ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4537/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, la data de 12 iulie 2011, reclamanta D.B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.F.P. anularea calificativului „necorespunzător” obținut cu ocazia evaluării performanțelor profesionale individuale pentru anul 2010, precum și suspendarea acestuia în temeiul art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004.

În motivare reclamanta a arătat că la data de 24 mai 011 a fost convocată prin e-mail, pentru data de 15 iunie 2011, la sediul pârâtei, în vederea evaluării profesionale pentru activitatea desfășurată în anul 2010. Prezentându-se la sediu, în urma interviului, i-au fost aduse la cunoștință obiectivele de performanță profesională pe care ar fi trebuit să le îndeplinească pe parcursul anului 2010, fiindu-i solicitate cu aceeași ocazie clarificări cu privire la unele documente emise de o comisie de control a A.N.F.P. anterior perioadei pentru care se realiza evaluarea.

La data de 28 iunie 2011 i-a fost adus la cunoștință calificativul necorespunzător ce i-a fost acordat ca urmare a notei finale obținute de 1,92, notă și calificativ ce au fost contestate de reclamantă, fiind anexată contestația nr. 304 din 01 iulie 2011. La data de 11 iulie 2011 i-a fost comunicat răspunsul la contestație cu adresa nr. 896170 din 07 iulie 2011, în sensul că a fost respinsă, ca nefondată, fiind menținute nota și calificativul acordate anterior. Ulterior comunicării răspunsului la contestație a formulat prezenta cerere de chemare în judecată, având în vedere că evaluarea s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Ordinului M.A.I. nr. 94/2011, evaluarea fiind făcută în mod arbitrar, cu caracter subiectiv.

La data de 22 iulie 2011 pârâta A.N.F.P. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii promovate de către reclamantă, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată La data de 29 iulie 2011 reclamanta a depus la dosarul cauzei precizare a acțiunii introductive, arătând că actul administrativ contestat este raportul de evaluare, solicitând anularea atât a calificativului, cât și a raportului de evaluare prin care a fost acordat acest calificativ, cu consecința obligării pârâtei la efectuarea evaluării profesionale în conformitate cu dispozițiile legale. Prin întâmpinarea depusă la data de 12 august 2011 pârâta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii astfel cum a fost completată cu capătul de cerere privind obligarea A.N.F.P.

de a efectua evaluarea în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare. În acest sens, pârâta a arătat că documentul în care a fost consemnat calificativul acordat nu reprezintă un act administrativ așa cum este acesta definit de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, neavând caracter executoriu. Pârâta a invocat și excepția inadmisibilității capătului de cerere privind obligarea sa la efectuarea unei evaluări a performanțelor profesionale individuale în acord cu legislația în vigoare, întrucât, pe de o parte, nu a fost urmată procedura prealabilă obligatorie prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, iar pe de altă parte instanța nu se poate substitui competențelor acordate Președintelui A.N.F.P.

în calitatea sa de șef ierarhic al reclamantei, cu privire la evaluare. Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că evaluarea activității desfășurate de către reclamantă în anul 2010 s-a făcut cu respectarea strictă a art. 3 alin. (1) și art. 10 – art. 13 din Ordinul nr. 94/2011, având la bază, ca elemente de referință, Ordinul Președintelui A.N.F.P. privind stabilirea atribuțiilor și responsabilităților directorilor centrelor de formare continuă, obiectivele profesionale individuale stabilite pentru perioada evaluată și criteriile de evaluare stabilite la art. 15 alin. (2) – (4) din același act normativ. Prin sentința nr. 438 din 5 octombrie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscală, admis în parte acțiunea precizată de petenta D.B., împotriva pârâtei A.N.F.P., având ca obiect suspendare executare act administrativ și anulare act administrativ.

A anulat raportul de evaluare a performanțelor profesionale pentru anul 2010 întocmit reclamantei de către A.N.F.P. și a obligat pârâta să întocmească un nou raport de evaluare pentru anul 2010. A respins petitele cererii privind anularea calificativului „necorespunzător” și cel privind suspendarea executării actului administrativ de acordare a calificativului. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele: În ceea ce privește excepția inadmisibilității petitului cererii de chemare în judecată privind anularea calificativului „necorespunzător” acordat reclamantei, urmare a evaluării activității aferente anului 2010, curtea de apel a constatat că este întemeiată, având în vedere următoarele considerente: Evaluarea profesională a reclamantei a fost efectuată în temeiul Ordinului nr. 94/2011 al M.A.I.

În conformitate cu dispozițiile art. 17 și 18 din acest act normativ evaluarea profesională se finalizează cu întocmirea raportului de evaluare, ce reprezintă act administrativ în accepțiunea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. Ca urmare, raportul de evaluare poate fi supus cenzurii instanței de contencios competente, conform dispozițiilor Legii contenciosului administrativ, să se pronunțe cu privire la legalitatea acestuia. Instanța judecătorească nu are competența de a acorda sau a modifica un calificativ acordat printr-un raport de evaluare. Procedând în acest mod instanța și-ar depăși atribuțiile judecătorești și s-ar substitui persoanei căreia îi revine, potrivit legii, competența de a realiza evaluarea.

În ceea ce privește cererea privind suspendarea executării actului administrativ privind acordarea calificativului, instanța de fond a respins-o cu motivarea că actul administrativ prin care a fost acordat calificativul nu deține calitatea de a fi executoriu pentru a fi analizate, cu privire la acesta, cerințele obligatorii pentru a se putea dispune suspendarea, reglementate de art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004. Caracter executoriu îl poate avea un eventual act administrativ emis în urma întocmirii raportului de evaluare prin care să fie dispuse modificări în privința raportului de serviciu al reclamantei. Cu privire la fondul cauzei prima instanță a reținut că prin fișa de evaluare a performanțelor profesionale ale reclamantei D.B., director C.R.F.C.A.P.L.

Craiova, întocmit la data de 15 iunie 2011 s-a stabilit nota finală a evaluării 1,92, fiindu-i acordat calificativul „nesatisfăcător”. Legiuitorul a reglementat prin Ordinul nr. 94/2011 al M.A.I., în mod exhaustiv desfășurarea procedurii de evaluare a performanțelor profesionale individuale ale personalului contractual încadrat în M.A.I., prin stabilirea unor proceduri etapizate, a unor criterii cu un grad cât mai înalt de obiectivitate, și care totodată sunt determinate și cuantificate, tocmai pentru a se asigura posibilitatea verificării respectării întregii proceduri de evaluare. În absența acestora s-ar introduce arbitrariul în procedura evaluării, lăsând astfel la latitudinea evaluatorului, respectarea sau nerespectarea anumitor etape sau criterii, situație contrazisă de caracterul imperativ al normelor privind procedura evaluării.

Din conținutul raportului de evaluare rezultă că obiectivele avute în vedere la evaluare au fost punctate cu note cuprinse între 1,5 și 2, deci sub nivelul maxim prevăzut, fără a exista o motivare a punctajului acordat. Curtea de apel a reținut că, orice decizie de natură a produce efecte privind drepturile și libertățile trebuie motivată, mai ales din perspectiva posibilității persoanei și a societății de a aprecia asupra legalității și temeiniciei măsurii, respectiv asupra respectării limitelor dintre puterea discreționară și arbitrariu. A accepta teza potrivit căreia autoritatea publică emitentă a actului nu trebuie să-și motiveze actele echivalează cu golirea de conținut a esenței democrației, a statului de drept bazat pe principiul legalității.

Obligația autorității emitente de a motiva actul administrativ constituie o garanție contra arbitrariului administrației publice și se impune mai ales în cazul actelor prin care se suprimă drepturi sau situații juridice individuale. De altfel, și în jurisprudența comunitară se reține că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis și trebuie să prezinte de o manieră clară și univocă algoritmul urmat de instituția care a adoptat măsura atacată, astfel încât să le fie permis persoanelor vizate să stabilească motivarea măsurilor și de asemenea să permită Curților Comunitare competența să efectueze revizuirea actului (cauza C367/1995). Așa cum a decis Curtea Europeană de Justiție, amploarea și detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerințele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanțele fiecărui caz, o motivare insuficientă sau greșită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actelor.

Mai mult, insuficiența motivării sau nemotivarea atrage nulitatea sau nevalabilitatea actelor comunitare (cauza C-41/1969). În concordanță cu legislația europeană, actul normativ în temeiul căruia s-a efectuat evaluarea profesională a reclamantei, Ordinul 94/2011, precizează, în mod expres obligația evaluatorilor de a motiva deciziile luate, conform art. 17 alin. (1) din ordin, aspect reiterat și în ceea ce privește contestația persoanei interesate, în art. 18 alin. (7) fiind stipulată obligația motivării deciziei luate. În concluzie, a reținut curtea de apel că actul administrativ atacat, raportul de evaluare a performanțelor profesionale, este nemotivat, iar sancțiunea pentru nemotivarea actului administrativ nu poate fi decât anularea acestuia.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta A.N.F.P., criticând-o din perspectiva motivelor prevăzute de art. 304 punctele 5, 6 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă susține următoarele: 1. Art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Hotărârea instanței de fond a fost dată de o instanță necompetentă, fiind nulă absolut, potrivit dispozițiilor art. 105 alin. (1) C. proc. civ. Arată recurenta că necompetența instanței de fond este o excepție de ordine publică, potrivit art. 159 pct. 2 C. proc. civ., coroborat cu art. 162 din același cod.

Recurenta motivează această critică de nelegalitate a hotărârii atacate prin prisma calității de personal contractual a intimatei - reclamante, astfel cum rezultă din Raportul de evaluare, precum și din toate actele depuse la dosarul cauzei, calitate care atrage competența materială a Tribunalului Dolj, secția civilă, complet specializat în soluționarea conflictelor de muncă, potrivit dispozițiilor art. 284 C. muncii. 2. Art. 304 pct. 6 C. proc. civ., Instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut, dispunând anularea raportului de evaluare a performanțelor individuale profesionale pe anul 2010, în condițiile în care, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, intimata-reclamantă a solicitat doar anularea calificativului „nesatisfăcător” obținut ca urmare a evaluării performanțelor individuale profesionale pe anul 2010, capăt de cerere care a fost respins, și nu a documentului în care a fost consemnat calificativul.

3. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Prima instanță nu a respectat dispozițiile art. 36 alin. (3) și ale art. 55 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (argumentată la punctul 1 al cererii de recurs). De asemenea, susține recurenta, instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și ale Ordinului nr. 94/2011 privind evaluarea performanțelor profesionale individuale ale personalului contractual încadrat în M.A.I., având în vedere că raportul de evaluare întocmit pentru reclamantă nu se înscrie în categoria actelor administrative, astfel cum sunt definite prin art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ și, prin urmare, nu poate fi cenzurat de instanța de contencios administrativ.

Se susține că acest act a fost întocmit de evaluatorul reclamantei, respectiv, de șeful său ierarhic Președintele A.N.F.P. și nu poate fi calificat a fi un act administrativ emis de A.N.F.P., în regim de putere publică. În cadrul acestui motiv, mai susține recurenta că evaluarea performanțelor profesionale individuale ale reclamantei s-a realizat cu respectarea strictă a Ordinului nr. 94/2011 și a avut ca elemente de referință: Ordinul Președintelui A.N.F.P. privind stabilirea atribuțiilor și responsabilităților directorilor centrelor de formare continuă și obiectivele profesionale individuale stabilite pentru perioada evaluată, potrivit criteriilor de evaluare stabilite la art. 15 alin. (2) - (4) din același act normativ.

Recursul este nefondat. Examinând sentința atacată, în raport de criticile formulate, de dispozițiile legale incidente în cauză, cât și în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat și urmează a fi respins, pentru considerentele în continuare prezentate. 1. Primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., prin care se invocă necompetența instanței de contencios administrativ în soluționarea cauzei nu poate fi primit, în raport de dispozițiile art. 159 1 alin. (2) C. proc. civ. Potrivit acestor dispoziții procedurale: „alin. (2) Necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la prima zi de înfățișare, în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului”.

Or, din verificarea actelor și lucrărilor dosarului de fond, Înalta Curte constată că nici judecătorul fondului și nici autoritatea pârâtă nu au înțeles să invoce necompetența materială a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, în soluționarea pricinii. Prin urmare, ridicarea acestei excepții de procedură, direct în fața instanței de recurs, nu respectă exigențele stabilite de legea procedurală prin textul citat mai sus, pentru invocarea necompetenței materiale de ordine publică. De altfel, autoritatea recurentă a încadrat această critică privind necompetența materială a instanței de fond în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care reglementează o altă ipoteză de nelegalitate a unei hotărâri judecătorești, ce excede motivului de necompetență invocat de recurentă.

În realitate, dezvoltarea acestui motiv de recurs se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., potrivit cărora „Modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere (…) 3. când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii”. Sintagma „în condițiile legii”, face trimitere tocmai la dispozițiile art. 159 1 alin. (2) C. proc. civ., pe care Înalta Curte le-a analizat mai sus, constatându-le incidența în speță. În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 162 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea se referă la alte excepții de procedură de ordine publică decât cea vizând necompetența materială, atâta vreme cât legiuitorul a înțeles să reglementeze distinct și prin norme imperative procedura de verificare/invocare a necompetenței materiale sau teritoriale de ordine publică.

2. Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., este, de asemenea, nefondat. Astfel, recurenta-pârâtă pretinde că instanța de fond a acordat mai mult decât ceea ce a cerut reclamanta prin acțiunea introductivă de instanță, astfel cum a fost precizată. Analizând conținutul cererii de chemare în judecată și a precizării formulate la data de 29 iulie 2011, Înalta Curte constată că instanța de fond și-a exercitat, în mod legal, rolul activ prevăzut de dispozițiile art. 129 C. proc. civ., în sensul că a stabilit care sunt pretențiile concrete deduse judecății de către reclamantă nu prin raportare la sensul literal al termenilor folosiți în acțiune, ci în raport de scopul, folosul practic urmărit de parte prin demersul judiciar.

Or, este evident că, prin solicitarea reclamantei de a se dispune reevaluarea performanțelor sale profesionale, în acord cu dispozițiile Ordinului nr. 94/2011, concomitent cu susținerea că actul administrativ, Raportul de evaluare, a fost întocmit cu nerespectarea dispozițiilor actului normativ menționat, aceasta nu urmărea altceva decât anularea efectelor acestui raport, cum în mod corect a reținut instanța de fond. În concluzie, prima instanță a soluționat cauza în limitele învestirii sale și cu respectarea cadrului procesual stabilit de reclamantă, astfel încât nu ne află în ipoteza pronunțării unei hotărâri plus petita, pentru a fi fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc.

civ. 3. Ultimul motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă (304 pct. 9 C. proc. civ.) vizează aplicarea greșită a legii de către instanța de fond, cu referire expresă la faptul că raportul de evaluare nu este act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ. Înalta Curte constată că Raportul de evaluare întocmit de instituția pârâtă prin conducătorul acesteia reclamantei, nu poate fi apreciat ca fiind un act de natură civilă, respectiv de dreptul muncii, luând în considerare doar statutul reclamantei de personal contractual. Calificarea juridică a raportului de evaluare trebuie făcută și prin raportare la calitatea de autoritate publică a instituției angajatoare, dar și prin prisma funcției de conducere exercitată de reclamantă.

Dacă reclamanta ar fi fost un simplu salariat angajat cu contract individual de muncă, iar instituția angajatoare s-ar fi comportat ca o persoană juridică de drept privat, atunci am fi putut vorbi despre existența unor raporturi de muncă reglementate de dreptul muncii ca drept comun. Or, într-o astfel de situație, clasică, nici nu se putea vorbi despre o evaluare a performanțelor profesionale a angajatului. În speță, este evident, că reclamanta, chiar dacă nu deține calitate de funcționar public are un statut special, reglementat de legi speciale, derogatorii de la dreptul comun, potrivit cărora autoritatea publică angajatoare are față de salariatul său și atribuții pe care și le exercită în regim de putere publică.

În acest context, este evident că, procedura de evaluare a unui Director de C.R.F.C.A.P.L., ca dimensiune a satisfacerii unui serviciu de interes public, nu poate fi efectuată înafara limitelor dreptului administrativ aplicabil la nivel instituțional. Prin urmare, astfel cum corect a reținut și prima instanță, evaluarea reclamantei prin acordarea calificativului nu putea fi constatată decât printr-un act administrativ supus cenzurii instanței de contencios administrativ. Așadar, critica formulată de recurenta-pârâtă A.N.F.P. cu privire la natura juridică a Raportului de evaluare este nefondată. În ceea ce privește argumentul recurentei-pârâte în sensul că evaluarea reclamantei s-a efectuat cu respectarea dispozițiilor Ordinului nr. 94/2011, acesta nu reprezintă o critică veritabilă adusă raționamentului juridic expus de curtea de apel, care, a apreciat nelegalitatea Raportului de evaluare, exclusiv prin prisma nemotivării acestuia.

Or, recurenta-pârâtă nu a înțeles să formuleze critici asupra acestor considerente ale instanței de fond vizând lipsa motivării actului administrativ atacat, astfel încât, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este temeinică și legală și din această perspectivă. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.N.F.P., împotriva sentinței nr. 438 din 5 octombrie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 noiembrie 2012.