ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1623/2015

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tecuci la data de 23 martie 2015, creditoarea C.E.C.B., prin Agenția Tecuci a solicitat a se dispune învestirea cu formulă executorie a contractului de credit pentru nevoi personale nr. XXX din 08 martie 2013 încheiat de petentă cu debitoarea împrumutată I.M.A., precum și a contractelor de ipotecă mobiliară nr. 92 din 08 martie 2013 și contractul de ipotecă mobiliară nr. 93 din 08 martie 2013, încheiate de către petentă cu garanții-debitori I.M.A. și respectiv M.G.. Prin încheierea din 31 martie 2015, Judecătoria Tecuci a dispus învestirea cu formulă executorie a contractului de credit pentru nevoi personale și a disjuns capetele de cerere având ca obiect învestirea cu formulă executorie a contractelor de ipotecă mobiliară.

Prin încheierea din 2 aprilie 2015, Judecătoria Tecuci și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București. Pentru a se dezînvesti, Judecătoria Tecuci a reținut în esență că, potrivit art. 181 1 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 modificat prin Legea nr. 138/2014 "(1) Învestirea cu formulă executorie a contractului de ipotecă în vederea executării ipotecii mobiliare prin vânzarea bunului ipotecat prevăzută la art. 2.445 C. civ. este de competența judecătoriei în a cărei circumscripție își are domiciliul sau, după caz, își are sediul creditorul." În speță se observă că, prin adresa nr. nr. 1549 din 27 martie 2015, petenta-creditoare a arătat că solicită învestirea cu formulă executorie a celor două contracte de ipotecă mobiliară în scopul prevăzut de art. 2445 C. civ.

S-a apreciat că, în cazul cererilor având ca obiect învestirea cu formulă executorie a contractelor de ipotecă mobiliară, legiuitorul a instituit o competență materială exclusivă, derogatorie de la dreptul comun în materie, reprezentat de dispozițiile art. 640 1 (art. 641 după republicarea codului) C. proc. civ. În speță se observă că sediul petentei-creditoare se află în București, sector 3, astfel că s-a apreciat că Judecătoria Sector 3 București este competentă să soluționeze cererea de învestire a celor două contracte de ipotecă imobiliară. În acest sens, s-a reținut că, în speță, competența de soluționare a cererii aparține judecătoriei în a cărui rază teritorială se află sediul principal al petentei-creditoare, chiar dacă raportul juridic dedus judecății s-a derulat la o sucursală a acesteia, respectiv Sucursala Galați, Agenția Tecuci.

în acest sens, Înalta Curte a reținut că "dacă legiuitorul ar fi intenționat stabilirea competenței și în funcție de eventualele dezmembrăminte, de natura celor menționate în art. 43 din Legea nr. 31/1990 denumite generic "sedii secundare" - ar fi inserat această posibilitate în chiar conținutul normei. Tăcerea legiuitorului în această privință nu poate fi interpretată în sensul posibilității, pentru interpretul normei, de a extinde aplicarea textului de lege și la situații de excepție ce nu au fost reglementate expres, în caz contrar, adăugându-se nepermis la lege". (Decizia nr. 920 din 10 februarie 2012 pronunțată de, Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect conflict negativ de competență).

Judecătoria Sectorului 3 București, prin Sentința civilă nr. 6693 din 13 mai 2015, la rându-i, a admis excepția de necompetență teritorială și, pe cale de consecință, și-a declinat competența de soluționare a cererii de învestire cu formulă executorie a contractelor indicate în petitul acțiunii, în favoarea Judecătoriei Tecuci. A constatat ivit conflictul negativ de competență între Judecătoria Tecuci și Judecătoria Sectorului 3 București și a trimis dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a pronunța regulatorul de competență. Pentru a se desesiza, Judecătoria Sectorului 3 București a constatat că, așa cum a reținut și Judecătoria Tecuci, conform art. 181 1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, învestirea cu formulă executorie a contractului de ipotecă în vederea executării ipotecii mobiliare prin vânzarea bunului ipotecat prevăzută la art. 2.445 C. civ.

este de competența judecătoriei în a cărei circumscripție își are domiciliul sau, după caz, își are sediul creditorul. Dar, prin cererea care a făcut obiectul dosarului 1505/324/2015, petenta nu a solicitat (și nici nu ar fi putut solicita) numai învestirea cu formulă executorie a contractelor de ipotecă mobiliară, ci și a contractului de credit față de care contractele de ipotecă sunt garanții, așa cum rezultă din minuta pronunțată în dosar 1395/324/2015 prin care s-a dispus disjungerea capătului de cerere privind învestirea contractelor de ipotecă, de capătul de cerere privind învestirea contractului de credit. Or, contractul de ipotecă nu este un titlu executoriu prin el însuși, ci numai împreună cu contractul de credit aferent, atâta timp cât contractul de ipotecă este un accesoriu, o garanție a unui contract de credit și nu are o existență de sine stătătoare.

Astfel și capătul de cerere având ca obiect învestirea cu formula executorie a contractelor de ipotecă era capăt de cerere cu caracter accesoriu și, pe cale de consecință, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 123 C. proc. civ., conform cărora instanța competentă să judece cererea principală este competentă să judece și cererile accesorii chiar dacă acestea din urmă ar fi de competența teritorială exclusivă a unei alte instanțe. Practic nici nu s-ar putea admite ca actele aflate în interdependență dintre aceleași părți (cum este contractul de credit cu contractele de garanție) să fie învestite de instanțe diferite. În caz contrar s-ar ajunge și la o fragmentare a raporturilor dintre părți raportat la instanțele de judecată, la o fragmentare și a întregului proces de executare silită, învestirea cu formulă executorie fiind urmărită de un creditor doar pentru a putea demara ulterior procedura executării silite.

Dispozițiile art. 99 C. proc. civ. privind posibilitatea disjungerii și declinării acelor capete de cerere care atrag competența unei alte instanțe, cu păstrarea doar a acelor capete de cerere în raport de care o instanță este competentă, nu pot fi aplicate în cauză pentru că acestea vizează numai competența materială, nu și competența teritorială care vizează prezenta cauză. Analizând conflictul negativ de competență în condițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Tecuci, având în vedere următoarele considerente: Obiectul sesizării instanței îl constituie învestirea cu formulă executorie a două contracte de ipotecă mobiliară, încheiate pentru asigurarea executării obligației principale rezultată dintr-un contract de nevoi personale.

Așa cum corect a reținut Judecătoria Sectorului 3 București, contractele de ipotecă mobiliară sunt accesorii contractului de credit, constituind garanții ale acestuia. Potrivit art. 2344 C. civ., ipoteca mobiliară are un caracter accesoriu, subzistând cât timp există obligația pe care o garantează, potrivit regulii accesorium sequitur principale, astfel că existența juridică a ipotecii va depinde în mare parte de obligația principală. Consecința acestui fapt este că pentru a exista din punct de vedere juridic, ipoteca presupune, obligatoriu ca premisă, o obligație valabilă.

Fiind lipsită de suportul său juridic, ipoteca fie nu se va putea naște, fie va dispărea și ea odată cu stingerea creanței principale [conform art. 2428 alin. (2) lit. a)]. De la această trăsătură există și o excepție în situația stingerii dreptului la acțiune privind acțiunea principală, prin prescripție extinctivă, ipoteca va putea funcționa în continuare asigurând executarea obligației debitorului [art. 2540 alin. (1) C. civ.]. În acest context, contractele de ipotecă, având un caracter accesoriu, pot fi puse în executare silită, conform dispozițiilor art. 662 și urm. C. proc. civ., doar în situația în care creanța pe care o garantează este constatată, la rândul său, în cuprinsul unui titlu executoriu.

Conform art. 641 C. proc. civ. republicat, în cazul învestirii cu formulă executorie, instanța trebuie să verifice dacă înscrisurile întrunesc toate condițiile de formă cerute de lege pentru a putea fi titluri executorii, precum și alte cerințe în cazurile prevăzute anume de lege. Mai mult, potrivit art. 2430 C. civ., executarea ipotecii nu poate fi realizată decât în virtutea unui titlu executoriu și pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă. Or, îndeplinirea condițiile de formă cerute de lege pentru a fi titlu executoriu în ipoteza contractelor de ipotecă mobiliare nu se poate constata în lipsa reținerii caracterului de titlu executoriu al creanței principale garantată prin contractele de ipotecă mobiliară.

Prin urmare, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 123 C. proc. civ., conform cărora instanța competentă să judece cererea principală (în speță Judecătoria Tecuci) este competentă să judece și cererile accesorii chiar dacă acestea din urmă ar fi de competența teritorială exclusivă a unei alte instanțe. Pe de altă parte, în cauză nu sunt incidente prevederile art. 181 1 din Legea nr. 71/2011, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 138/2014.

Astfel, prevederile art. 181 1 se regăsesc în capitolul VII, secțiunea 1, al Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, intitulată "Dispoziții tranzitorii și de punere în aplicare a cărții a V-a "Despre obligații" a Codului civil", iar câmpul lor de aplicare era destinat reglării tranzitorii a normelor de drept procedural după care se judecă procesele și cererile în materie civilă sau comercială aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Codului civil din 2009, acestea având caracterul unor norme de competență tranzitorii speciale pentru anumite titluri executorii, în speță, contractele de ipotecă mobiliară executate în vederea vânzării bunurilor ipotecate prevăzută de art. 2445 C. civ.

Ulterior, prin art. 640 1 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 138/2014 (devenit art. 641 după republicare), s-au stabilit norme de competență de aplicare generale în privința cererilor de învestire cu formulă executorie a titlurilor executorii, altele decât hotărârile judecătorești, în sensul existenței unei competențe teritoriale alternative, între judecătoria în circumscripția căreia se află domiciliul sau sediul creditorului ori al debitorului, după caz. De asemenea, prin art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., s-a prevăzut faptul că, la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă se abrogă orice alte dispoziții contrare, chiar dacă sunt cuprinse în legi speciale.

Or, potrivit art. 54 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, normele tranzitorii trebuie să asigure, pe o perioadă determinată, corelarea celor două reglementări astfel încât punerea în aplicare a noului act normativ să decurgă firesc și să evite retroactivitatea acestuia sau conflictul între norme succesive. Prin urmare, norma de procedură ce stabilea o competență specială, prevăzută în art. 181 1 din Legea nr. 71/2011, fiind o normă tranzitorie, și-a încetat aplicabilitatea odată cu intrarea în vigoare a normei generale prevăzute de art. 641 C. proc. civ. (în forma modificată prin Legea nr. 138/2014). Ca atare, în cauză sunt incidente prevederile art. 641 alin. (2) C. proc.

civ., modificat prin Legea nr. 138/2014, potrivit cărora "Cererea de învestire cu formulă executorie se soluționează de judecătoria în circumscripția căreia se află domiciliul sau sediul creditorului ori al debitorului, după caz (...). Dacă domiciliul sau, după caz, sediul creditorului se află în străinătate, creditorul va depune cererea de învestire și la judecătoria în circumscripția căreia se află domiciliul său ales." Reglementarea redată cuprinde, în prima teză, o competență teritorială alternativă, în sensul că sunt competente, deopotrivă, a soluționa cererea de învestire cu formulă executorie, judecătoria în circumscripția căreia se află domiciliul sau sediul creditorului, precum și judecătoria de la domiciliul sau sediul debitorului.

Teza finală a textului procedural evocat vizează o altă situație - ce nu se regăsește în speță -aceea în care, sediul creditorului se află în străinătate. În această situație, operează dispozițiile art. 116 C. proc. civ., textul procedural evocat instituind posibilitatea de opțiune a reclamantului în alegerea instanței, deoarece în toate cazurile de competență teritorială alternativă, reclamantul este cel care face alegerea între mai multe instanțe, deopotrivă competente. Textul prevăzut de art. 116 C. proc. civ. trebuie interpretat în sensul că, odată alegerea făcută de către reclamant, instanța competentă nu se poate dezînvesti prin declinarea competenței de soluționare a cauzei, din oficiu, ori la cererea pârâtului, însă, deopotrivă, nici reclamantul nu poate reveni asupra alegerii, în favoarea unei alte instanțe competente.

În speță, raportat la prevederile art. 641 alin. (2) C. proc. civ. mai sus-menționate, creditoarea a avut alegerea între două instanțe deopotrivă competente, respectiv Judecătoria Sectorului 3 București - ca instanță de la sediul creditoarei și Judecătoria Tecuci - ca instanță de la domiciliul debitorului - cererea de învestire cu formulă executorie a contractelor fiind introdusă pe rolul Judecătoriei Tecuci. Pe de altă parte, noțiunea de "sediu" al creditoarei din cuprinsul art. 641 alin. (2) teza primă are în vedere instanța de la sediul central al instituției (Judecătoria Sectorului 3 București), iar nu al sucursalei - entitate fără personalitate juridică (Judecătoria Tecuci), astfel cum corect a reținut Judecătoria Tecuci.

Așa fiind, Înalta Curte constată că dreptul de opțiune al creditoarei a fost exprimat între două instanțe deopotrivă competente teritorial în a soluționa cererea de învestire cu formulă executorie, aceasta fiind introdusă pe rolul Judecătoriei Tecuci, așa încât această instanță, în mod nelegal, s-a dezînvestit în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București. Față de considerentele expuse, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Tecuci, în temeiul art. 641 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 138/2014.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Tecuci. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 iunie 2015. Procesat de GGC - GV