ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3246/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3246/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.Hotărârea atacată cu recurs

Prin sentința civilă

nr. 4936 din 7 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a-VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția necompetenței generale a

instanțelor judecătorești, excepția de necompetență materială, expecția lipsei

calității procesual pasive a C.N.A.D.N.R., excepția prescripției dreptului la

acțiune și a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A.B.G.- sucursala Mogoșoaia

în contradictoriu cu pârâta C.N.A.D.N.R. și pe cale de consecință a obligat

pârâta să procedeze la aprobarea raportului din data de 27 noiembrie 2008

întocmit de către C.I.I.S.L., Spania- Filiala România București.

Pentru a se pronunța astfel,

Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele:

Cu privire la respingerea

excepției de necompetență generală a instanțelor judecătorești, instanța de fond

a reținut că, contractul încheiat între părți fiind un contract administrativ, așa

cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, având ca obiect

executarea unei lucrări de interes public, respectiv, lărgirea a șase benzi a D.N.

1 între podul O. și Aeroportul O., competența de soluționare a litigiilor aparținând

instanțelor de contencios administrativ, potrivit art. 8 alin. (2)și(3), art. 10

și 18 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Cum în materia contenciosului

administrativ normele de competență au caracter imperativ, apreciază judecătorul

fondului că, în cauză, devin aplicabile dispozițiile art. 343

4

alin.

(1) și (2) lit. b), C. proc. civ., în care se arată că în cazul în care părțile

în proces au încheiat o convenție arbitrală, pe care una dintre ele o invocă în

instanța judecătorească, aceasta își verifică competența. Instanța va reține spre

soluționare procesul dacă, (…) convenția arbitrală este lovită de nulitate ori este

inoperantă.

Prin urmare, consideră

instanța de fond că în condițiile în care prin încheierea convenției arbitrale părțile

au încălcat normele imperative ce reglementează competența materială în materia

contenciosului administrativ, convenția este lovită de nulitate absolută, astfel

încât cauza revine spre soluționare instanței de contencios administrativ în primă

instanță, excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești fiind neîntemeiată.

Instanța de fond a respins

excepția de necompetență materială, prin raportare la obiectul cauzei, respectiv

constatarea refuzului nejustificat al pârâtei, autoritate contractantă, de a aproba,

în conformitate cu prevederile contractului încheiat între părți, raportul

din data de 27 noiembrie 2008 întocmit de către C.I.I.S.L., Spania, Filiala România,

București și la rangul autorității publice contractante, respective C.N.A.D.N.R.

SA, constituită la nivel central, prin O.U.G. nr. 84/2003.

În ceea ce privește excepția

prescripției dreptului la acțiune, instanța de fond a reținut că, în speță, Raportul

Comisiei C.N.A.D.N.R. SA prin care își manifestă refuzul de aprobare a raportului

Managerului de Proiect a fost emis la data de 25 martie 2009, comunicat societății

la data de 13 aprilie 2009, reclamanta derulând procedura de conciliere la data

de 20 august 2009, procedură nefinalizată cu un proces-verbal de conciliere. Cum

cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 19 noiembrie 2009, s-a

reținut că acțiunea a fost formulată în termenul prevăzut de art. 11 din Legea

nr. 554/2004.

Pe fondul cauzei, Curtea

de Apel a constatat că pârâta nu a făcut nici o apărare în ceea ce privește temeinicia

cererii de chemare în judecată, invocând în apărare doar excepțiile analizate anterior.

Reține instanța de fond

că atât reclamanta cât și pârâta s-au angajat contractual pentru desemnarea unui

manager de proiect, cu competența de a decide asupra existenței condițiilor de extindere

a datei estimate și de aprobare a sumelor cu care se majorează prețul contractului,

urmare a constatării existenței unor evenimente compensatorii.

Astfel, se constată că

părțile au ales o modalitate de stabilire și evaluare a unor eventuale prejudicii,

prin mandatarea unui terț în vederea administrării Proiectului, iar în ipoteza în

care pârâta s-ar fi declarat nemulțumită de cele trei decizii de extindere a duratei

contractului, ar fi avut posibilitatea să se adreseze mediatorului, potrivit

art. 24 din contract.

Prin urmare, reține judecătorul

fondului că pârâta nu a contestat rapoartele de aprobare a extinderii și nu a supus

analizei mediatorului nici raportul din data de 27 noiembrie 2008, înființând, ulterior

comunicării raportului o comisie internă de analiză și negociere pe baza documentelor

justificative a pretențiilor reclamantei, deși contractul încheiat între părți nu

prevedea posibilitatea reevaluării unilaterale pretențiilor, ci a eventualei contestări

a raportului managerului.

Așadar, constată instanța

de fond că raportul de evaluare a fost întocmit de către Managerul de Proiect, în

temeiul mandatului dat, potrivit art. 22 și 44 din contract, prin care a concluzionat

că antreprenorul are dreptul la o extensie de timp de 1.207 luni cu costuri asociate

de 946,168.40 euro fără T.V.A., pe care pârâta avea obligația de a-l aproba, independent

de alte prejudicii ce aceasta le-ar invoca legate de întârzieri în derularea operațiunilor

contractuale.

2.Recursul declarat în

cauză

Împotriva sentinței

nr. 4936 din 7 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a-VIII-a contencios

administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta C.N.A.D.N.R., în temeiul art. 304

pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut,

în esență, următoarele:

Astfel, printr-un prim

set de critici susține recurenta că instanța de fond a respins în mod greșit excepția

de necompetență generală a instanțelor judecătorești, cu încălcarea dispozițiilor

art. 353

1

și 343

3

C. proc. civ., în condițiile în care, în

cauză, este competentă Curtea Internațională de Arbitraj de la Paris, față de voința

părților contractante așa cum rezultă din conținutul clauzelor înscrise în art.

25 și art. 26 din contractul de executare lucrări - Lărgire la șase benzi a DN1

între podul O. și Aeroportul O. încheiat de părți la data de 06 noiembrie 2003,

având ca sursă de finanțare împrumut.

În acest sens, recurenta

arată că contractul are clauze stricte în vederea soluționării neînțelegerilor dintre

părți, privind pretențiile pecuniare ca urmare a executării sau neexecutării obligațiilor

contractuale.

Astfel, se arată că la

clauza 25.3 este prevăzut arbitrajul, respectiv Camera de Comerț Internațional de

la Paris, la care se aplică regulile C.C.I. și o procedură prearbitrală, medierea,

ceea ce exclude competența instanțelor de drept comun.

Printr-o altă critică

formulată mai susține recurenta că instanța de fond a soluționat în mod greșit și

excepția de necompetență materială, în condițiile în care față de obiectul cererii

de chemare în judecată care este obligarea companiei la aprobarea raportului din

data de 27 noiembrie 2008 a C.I.I. S.L., Spania și temeiul invocat respectiv dispozițiile

art. 969 și art. 1073 C. civ., competența materială revine Tribunalului București

ca și instanță comercială și nu instanței de contencios administrativ sesizată.

Prin urmare, în opinia

recurentei că nu poate fi reținută incidența, în cauză, a dispozițiilor art. 8

alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în condițiile în care reclamanta nu solicită încheierea,

modificarea, interpretarea, executarea sau încetarea contractului, ci o obligație

de a face.

Mai arată recurenta că

hotărârea instanței de fond este dată cu încălcarea principiului disponibilității,

consacrat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în condițiile în care deși reclamanta

nu și-a întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 554/2004 ci pe dispozițiile

art. 969 și art. 1073 C. civ., instanța de fond, fără a pune în vedere părților

să-și precizeze cererea sau temeiul invocat, a modificat temeiul invocat de reclamantă,

soluționând cererea în temeiul Legii nr. 554/2004.

Față de dispozițiile

art. 25 din contract, recurenta invocă și excepția prematurității introducerii cererii

de chemare în judecată, arâtând în acest sens că neînțelegerea dintre părți cu privire

la raportul consultantului Inocsa nu a fost soluționată de mediator, așa cum au

convenit părțile prin contractul încheiat.

Pe fondul cauzei, arată

recurenta că pretenția dedusă judecății este una pecuniară de natură contractuală

așa cum și reclamanta a înțeles să-și formuleze și să-și motiveze cererea, disputa

dintre părți fiind una de natură comercială și nu de contencios administrativ cum

greșit a calificat-o instanța de fond.

Mai susține recurenta

că, contractul încheiat între părți, beneficiar și constructor în care parte este

și consultantul care are ca atribuții emiterea de decizii, nu a fost încheiat sub

incidența O.U.G. nr. 34/2006 pentru a putea califica un act al consultantului ca

fiind un act administrativ ci s-a încheiat pe regulile speciale ale Băncii Mondiale.

Se mai susține că nu există

vreun temei de drept în care instanța de judecată să oblige beneficiarul să aprobe

raportul din 27 noiembrie 2008 a consultantului privind stabilirea unor costuri

suplimentare estimate la 946.168,40 euro, pe care beneficiarul nu le recunoaște,

fapt adus la cunoștință atât constructorului cât și consultantului ca urmare a încheierii

raportului din 25 martie 2009.

3.Hotărârea instanței

de recurs

Înalta Curte examinând

sentința atacată în raport de prevederile legale aplicabile, față de criticile recurentei

– pârâte și analizând cauza și sub toate aspectele, potrivit art. 304

1

C. proc. civ. reține că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 4 C. proc. civ. astfel că se impune modificarea în tot a sentinței

atacată în sensul respingerii ca inadmisibilă a acțiunii formulate de intimata –

reclamantă, în considerarea celor în continuare arătate.

Înalta Curte apreciază

că în prezenta cauză se impunea raportat la obiectul cererii și la legislația în

vigoare la data încheierii contractului în care a fost înserată și convenția arbitrală

invocată de recurenta-pârâtă, ca instanța de fond să primească excepția invocată,

vizând necompetența generală a instanțelor judecătorești în soluționarea acțiunii

cu care a fost investită de către intimate-reclamantă, în temeiul art. 343

4

alin. (3) C. proc. civ.

În acest context, Înalta

Curte consideră necesar a expune, în prealabil, câteva considerații generale referitoare

la înserarea într-un contract a unei clauze compromisorii.

După cum s-a statuat atât

în doctrină cât și în jurisprudență convenția arbitrală, definită ca fiind angajamentul

de a supune unei instanțe arbitrale soluționarea litigiilor care se vor naște ori

deja născute, produce, în conformitate cu finalitatea urmărită de părți, un efect

principal și negativ, constând în excluderea competenței instanțelor judecătorești

de a soluționa litigiul respectiv, cât și un efect complementar și pozitiv, investind

pe arbitri cu dreptul de a statua asupra propriei lor competențe.

Totodată, convenția arbitrală

creează pentru părți obligația de a urma pentru soluționarea litigiului care face

obiectul ei, procedura arbitrală, și nu pe cea de drept comun, regulă reflectată

și de dispoziția art. 343

3

C. proc. civ. potrivit cu care încheierea

convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competența

instanțelor judecătorești.

Această prevedere, apreciată

și interpretată în contextul reglementării arbitrajului în C. proc. civ. exprimă

o regulă de prioritate în sensul că în prezența convenției arbitrale litigiul care

face obiectul ei trebuie soluționat, în primul rând, de către tribunalul arbitral

conform convenției.

În cauză, cum este cert

ca părțile, prin contractul de încheiat la data de 6 noiembrie 2003, au introdus

o clauza compromisorie, potrivit căreia, in caz de disputa, părțile trebuie sa urmeze

o procedura prealabila in fata unui mediator, desemnat de Camera de Comerț din România

, iar ulterior, eventualul litigiu să fie soluționat de arbitrajul internațional,

urmează a se stabili, prin prisma art. 340 C. proc. civ., doar dacă convenția arbitrală

este lovită de nulitate ori este inoperantă, cum a apreciat instanța de fond.

Astfel, potrivit art.

340 C. proc. civ., pentru a-și produce efectele convenția arbitrală trebuie să vizeze

un domeniu în care soluționarea diferendelor ivite între părți să poată fi încredințată

arbitrajului, iar părțile care au încheiat convenția arbitrală să aibă calitatea

și capacitatea cerută în acest sens.

Capacitatea companiilor

naționale de a încheia o convenție arbitrală nu este contestată, datorită faptului

că sunt supuse, cu unele excepții, regimului de drept comun al societăților comerciale

înființate în baza Legii nr. 31/1990, inclusiv regimului soluționării litigiilor

care permite accesul la arbitraj.

Contractul în litigiu

nu are natura administrativă și de altfel a fost semnat la 06 noiembrie 2003, anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în plus acest nou act normativ nu determină

în nici un fel caducitatea și cu atât mai puțin nulitatea clauzei arbitrale, raportat

și la prevederile O.U.G. nr. 34/2006 și reținând totodată că și autoritățile publice

pot încheia în mod valabil convenții arbitrale, potrivit art. 2 pct. 1 din Convenția

de la Geneva privind arbitrajul comercial internațional.

Așadar, în raport de obiectul

litigiului, obligația de a face rezultată dintr-un contract de executare lucrări

publice, încheiat la 6 noiembrie 2003, și întemeiată pe dispozițiile art. 1073 și

art. 969 C. civ., Înalta Curte constată că litigiul este susceptibil de soluționare

pe calea arbitrajului, așa încât în mod greșit instanța de fond a apreciat că în

cauză a devenit aplicabilă sancțiunea prevăzută de art. 343

4

alin. (2)

lit. b) C. proc. civ.

În consecință, Înalta

Curte apreciază că în cauza de față, având ca obiect cererea societății reclamante

de obligare a recurentei-pârâte la aprobarea, în baza contractului încheiat de părți

la 06 noiembrie 2003, a raportului din data de 27 noiembrie 2011 întocmit de către

C.I.I.S.L., Spania, filiala România, cu privire la costurile suplimentare suportate

de societate în baza derulării raporturilor contractuale rezultate din contractul

menționat, instanța de fond, ca primă instanță sesizată nu se putea declara competentă

a examina respectivele pretenții patrimoniale, în temeiul art. 343

4

alin. (2) lit. b) C. proc. civ., cu reținerea litigiului spre soluționare, în sensul

constatării nulității clauzei compromisorii .

Astfel, instanța de fond

a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 343

4

alin. (2) lit. b),

apreciind în mod neîntemeiat asupra caracterului nonarbitral al litigiului prin

prisma dispozițiilor art. 8 alin. (2) din Legea contenciosului administrative

nr. 554/2004, fără a ține cont de dispozițiile legale aplicabile în materie la data

încheierii contractului și care prevedeau posibilitatea părților de a stipula în

contract o clauză compromisorie pentru soluționarea eventualelor litigii izvorâte

din executarea contractului, atribuind competența de soluționare a litigiilor instanțelor

arbitrale române sau internaționale, clauză pe care părțile au înserat-o în

art. 25.3 din contract.

Înalta Curte constată,

așadar, că sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte în sensul că instanța de

drept comun nu era competentă să se pronunțe asupra unor chestiuni invocate referitoare

la contractul în discuție, câtă vreme, părțile semnatare, prin voința lor au decis

să supună orice litigii derivând din contract (art. 25.3) Camerei de Comerț Internațional

de la Paris, potrivit regulamentului acestei instanțe arbitrale.

Prin urmare, Înalta Curte

constată, reținând caracterul arbitrabil al litigiului și raportat la prevederile

art. 343

4

C. proc. civ., că instanța de fond nu putea trece, în lipsa

acordului părților, la soluționarea cauzei câtă vreme rațiunea și efectul unei astfel

de clauze compromisorii sunt tocmai ca o instanță arbitrală, desemnată prin voința

comună a părților, să examineze orice aspect litigios ce ar putea apărea în legătură

cu respectivul contract, ceea ce presupune evident, cu prioritate și examinarea

validității clauzei arbitrale de către instanța arbitrală stabilită de părți.

Față de cele învederate

excepția de necompetență materială invocată se impunea a fi admisă. Drept urmare

celelalte aspecte invocate de recurent precum și cele examinate de instanța de fond,

vizând aspecte de fond și respectiv natura contractului în discuție nu se mai impun

a fi analizate, raportat la soluția instanței de recurs.

Pentru toate aceste considerente,

constatând că sentința pronunțată de instanța de fond este nelegală, Înalta Curte

va admite recursul declarat și în baza art. 312 alin. (1) și (2) Cod procedura civilă,

va modifica sentința recurată în sensul respingerii ca inadmisibilă a acțiunii deduse

judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de C.N.A.D.N.R. împotriva sentinței civile nr. 4936 din 7 decembrie 2010 a Curții

de Apel București, secția a-VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată,

în sensul că respinge acțiunea formulată de A.B.G.- sucursala Mogoșoaia, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 iunie 2012.