ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1623/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1623/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra conflictului

negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Tecuci la data de 23 martie 2015, creditoarea C.E.C.B., prin

Agenția Tecuci a solicitat a se dispune învestirea cu formulă executorie a

contractului de credit pentru nevoi personale nr. XXX din 08 martie 2013

încheiat de petentă cu debitoarea împrumutată I.M.A., precum și a contractelor

de ipotecă mobiliară nr. 92 din 08 martie 2013 și contractul de ipotecă

mobiliară nr. 93 din 08 martie 2013, încheiate de către petentă cu

garanții-debitori I.M.A. și respectiv M.G..

Prin încheierea din

31 martie 2015, Judecătoria Tecuci a dispus învestirea cu formulă executorie a

contractului de credit pentru nevoi personale și a disjuns capetele de cerere

având ca obiect învestirea cu formulă executorie a contractelor de ipotecă

mobiliară.

Prin încheierea din 2

aprilie 2015, Judecătoria Tecuci și-a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București.

Pentru a se

dezînvesti, Judecătoria Tecuci a reținut în esență că, potrivit art. 181

1

alin. (1) din Legea nr. 71/2011 modificat prin Legea nr. 138/2014 "(1)

Învestirea cu formulă executorie a contractului de ipotecă în vederea

executării ipotecii mobiliare prin vânzarea bunului ipotecat prevăzută la art.

2.445 C. civ. este de competența judecătoriei în a cărei circumscripție își are

domiciliul sau, după caz, își are sediul creditorul."

În speță se observă

că, prin adresa nr. nr. 1549 din 27 martie 2015, petenta-creditoare a arătat că

solicită învestirea cu formulă executorie a celor două contracte de ipotecă

mobiliară în scopul prevăzut de art. 2445 C. civ.

S-a apreciat că, în

cazul cererilor având ca obiect învestirea cu formulă executorie a contractelor

de ipotecă mobiliară, legiuitorul a instituit o competență materială exclusivă,

derogatorie de la dreptul comun în materie, reprezentat de dispozițiile art.

640

1

(art. 641 după republicarea codului) C. proc. civ.

În speță se observă

că sediul petentei-creditoare se află în București, sector 3, astfel că s-a

apreciat că Judecătoria Sector 3 București este competentă să soluționeze

cererea de învestire a celor două contracte de ipotecă imobiliară.

În acest sens, s-a

reținut că, în speță, competența de soluționare a cererii aparține judecătoriei

în a cărui rază teritorială se află sediul principal al petentei-creditoare,

chiar dacă raportul juridic dedus judecății s-a derulat la o sucursală a

acesteia, respectiv Sucursala Galați, Agenția Tecuci. în acest sens, Înalta

Curte a reținut că "dacă legiuitorul ar fi intenționat stabilirea

competenței și în funcție de eventualele dezmembrăminte, de natura celor

menționate în art. 43 din Legea nr. 31/1990 denumite generic "sedii

secundare" - ar fi inserat această posibilitate în chiar conținutul

normei. Tăcerea legiuitorului în această privință nu poate fi interpretată în sensul

posibilității, pentru interpretul normei, de a extinde aplicarea textului de

lege și la situații de excepție ce nu au fost reglementate expres, în caz

contrar, adăugându-se nepermis la lege". (Decizia nr. 920 din 10 februarie

2012 pronunțată de, Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție

având ca obiect conflict negativ de competență).

Judecătoria

Sectorului 3 București, prin Sentința civilă nr. 6693 din 13 mai 2015, la

rându-i, a admis excepția de necompetență teritorială și, pe cale de consecință,

și-a declinat competența de soluționare a cererii de învestire cu formulă

executorie a contractelor indicate în petitul acțiunii, în favoarea

Judecătoriei Tecuci. A constatat ivit conflictul negativ de competență între

Judecătoria Tecuci și Judecătoria Sectorului 3 București și a trimis dosarul

Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a pronunța regulatorul de

competență.

Pentru a se desesiza,

Judecătoria Sectorului 3 București a constatat că, așa cum a reținut și

Judecătoria Tecuci, conform art. 181

1

din Legea nr. 71/2011 pentru

punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, învestirea cu

formulă executorie a contractului de ipotecă în vederea executării ipotecii

mobiliare prin vânzarea bunului ipotecat prevăzută la art. 2.445 C. civ. este

de competența judecătoriei în a cărei circumscripție își are domiciliul sau,

după caz, își are sediul creditorul.

Dar, prin cererea

care a făcut obiectul dosarului 1505/324/2015, petenta nu a solicitat (și nici

nu ar fi putut solicita) numai învestirea cu formulă executorie a contractelor

de ipotecă mobiliară, ci și a contractului de credit față de care contractele

de ipotecă sunt garanții, așa cum rezultă din minuta pronunțată în dosar

1395/324/2015 prin care s-a dispus disjungerea capătului de cerere privind

învestirea contractelor de ipotecă, de capătul de cerere privind învestirea

contractului de credit.

Or, contractul de

ipotecă nu este un titlu executoriu prin el însuși, ci numai împreună cu

contractul de credit aferent, atâta timp cât contractul de ipotecă este un

accesoriu, o garanție a unui contract de credit și nu are o existență de sine

stătătoare. Astfel și capătul de cerere având ca obiect învestirea cu formula

executorie a contractelor de ipotecă era capăt de cerere cu caracter accesoriu

și, pe cale de consecință, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 123 C.

proc. civ., conform cărora instanța competentă să judece cererea principală

este competentă să judece și cererile accesorii chiar dacă acestea din urmă ar

fi de competența teritorială exclusivă a unei alte instanțe.

Practic nici nu s-ar

putea admite ca actele aflate în interdependență dintre aceleași părți (cum

este contractul de credit cu contractele de garanție) să fie învestite de

instanțe diferite. În caz contrar s-ar ajunge și la o fragmentare a

raporturilor dintre părți raportat la instanțele de judecată, la o fragmentare

și a întregului proces de executare silită, învestirea cu formulă executorie

fiind urmărită de un creditor doar pentru a putea demara ulterior procedura

executării silite.

Dispozițiile art. 99

C. proc. civ. privind posibilitatea disjungerii și declinării acelor capete de

cerere care atrag competența unei alte instanțe, cu păstrarea doar a acelor

capete de cerere în raport de care o instanță este competentă, nu pot fi

aplicate în cauză pentru că acestea vizează numai competența materială, nu și

competența teritorială care vizează prezenta cauză.

Analizând conflictul

negativ de competență în condițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ.,

Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei Tecuci, având în vedere următoarele considerente:

Obiectul sesizării

instanței îl constituie învestirea cu formulă executorie a două contracte de

ipotecă mobiliară, încheiate pentru asigurarea executării obligației principale

rezultată dintr-un contract de nevoi personale.

Așa cum corect a

reținut Judecătoria Sectorului 3 București, contractele de ipotecă mobiliară

sunt accesorii contractului de credit, constituind garanții ale acestuia.

Potrivit art. 2344 C.

civ., ipoteca mobiliară are un caracter accesoriu, subzistând cât timp există

obligația pe care o garantează, potrivit regulii accesorium sequitur

principale, astfel că existența juridică a ipotecii va depinde în mare parte de

obligația principală. Consecința acestui fapt este că pentru a exista din punct

de vedere juridic, ipoteca presupune, obligatoriu ca premisă, o obligație

valabilă. Fiind lipsită de suportul său juridic, ipoteca fie nu se va putea

naște, fie va dispărea și ea odată cu stingerea creanței principale [conform

art. 2428 alin. (2) lit. a)].

De la această

trăsătură există și o excepție în situația stingerii dreptului la acțiune

privind acțiunea principală, prin prescripție extinctivă, ipoteca va putea

funcționa în continuare asigurând executarea obligației debitorului [art. 2540

alin. (1) C. civ.].

În acest context,

contractele de ipotecă, având un caracter accesoriu, pot fi puse în executare

silită, conform dispozițiilor art. 662 și urm. C. proc. civ., doar în situația

în care creanța pe care o garantează este constatată, la rândul său, în

cuprinsul unui titlu executoriu.

Conform art. 641 C.

proc. civ. republicat, în cazul învestirii cu formulă executorie, instanța

trebuie să verifice dacă înscrisurile întrunesc toate condițiile de formă

cerute de lege pentru a putea fi titluri executorii, precum și alte cerințe în

cazurile prevăzute anume de lege.

Mai mult, potrivit

art. 2430 C. civ., executarea ipotecii nu poate fi realizată decât în virtutea

unui titlu executoriu și pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă.

Or, îndeplinirea

condițiile de formă cerute de lege pentru a fi titlu executoriu în ipoteza

contractelor de ipotecă mobiliare nu se poate constata în lipsa reținerii

caracterului de titlu executoriu al creanței principale garantată prin

contractele de ipotecă mobiliară.

Prin urmare, în cauză

sunt incidente dispozițiile art. 123 C. proc. civ., conform cărora instanța

competentă să judece cererea principală (în speță Judecătoria Tecuci) este

competentă să judece și cererile accesorii chiar dacă acestea din urmă ar fi de

competența teritorială exclusivă a unei alte instanțe.

Pe de altă parte, în

cauză nu sunt incidente prevederile art. 181

1

din Legea nr. 71/2011,

astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 138/2014.

Astfel, prevederile

art. 181

1

se regăsesc în capitolul VII, secțiunea 1, al Legii nr.

71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil,

intitulată "Dispoziții tranzitorii și de punere în aplicare a cărții a V-a

"Despre obligații" a Codului civil", iar câmpul lor de aplicare

era destinat reglării tranzitorii a normelor de drept procedural după care se

judecă procesele și cererile în materie civilă sau comercială aflate în curs de

soluționare la data intrării în vigoare a Codului civil din 2009, acestea având

caracterul unor norme de competență tranzitorii speciale pentru anumite titluri

executorii, în speță, contractele de ipotecă mobiliară executate în vederea

vânzării bunurilor ipotecate prevăzută de art. 2445 C. civ.

Ulterior, prin art.

640

1

C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr.

138/2014 (devenit art. 641 după republicare), s-au stabilit norme de competență

de aplicare generale în privința cererilor de învestire cu formulă executorie a

titlurilor executorii, altele decât hotărârile judecătorești, în sensul

existenței unei competențe teritoriale alternative, între judecătoria în

circumscripția căreia se află domiciliul sau sediul creditorului ori al

debitorului, după caz.

De asemenea, prin

art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.

134/2010 privind C. proc. civ., s-a prevăzut faptul că, la data intrării în

vigoare a Codului de procedură civilă se abrogă orice alte dispoziții contrare,

chiar dacă sunt cuprinse în legi speciale.

Or, potrivit art. 54

alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru

elaborarea actelor normative, normele tranzitorii trebuie să asigure, pe o

perioadă determinată, corelarea celor două reglementări astfel încât punerea în

aplicare a noului act normativ să decurgă firesc și să evite retroactivitatea

acestuia sau conflictul între norme succesive.

Prin urmare, norma de

procedură ce stabilea o competență specială, prevăzută în art. 181

1

din Legea nr. 71/2011, fiind o normă tranzitorie, și-a încetat aplicabilitatea

odată cu intrarea în vigoare a normei generale prevăzute de art. 641 C. proc.

civ. (în forma modificată prin Legea nr. 138/2014).

Ca atare, în cauză

sunt incidente prevederile art. 641 alin. (2) C. proc. civ., modificat prin Legea

nr. 138/2014, potrivit cărora "Cererea de învestire cu formulă executorie

se soluționează de judecătoria în circumscripția căreia se află domiciliul sau

sediul creditorului ori al debitorului, după caz (...). Dacă domiciliul sau,

după caz, sediul creditorului se află în străinătate, creditorul va depune

cererea de învestire și la judecătoria în circumscripția căreia se află

domiciliul său ales."

Reglementarea redată

cuprinde, în prima teză, o competență teritorială alternativă, în sensul că

sunt competente, deopotrivă, a soluționa cererea de învestire cu formulă

executorie, judecătoria în circumscripția căreia se află domiciliul sau sediul

creditorului, precum și judecătoria de la domiciliul sau sediul debitorului.

Teza finală a textului procedural evocat vizează o altă situație - ce nu se

regăsește în speță -aceea în care, sediul creditorului se află în străinătate.

În această situație,

operează dispozițiile art. 116 C. proc. civ., textul procedural evocat

instituind posibilitatea de opțiune a reclamantului în alegerea instanței,

deoarece în toate cazurile de competență teritorială alternativă, reclamantul

este cel care face alegerea între mai multe instanțe, deopotrivă competente.

Textul prevăzut de

art. 116 C. proc. civ. trebuie interpretat în sensul că, odată alegerea făcută

de către reclamant, instanța competentă nu se poate dezînvesti prin declinarea

competenței de soluționare a cauzei, din oficiu, ori la cererea pârâtului,

însă, deopotrivă, nici reclamantul nu poate reveni asupra alegerii, în favoarea

unei alte instanțe competente.

În speță, raportat la

prevederile art. 641 alin. (2) C. proc. civ. mai sus-menționate, creditoarea a

avut alegerea între două instanțe deopotrivă competente, respectiv Judecătoria

Sectorului 3 București - ca instanță de la sediul creditoarei și Judecătoria

Tecuci - ca instanță de la domiciliul debitorului - cererea de învestire cu

formulă executorie a contractelor fiind introdusă pe rolul Judecătoriei Tecuci.

Pe de altă parte,

noțiunea de "sediu" al creditoarei din cuprinsul art. 641 alin. (2)

teza primă are în vedere instanța de la sediul central al instituției

(Judecătoria Sectorului 3 București), iar nu al sucursalei - entitate fără

personalitate juridică (Judecătoria Tecuci), astfel cum corect a reținut

Judecătoria Tecuci.

Așa fiind, Înalta

Curte constată că dreptul de opțiune al creditoarei a fost exprimat între două

instanțe deopotrivă competente teritorial în a soluționa cererea de învestire

cu formulă executorie, aceasta fiind introdusă pe rolul Judecătoriei Tecuci, așa

încât această instanță, în mod nelegal, s-a dezînvestit în favoarea

Judecătoriei Sectorului 3 București.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a

cererii în favoarea Judecătoriei Tecuci, în temeiul art. 641 alin. (2) C. proc.

civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 138/2014.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Tecuci.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 12 iunie 2015.

Procesat

de GGC - GV