ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 715/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 169 din 24 martie 2009 a Tribunalului Cluj s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantele P.M. și P.C. împotriva pârâtului Primarul Municipiului Cluj având ca obiect obligația de a face. Pârâtul a fost obligat să emită în favoarea reclamanților dispoziția de soluționare a Notificării din 14 noiembrie 2001 cu privire la imobilul situat în Cluj, înscris în C.F. S-a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor cominatorii. Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele P.M.

și P.C. și pârâtul Primarul Municipiului Cluj Napoca iar prin Decizia civilă nr. 204 din 29 iunie 2009 a Curții de Apel Cluj s-a respins apelul reclamantelor reținându-se următoarele considerente: Prin notificarea înregistrată la 14 noiembrie 2001 la B.E.J. C.M. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Primarul Municipiului Cluj Napoca solicitând modificarea ei în sensul exonerării de la plata cheltuielilor de judecată la care a fost obligat. Astfel criticile aduse hotărârii instanței de apel, vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul invocă dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 492 din 8 iunie 2006, prin care s-a reținut că prerogativa instanței de a cauzei, cu prilejul cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial cuvenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară, cu cât respectivul onorariu convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, susține recurentul opozabilitatea față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanța prin hotărârea judecătorească prin al cărui efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil.

Recurentul în susținerea motivului de recurs invocat, mai învederează că în sensul celor arătate este și jurisprudența C.E.D.O. care legat de cheltuielile de judecată a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care ele constituie cheltuieli necesare ce au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil. În aceeași idee se mai învederează și volumul mare al dosarelor de revendicare, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 având în verificare peste 4.000 de dosare în revendicarea unor imobile. Un alt aspect invocat de recurent legat de greșita interpretare și aplicare a legii raportat la dispozițiile art. 274 C. proc. civ., est legat de faptul că nu există culpă procesuală în condițiile în care nu s-a opus admiterii acțiunii reclamantelor, iar în condițiile emiterii Dispoziției nr. 1179 din 27 februarie 2009 ce a fost comunicată reclamantelor sunt incidente dispozițiile art. 275 C. proc.

civ., sens în care solicită examinarea de la plata cheltuielilor de judecată. Intimatele P.M. și P.C. prin întâmpinarea depusă la filele 8 - 10 s-au opus admiterii recursului. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefundat pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată la cerere, să plătească cheltuieli de judecată. Acordarea cheltuielilor de judecată în temeiul acestui text de lege are la bază culpa procesuală a părții căzute în pretenții. Art. 275 C. proc. civ. prevede că pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere, înainte de chemarea sa în judecată.

Obiectul acțiunii introductive de instanță, intentată de reclamante împotriva pârâtului înregistrată la 5 februarie 2009, l-a constituit obligarea pârâtului la emiterea dispoziției motivate de soluționare a notificării depuse în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 prin executorul judecătoresc. Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau după caz de la depunerea actelor doveditoare potrivit art. 2, entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația să se pronunțe prin decizie sau după caz prin dispoziție motivată, asupra notificării. Prin urmare, pârâtul avea obligația în temeiul dispozițiilor legale susmenționate, să se pronunțe cu privire la notificarea reclamantelor printr-o dispoziție notificată în termenul de 60 de zile de la depunerea notificării.

Prin nesoluționarea notificării în termenul legal și nici până la formularea hotărârii de prima instanță, culpa procesuală a pârâtului este pe deplin dovedită astfel că în mod legal a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată. Astfel susținerile recurentului sunt nu numai nefondate, dar și lipsite de suport probator, în condițiile în care la prima instanță pârâtul nu a depus nici întâmpinare și nici un alt act din care să rezulte poziția sa de neopunere la pretențiile reclamantelor. Astfel este de observat că pârâtul nu numai că nu și-a exprimat poziția sa procesuală față de acțiunea reclamantelor la instanța de fond, dar nici măcar nu a răspuns adresei din 12 februarie 2009 (fila 14 dosarul instanței de fond) prin care i se solicită comunicarea actelor din Dosarul intern nr. 3350 ce cuprinde notificarea reclamantelor în temeiul Legii nr. 10/2001.

Ca atare, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, a fost dispusă prin prisma dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., și a culpei procesuale a pârâtului rezultată fără posibilitate de echivoc, din actele dosarului instanței de fond. Actele normative invocate de recurent nu conțin nici o prevedere care să îl exonereze pe recurent de la plata cheltuielilor de judecată, atunci când nu își îndeplinește obligațiile ce îi revin din dispozițiunile Legii nr. 10/2001. Este fără relevanță și susținerea recurentului că ar fi emis Dispoziția nr. 1179 la 27 februarie 2009, câtă vreme el se afla în întârziere de peste 7 ani înainte de înregistrarea acțiunii introductive de instanță. Față de cele expuse, instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., culpa procesuală a pârâtului fiind pe deplin dovedită prin neîndeplinirea obligației legale de emitere a dispoziției de soluționare a notificării în temeiul prevăzut de art. 26 alin. 1 din Legea nr. 10/2001. Față de cele expuse, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și nici alt motiv de nelegalitate de odine publică, Înalta Curte urmează a respinge recursul pârâtului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul pârâtului Primarul Municipiului Cluj Napoca împotriva Deciziei nr. 204/ A din 29 iunie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2010.