea prevederilor art. 153 alin. (1) C. proc. civ., potrivit

cu care „(...) partea care a fost prezentă la un termen de judecată, ea însăși

sau printr-un reprezentant al ei, nu va fi citată în tot cursul judecății la

acea instanță, prezumându-se că ea cunoaște termenele de judecată ulterioare”,

aspect care conduce la concluzia că nu se poate invoca o vătămare, în sensul

art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În altă ordine, nici contestația

în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., astfel

cum a fost formulată, nu poate fi primită, câtă vreme necompetență generală

a instanței de judecată a constituit chiar motiv de recurs, situație ca

regenerează inadmisibilitatea invocării acestui motiv într-o contestației în

anulare, care este o cale de atac de retractare, iar nu de reformare, neputându-se

concepe ca aceeași instanță să revină asupra propriei soluții.

În consecință, constatând

că în cauză nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 1

și pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare

ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge contestația în

anulare formulată de SC A.B. GMBH - Sucursala Mogoșoaia împotriva deciziei nr. 3246

din 27 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 martie 2013.