ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2180/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Obiectul cererii deduse judecății Prin cererea adresată Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantele W.M.G., cu sediul permanent în sat Fântânele, comuna Fântânele, jud. Constanța și W.M.G., cu sediul în Waldenburger, Glauchau, Germania, au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța și Agenția Națională de Administrare Fiscală: (i) anularea parțială a Deciziei de impunere nr. 5858 din 28 iunie 2011 și a Raportului de inspecție fiscală din data de 28 iunie 2011 emise de D.G.F.P. Constanța; (ii) anularea Deciziei nr. 3431 din 29 august 2011 emisă de A.N.A.F.

în soluționarea contestației împotriva Deciziei de impunere nr. 5858 din 28 iunie 2011; (iii) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. 2. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 476/CA din 24 octombrie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, contestația promovată în contencios administrativ și fiscal de reclamanta W.M.G. și, în consecință, a desființat Decizia nr. 343 din 29 august 2011 emisă de A.N.A.F. în soluționarea contestației formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. 5858 din 28 iunie 2011, urmând ca pârâta A.N.A.F. să emită o nouă decizie. A respins contestația împotriva Deciziei de impunere nr. 5858 din 28 iunie 2011 și a raportului de inspecție din 28 iunie 2011 emise de D.G.F.P.

Constanța. A obligat pârâta A.N.A.F. către contestatoare la plata sumei de 4600 lei cheltuieli de judecată (echivalentul a 1000 euro). Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin raportul fiscal întocmit la 28 iunie 2011, organul fiscal a constatat caracterul nedeductibil al unor cheltuieli în cuantum de 12.240.116 lei aferente anului 2009, de 1.674.120 lei aferente perioadei 01 ianuarie 2010 - 20 septembrie 2010 și de 499.698 lei aferente perioadei 01 octombrie 2010 - 31 decembrie 2010, iar prin Decizia de impunere nr. 5858 din 28 iunie 2011 s-a dispus recalcularea impozitului pe profit pentru perioada 01 februarie 2009 - 31 decembrie 2010, stabilindu-se suplimentar în sarcina reclamantei obligația de plată a sumei de 2.226.379 lei, reprezentând impozit pe profit efectiv și a sumei de 1.029.028 lei, cu titlu de majorări de întârziere.

Împotriva Deciziei de impunere nr. 5858 din 28 iunie 2011 a formulat contestație W.M.G. - Sediul permanent, arătând că documentele justificative pentru cheltuielile deductibile există, însă ele au fost păstrate la societatea mamă W.M.G. în Germania. Ulterior încheierii inspecției fiscale și a comunicării raportului de inspecție fiscală, le-au fost furnizate o mare parte din documentele justificative care trebuiau luate în calcul la reconsiderarea cheltuielilor. Contestatoarea a solicitat desființarea actului fiscal atacat, respectiv Decizia de impunere nr. 5858 din 28 iunie 2011, reluarea inspecției fiscale și emiterea unei noi decizii de impunere de către organul fiscal, precum și comunicarea de către organul fiscal sub ce formă înțelege să îi fie puse la dispoziție documentele, având în vedere volumul mare al acestora.

A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a respins, prin Decizia nr. 343 din 29 august 2011, contestația sus-menționată, reținând, în principal, că petenta nu a depus niciun document în susținerea propriei cauze până la soluționarea contestației, în conformitate cu art. 216 (1) din O.G. nr. 92/2003 coroborat cu art. 2.5 și 11.1 lit. b) din O.A.N.A.F. nr. 2137/2011. Instanța de fond a apreciat că în mod greșit a fost respinsă contestația administrativă, prin Decizia nr. 343/2011, pentru nemotivare, fără a i se solicita petentei documentele justificative, astfel că organul fiscal urmează să întocmească o nouă decizie care să analizeze contestația reclamantei nr. 7567/2011 din perspectiva motivelor invocate, respectiv dacă obligațiile fiscale stabilite prin Decizia nr. 5858/2011 sunt corect determinate în baza documentelor justificative prezentate de contribuabil, în conformitate cu dispozițiile fiscale.

Întrucât Decizia nr. 343/2011 a fost desființată, actele administrative fiscale care au făcut obiectul acesteia vor putea fi analizate după soluționarea administrativă a contestației împotriva acestora, astfel că cererea în legătură cu Decizia de impunere nr. 5858/2011 și raportul fiscal a fost respinsă pe acest considerent. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 476/CA din 24 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs, în termenul legal, atât reclamanta W.M.G., cât și pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală. 3.1. Recursul formulat de reclamanta W.M.G. Recurenta-reclamantă a solicitat: (i) în principal, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, cu aplicarea art. 312 alin. (3) teza finală C. proc.

civ. și art. 315 alin. (1) C. proc. civ. cu stabilirea obligației primei instanțe în principal să soluționeze fondul capătului având ca obiect anularea raportului de inspecție fiscală și deciziei de impunere sau, în subsidiar, să pună în discuția părților excepția prematurității acestui capăt de cerere; (ii) în subsidiar, modificarea hotărârii în sensul obligării intimatelor pârâte la plata cheltuielilor de judecată în principal în cuantum de 19.516,67 euro, reprezentând onorariu avocațial, onorariul expertului desemnat și onorariul expertului-parte, conform dovezilor aflate la dosarul cauzei, iar în subsidiar într-un cuantum foarte apropiat de această sumă; (iii) Obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de recurs, s-a susținut că hotărârea primei instanțe este parțial nelegală și netemeinică, cu privire la capetele 2 și 3 ale acțiunii formulate, consecință a unei interpretări eronate și rigide a prevederilor legale aplicabile, pentru, în esență, următoarele argumente: (i) Raportat la dispozițiile art. 216 și art. 210 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, revine evident instanței competente ca, anulând decizia asupra contestației, să soluționeze ea însăși contestația, indiferent de motivul pentru care contestația a fost respinsă de organul administrativ competent. Soluția primei instanțe duce la concluzia că ar fi imperativ ca decizia de impunere și raportul de inspecție fiscală să fie supuse controlului de legalitate de organul competent, prin analiza fondului contestației, ceea ce nu-și găsește susținere în niciunul din textele Codului de procedură fiscală.

Din considerentele hotărârii, capătul de cerere privind anularea deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală a fost respins ca prematur formulat. Or, excepția prematurității are caracter dirimant, tinzând la respingerea capătului de cerere, rațiune pentru care prima instanță acea obligația de a o invoca și pune în discuția părților. (ii) Reducerea cheltuielilor de judecată până la aproximativ 5% din cuantumul pretins este profund neîntemeiată, anularea Deciziei nr. 3431/2011 fiind determinantă pentru modul în care se va soluționa contestația administrativă. Reducerea cheltuielilor de judecată nu este proporțională cu pretențiile admise, raportat la cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate, anume 19.516,67 euro, reprezentând onorariu avocațial, onorariul expertului desemnat și onorariul expertului-parte, în contextul rolului avut de probele administrare în soluționarea problemei de drept.

3.2. Recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală Această recurentă a solicitat modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii acțiunii ca nefondată, pentru, în esență, următoarele motive: (i) Nelegalitatea hotărârii prevăzută de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., anume când hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, în speță a dispozițiilor art. 206 alin. (1) lit. c) și lit. d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, coroborat cu pct. 11.1 lit. b) din O.P.A.N.A.F. nr. 2137/2011.

Intimata-reclamantă nu a depus niciun document în susținerea propriei cauze, articolele de lege invocate privesc condițiile procedurale de depunere a contestației, pe care, de altfel, le încalcă, iar conținutul contestației administrative cuprinde enumerarea sumelor stabilite prin Decizia de impunere nr. 5858 din 28 iunie 2011, enumerarea unor constatări ale organelor de inspecție fiscală și solicitarea de a fi desființată Decizia de impunere nr. 5858 din 28 iunie 2011 și reluarea controlului având în vedere că deține o mare parte din documentele justificative pe care nu le-a prezentat în timpul controlului, fără a fi expus niciun alt argument în sprijinul acestei solicitări.

Intimata-reclamantă avea posibilitatea de a depune toate documentele justificative până la data de 08 august 2011, dar nu a depus niciun asemenea document până la data emiterii Deciziei nr. 343 din 29 august 2011. (ii) Cu privire la obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4600 lei, în mod neîntemeiat instanța de fond a considerat că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ. 4. Soluția și considerentele instanței de control judiciar Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, inclusiv art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată recursurile nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamanta W.M.G. a supus controlului de legalitate Deciziei de impunere nr. 5858 din 28 iunie 2011 și a Raportului de inspecție fiscală din data de 28 iunie 2011, emise de D.G.F.P. Constanța și Decizia nr. 3431 din 29 august 2011 emisă de A.N.A.F.

în soluționarea contestației formulate de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. 5858 din 28 iunie 2011. Prin raportul fiscal menționat, organul fiscal a constatat caracterul nedeductibil al unor cheltuieli în cuantum de 12.240.116 lei aferente anului 2009, de 1.674.120 lei aferente perioadei 01 ianuarie 2010-20 septembrie 2010 și de 499.698 lei aferente perioadei 01 octombrie 2010 - 31 decembrie 2010, iar prin Decizia de impunere nr. 5858 din 28 iunie 2011 s-a dispus recalcularea impozitului pe profit pentru perioada 01 februarie 2009 - 31 decembrie 2010, stabilindu-se suplimentar în sarcina reclamantei obligația de plată a sumei de 2.226.379 lei, reprezentând impozit pe profit efectiv și a sumei de 1.029.028 lei, cu titlu de majorări de întârziere.

Prin Decizia nr. 343 din 29 august 2011, recurenta-pârâtă A.N.A.F. a respins contestația formulată de recurenta-reclamantă împotriva actelor administrativ-fiscale sus-menționate, reținând, în principal, că petenta nu a depus niciun document în susținerea propriei cauze până la soluționarea contestației, în conformitate cu art. 216 (1) din O.G. nr. 92/2003 coroborat cu art. 2.5 și 11.1 lit. b) din O.A.N.A.F. nr. 2137/2011. Soluția pronunțată de prima instanță, în sensul admiterii în parte a cererii de anulare a actelor administrative contestate, este rezultatul interpretării și aplicării corecte a dispozițiilor legale incidente. Potrivit art. 26 alin. (1) C. proc. fisc., contestația împotriva unui act administrativ fiscal trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se sprijină, iar contestația este definită de art. 205 alin. (1) C. proc.

fisc. ca o cale administrativă de atac. Conform instrucțiunilor de aplicare a art. 216 C. proc. fisc., contestația va fi respinsă ca nemotivată, în situația în care contestatorul nu prezintă argumente de fapt sau de drept în susținerea contestației sau argumentele aduse nu sunt incidente cauzei supuse soluționării. Pentru aceste considerente, se poate constata că instanța de contencios administrativ, în cazul în care este învestită cu soluționarea unei acțiuni în anulare a unei decizii emise în procedura administrativă prin care s-a respins contestația ca nemotivată, nu va putea analiza pe fond această contestație tocmai având în vedere caracterul obligatoriu al procedurii administrative ci, în cazul în care va constata că în mod greșit s-a procedat la respingerea ca nemotivată a contestației, va anula decizia și va dispune obligarea organului fiscal să soluționeze pe fond contestația.

În speță, din verificarea contestației adresate organului de soluționare, rezultă cu evidență că reclamanta-recurentă a expus cu claritate și în suficiente detalii argumentele de fapt și de drept pentru care a solicitat admiterea contestației formulate împotriva Deciziei de impunere nr. 5858 din 28 iunie 2011, arătând că poate pune la dispoziție documentele justificative relevante, în vederea soluționării contestației, susținerile recurentei-pârâte A.N.A.F. fiind neîntemeiate, din această perspectivă. În ceea ce privește recursul reclamantei, Înalta Curte are în vedere că Titlul IX (art. 205 - 218) C. proc. fisc. reglementează o procedură administrativă obligatorie de contestare a actelor administrativ-fiscale tipice sau asimilate, procedură administrativă care se finalizează prin decizia emisă în temeiul art. 216 - 217, ce poate fi atacată în contencios administrativ, potrivit art. 218 alin. (2) C. proc.

fisc. În aceste condiții, este evident că actul administrativ fiscal care se atacă în contencios administrativ, potrivit art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., este decizia de soluționare a contestației. Legalitatea deciziei de impunere, a raportului de inspecție fiscală ori a altor acte care premerg decizia emisă în temeiul art. 216 C. proc. fisc. urmează a fi analizată în cadrul acțiunii îndreptate împotriva acestei din urmă decizii, practica judiciară fiind conturată în sensul că instanța se învestește cu dezlegarea fondului raportului de drept fiscal numai dacă autoritatea competentă a soluționat contestația pe fondul său. În fine, examinând înscrisurile depuse la dosarul cauzei, prin prisma dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., Înalta Curte apreciază că nu sunt motive pentru a interveni în privința cheltuielilor de judecată acordate de către instanța de fond. Instanța de fond a aplicat corect prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", pentru că, de vreme ce acțiunea a fost parțial admisă, autoritatea pârâtă are calitatea de "parte căzută în pretenții", în sensul textului normativ menționat. Atâta vreme cât recurenta-pârâtă este emitentul actului administrativ a cărui anulare a fost solicitată și obținută de către recurenta-reclamantă pe cale judecătorească, câtă vreme a adoptat constant o poziție procesuală de opoziție față de pretențiile reclamantei, obiecțiile acesteia privind întrunirea condițiilor prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. sunt nefondate. Dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. dau dreptul instanței să aprecieze asupra onorariilor avocaților, în raport cu valoarea litigiului și demersurile efectuate, iar prevederile art. 276 C. proc. civ. arată că, atunci când pretențiile părților au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare dintre ele va fi obligată. Astfel, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a redus în mod justificat cuantumul cheltuielilor de judecată pretinse de către reclamantă, raportat la soluția pronunțată și dezlegarea dată problemei deduse judecății. Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală și de reclamanta W.M.G. împotriva Sentinței civile nr. 476/CA din 24 octombrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 mai 2014. Procesat de GGC - NN