ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6633/2011

Prin Sentința civilă nr. 216 din 10 martie 2010, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC C.A. SA, prin lichidator P.R., a fost admisă excepția tardivității completării de acțiune prin care a fost atrasă în proces pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a fost respinsă plângerea formulată în contradictoriu cu cele două pârâte, în baza excepțiilor menționate mai sus; a fost respinsă plângerea față în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca și, în consecință, a fost menținută în întregime dispoziția nr. 2895/2006 emisă de către pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut următoarele: Pârâta SC C.A. SA nu are atribuții în legătură cu procedura de restituire a imobilelor preluate abuziv în patrimoniul statului, prin urmare, această parte este lipsită de calitate procesuală în cauză, plângerea fiind respinsă față de această parte în baza excepției. Față de chemarea în judecată a pârâților Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, și Primarul municipiului Cluj-Napoca, instanța a apreciat că Primarul stă în proces în calitate de reprezentant al unității administrativ-teritoriale, respectiv a unității deținătoare, Municipiul Cluj-Napoca, astfel încât, în cauză, este vorba de fapt de aceeași persoană juridică. Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a invocat tardivitatea introducerii cererii în raport cu depășirea termenului procedural prevăzut de art. 132 C. proc.

civ. pentru modificarea acțiunii, astfel încât față de această pârâtă plângerea a fost respinsă în baza excepției tardivității. Imobilul în litigiu, apartamentul nr. 2 din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. Lotrului, nr. 8, a trecut în proprietatea Statului Român, în baza Legii nr. 4/1973, fiind preluat de la antecesorii reclamantului, V.A. și I. În baza Legii nr. 112/1995, imobilul a fost vândut către foștii chiriași. După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul a depus notificare în termenul legal, solicitând restituirea în natură a imobilului. Din cauza faptului că imobilul a fost vândut către chiriași, acesta nu a mai putut fi restituit în natură, prin dispoziția de soluționare a notificării nr. 2895/2006 propunându-se acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 247/2005, Titlul VII.

Reclamantul nu este de acord cu această propunere, apreciind că modalitatea de despăgubire în condițiile dispoziției nr. 2895/2006 nu poate reprezenta o reparație echitabilă. O reparație echitabilă, în viziunea reclamantului, o constituie acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii sau despăgubiri bănești. Pe de altă parte, se pune și problema terenului aferent apartamentului nr. 2, înscris în cartea funciară colectivă a imobilului. În plus, având în vedere că notificarea reclamantului a fost soluționată cu întârziere și având în vedere că nici în prezent reclamantului nu i-a fost acordată reparația prevăzută de Legea nr. 10/2001, consideră potrivit să fie obligat pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca la plata unor daune cominatorii până la acordarea efectivă a unor măsuri reparatorii.

Instanța nu și-a însușit, însă, punctul de vedere al reclamantului. În ceea ce privește terenul, instanța a verificat raportul de expertiză depus la dosar. Potrivit acestui raport, există o suprafață liberă de teren, în spatele construcției, 161 m.p. teren, însă terenul nu poate fi acordat în natură, deoarece, pe de o parte, nu există o cale de acces la drumul public, iar, pe de altă parte, deservește cele două apartamente din imobil. Cu privire la acordarea de bunuri în compensare, s-a depus la dosar din partea autorităților administrative o adresă din care rezultă că nu există o listă de bunuri sau servicii, care să poată fi acordate în compensare, în temeiul Legii nr. 10/2001. Deși există o practică judiciară în ultimul timp potrivit căreia se atribuie bunuri în compensare în baza Legii nr. 10/2001, din domeniul privat al Statului, respectiv al unității administrativ-teritoriale, reclamantul nu a identificat un astfel de bun.

Cu referire la despăgubirile bănești, instanța a reținut următoarele: Practica recentă a instanțelor judecătorești a admis posibilitatea acordării directe a despăgubirilor bănești corespunzătoare valorii imobilului, stabilită în baza standardelor internaționale de evaluare, având în vedere lipsa de eficiență a procedurii prevăzute în Titlul VII, interpretându-se că această lipsă de eficiență a procedurii conduce la încălcarea Protocolului nr. 1 la C.E.D.O., dreptul la reparație și reparația în sine ajungând să fie iluzorii. Deși, la dosar, s-a efectuat o expertiză de evaluare a bunului imobil solicitat de către reclamant, existând, astfel, o valoare certă, instanța nu poate acorda despăgubiri bănești directe către reclamant, având în vedere lipsa cadrului procesual adecvat pentru soluționarea acestui capăt de cerere.

În baza art. 11 și 20 din Constituție, dispozițiile tratatelor internaționale au prioritate față de dreptul intern. În baza textelor menționate, judecătorul național poate da eficiență Protocolului nr. 1 la C.E.D.O., lăsând neaplicabile dispozițiile dreptului intern referitoare la modalitatea de stabilire și plată a despăgubirilor. În acest context, se impune atragerea răspunderii directe a Statului Român, prin organele sale cu atribuții directe în procedura de restituire, Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. În cauză însă, a fost chemată în judecată doar Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și nu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în nume propriu.

Nu a fost chemat în judecată și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. Pe de altă parte, așa după cum s-a menționat anterior, și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a fost atrasă în proces, cu depășirea termenului procedural prevăzut de art. 132 C. proc. civ., iar această parte a invocat tardivitatea introducerii cererii în această modalitate, instanța acceptând acest punct de vedere al pârâtei. Prin urmare, în cauză, instanța nu poate acorda despăgubirile solicitate de către reclamant. Cu referire la daunele cominatorii, având în vedere cele arătate deja, instanța a apreciat că și acestea sunt neîntemeiate. Pe de-o parte, având în vedere soluționarea notificării, nu mai pot fi acordate daune cominatorii, ci eventual, daune compensatorii pentru soluționarea cu întârziere și depășirea termenului legal de soluționare.

Cu privire la daunele cominatorii, până la despăgubirea efectivă, acestea nu pot fi acordate, în lipsa unor motive pertinente de admitere a acțiunii, rămânând ca procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 să-și urmeze cursul. Prin Decizia civilă nr. 287/A din 21 octombrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a admis, în parte, apelul declarat de reclamantul N.S.E. împotriva Sentinței civile nr. 216 din 10 martie 2010 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o parțial, în sensul că a admis plângerea formulată de reclamant împotriva dispoziției nr. 2895/31 august 2006 emisă de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, pe care a anulat-o și, în consecință: A stabilit dreptul reclamantului la despăgubiri bănești în sumă de 40.342 euro sau echivalentul în RON la data plății pentru apartamentul nr. 2 din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. Lotrului nr. 8, ap. 2, nr. top 5783/II din CF ind.

nr. 36043 Cluj. S-a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate. A fost obligat pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca să-i plătească reclamantului apelant cheltuieli de judecată în sumă de 5.022 RON, în primă instanță și apel. Pentru a pronunțat această decizie, Curtea a reținut următoarele: Prin dispoziția nr. 2895/31 august 2006 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca, s-a propus acordarea de despăgubiri pentru diferența de despăgubiri primite, indexate cu indicele de inflație și valoarea reală a locuinței, în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor, pentru apartamentul nr. 2, situat în Cluj-Napoca, str. Lotrului nr. 8, în favoarea reclamantului, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Prin Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. ultim C. proc. civ., s-a statuat că „prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005”. Altfel spus, pentru dispozițiile emise ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, cum este și cea a obiectului prezent (dispoziția nr. 2895/31 august 2006 emisă de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca), sunt aplicabile dispozițiile art. 16 și urm. din titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Legea națională obligă persoanele ale căror imobile au fost preluate de stat abuziv la parcurgerea unei proceduri în două etape administrative succesive, fiecare urmată de o etapă jurisdicțională, ceea ce duce la prelungirea excesivă a procedurii, respectiv la încălcarea termenului rezonabil prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În ce privește Fondul „Proprietatea”, se constată că acesta nu funcționează de o manieră susceptibilă să asigure o indemnizație efectivă, ceea ce echivalează cu o absență totală a indemnizației, încălcând, astfel, art. 1 din Protocolul 1. Față de aceste motive, instanța de apel a apreciat că textele art. 16 - 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 sunt neconstituționale, raportat la art. 16 alin. (1) și art. 20 alin. (2) din Constituție.

În plus, aceste texte invocate ca fiind neconstituționale, introduc un tratament juridic discriminatoriu între persoane aflate în situații juridice identice, respectiv a celor care au formulat notificări în același termen prevăzut de lege, însă notificarea lor a fost soluționată de organul abilitat de lege în termene diferite, independente de voința persoanelor îndreptățite. Instanța de fond a reținut că, deși, la dosar, s-a făcut o expertiză de evaluare a bunului în litigiu, aceasta nu poate acorda despăgubiri bănești către reclamant, având în vedere lipsa cadrului procesual adecvat pentru soluționarea acestui capăt de cerere, respectiv în cauză a fost chemată în judecată doar Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și nu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în nume propriu și nici Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Curtea a apreciat că nu este necesară chemarea în judecată a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și a Statului Român, pin Ministerul Finanțelor, atâta vreme cât se contestă dispoziția emisă de primar în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, iar dispoziția primarului, ca și hotărârea judecătorească ce o suplinește, pot fi înscrise în cartea funciară în opozabilitate cu Statul Român. În ce privește plata despăgubirilor, acestea nu cad în sarcina primarului sau a consiliului local. Este adevărat că, în privința persoanei debitorului, în practica instanțelor, s-au ivit dificultăți în ceea ce privește executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost stabilite sume de bani cu titlu de măsuri reparatorii prin echivalent, punându-se problema reprezentării statului în faza execuțională.

Statul, prin legile adoptate, a atribuit competența de soluționare a notificărilor formulate de persoanele îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate de stat abuziv anumitor persoane juridice, care nu au, însă, obligația de a acorda efectiv măsurile reparatorii prin echivalent, acestea urmând să fie plătite de alte organe. Câtă vreme primarul are atribuția legală de a soluționa notificarea doar în sensul de a stabili dacă imobilul poate fi restituit în natură sau nu, iar dacă nu poate fi restituit în natură, are obligația constatării dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent, plata sumelor de bani nu revine nici acestuia, nici unității administrativ-teritoriale, ci statului însuși, prin Ministerul Finanțelor.

Curtea a apreciat că, în cauză, contrar argumentelor Tribunalului, se impune ca instanța să statueze pe fondul pretențiilor reclamantului, conform Deciziei nr. XX/2007, cu privire la competența instanței de a judeca pe fond plângerea împotriva deciziei/dispoziției de soluționare a notificării și a Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare pronunțate în recurs în interesul legii.

Este adevărat că ultima decizie se referă la admisibilitatea acțiunilor de drept comun sub imperiul legii speciale, însă considerentele ei sunt relevante în ceea ce privește indemnizarea efectivă a persoanelor îndreptățite, întrucât Curtea analizează concordanța dintre legislația internă și Convenție, sub acest aspect ajungând la concluzia că, în considerarea jurisprudenței C.E.D.O., referitoare la cadrul legislativ intern în ceea ce privește indemnizarea efectivă a fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia, măsurile reparatorii prevăzute de legislația națională sunt iluzorii, astfel că, în condițiile în care bunul nu mai poate fi restituit în natură, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.

Conform considerentelor acelorași decizii, instanțele, constatând neconcordanța legislației interne cu dispozițiile Convenției, pot înlătura dispozițiile legislației interne și, în aplicarea Convenției, să stabilească despăgubiri bănești la valoarea de circulație a imobilului, ceea ce constituie o indemnizare efectivă a persoanei îndreptățite, inclusiv în lumina jurisprudenței Curții Europene. În acest sens, este și jurisprudența recentă a C.E.D.O., respectiv hotărârea pronunțată în cauza Katz contra României, din 20 ianuarie 2009. Referitor la o posibilă încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție, jurisprudența recentă a C.E.D.O. (cauza Faimblat contra României) vorbește de absența prelungită a despăgubirilor echitabile în cazul imposibilității restituirii în natură, însă reține că remediul îl constituie stabilirea unor despăgubiri bănești chiar de către instanța civilă sesizată cu o plângere împotriva deciziei de soluționare a notificării.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în prezent, s-a pronunțat, la 12 octombrie 2010, hotărârea pilot Atanasiu împotriva României, prin care Curtea Europeană a statuat faptul că disfuncționalitățile mecanismului de restituire și despăgubire adoptat de Statul Român persistă chiar și după adoptarea hotărârilor Faimblat și Katz, statul fiind obligat să ia de urgență măsuri cu caracter general, care să poată conduce la o realizare efectivă a dreptului la restituire sau despăgubire, menținând un just echilibru între diferitele interese implicate. Apartamentul nr. 2, ce face obiectul notificării formulată de reclamant, nu poate fi restituit în natură, având în vedere că, prin Sentința civilă nr. 8369/29 octombrie 2007 a Judecătoriei Cluj-Napoca irevocabilă, a fost respinsă acțiunea reclamantului împotriva pârâților Municipiul Cluj-Napoca, S.A.

și S.I., având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare. Din documentația tehnică efectuată, în cauză, de expert P.A., rezultă că valoarea de circulație a apartamentului nr. 2, cu nr. top 5783/II din Cf ind. 36043 Cluj, ce nu poate fi restituit în natură, este de 40.342 euro sau echivalentul în RON la data plății. Pentru aceste motive, Curtea a admis plângerea formulată de reclamant împotriva dispoziției nr. 2895/31 august 2006 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca, pe care a anulat-o și, în consecință, a stabilit dreptul reclamantului la despăgubiri bănești în sumă de 40.342 euro sau echivalentul în RON la data plății pentru acest apartament. În ce privește cererea reclamantului de restituire în natură a terenului aferent apartamentului nr. 2, respectiv 307 m.p.

și, în subsidiar, a suprafeței de 161 m.p., Curtea a constatat că această cerere este neîntemeiată, având în vedere că, prin notificarea formulată, reclamantul a solicitat să se dispună măsuri reparatorii constând în restituirea în natură doar a apartamentului 2, fără a solicita aplicarea măsurilor reparatorii și pentru teren. De altfel, în CF ind. 36043 este evidențiat doar apartamentul nr. 2, fără teren, în legătură cu care reclamantul solicită să-i fie aplicate măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Celelalte dispoziții apelate au fost menținute. Pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, fiind în culpă procesuală, în baza art. 274 C. proc. civ., a fost obligat să plătească apelantului suma de 5.022 RON cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, criticând-o pentru următoarele motive: 1. Instanța de apel, în mod greșit, a stabilit dreptul reclamantului la despăgubiri bănești în suma de 40.342 euro sau echivalentul în RON la data plații pentru apartamentul nr. 2 din imobilul situat la adresa mai sus indicată, întrucât, în speță, sunt incidente prevederile Titlului VII, din Legea nr. 247/2005, care reglementează regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Dispozițiile prezentului titlu sunt aplicabile și despăgubirilor propuse prin decizia motivată a conducătorului instituției publice implicate în privatizare, sau după caz, prin ordinul Ministrului Finanțelor Publice, în temeiul art. 32 alin. (3), din Legea nr. 10/2001.

Măsurile reparatorii se acordă pe baza unei evaluări. Aceste evaluări se fac de către persoana fizică sau juridică cu experiență semnificativă în domeniu, competentă în evaluare pe piața proprietăților imobiliare, care cunoaște, înțelege și poate pune în aplicare, în mod corect, acele metode și tehnici recunoscute care sunt necesare pentru efectuarea unei evaluări credibile în conformitate cu Standardele Internaționale de Evaluare, și care este membru al unei asociații naționale profesionale de evaluare recunoscute ca fiind de utilitate publică, având calitatea de evaluator independent. Standardele Internaționale de evaluare sunt standardele editate de Comitetul pentru Standarde Internaționale de Evaluare-IVSC.

În această situație, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, după procedura prevăzută în prezenta lege, urmează să procedeze la acordarea unor despăgubiri juste și echitabile în raport cu practica jurisdicțională internă și internațională, având ca obiect cauze prin care s-au stabilit despăgubiri pentru imobilele preluate în mod abuziv de Statul Român. Pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, s-a constituit, în subordinea cancelariei Primului-Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire.

Potrivit art. 16, pct. 5, secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat, cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare, pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire. 2. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, în cuantum de 5.022 RON (reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanța și în apel), acestea, în mod greșit, au fost stabilite în sarcina pârâtului Primarul municipiului Cluj-Napoca.

Recurentul invocă dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 492 din 08 iunie 2006. Astfel, Curtea Constituțională a reținut că prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune, în mod necesar, ca acesta sa-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărui efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil.

În sensul celor arătate este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil. Recurentul pârât a solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei atacate, în sensul păstrării hotărârii primei instanțe. Intimatul reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analizând decizia civilă atacată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: 1. La data emiterii dispoziției nr. 2895/2006, de către pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, erau în vigoare dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevăd măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele vândute cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. Dacă persoanele îndreptățite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflației, și valoarea corespunzătoare a imobilului.

Alin. (3) din același articol menționează formele de reparație prin echivalent, constând în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, respectiv Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Așadar, potrivit legislației în vigoare, despăgubirile bănești nu sunt prevăzute ca formă de reparație în echivalent în cazul imobilelor preluate de stat și înstrăinate în condițiile Legii nr. 112/1995, ca, de altfel, pentru niciun alt caz de preluare abuzivă în sensul Legii nr. 10/2001.

Astfel, în dispozițiile art. 1 alin. (2) și, respectiv, art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, sunt prevăzute măsurile reparatorii prin echivalent reglementate de această lege, aceleași cu cele enumerate în 20 alin. (3). În ceea ce privește neconcordanța între dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și Constituția în vigoare, pretinsa nefuncționare a Fondului „Proprietatea” și consecințele acesteia asupra respectării sau nu a art. 1 din Protocolul nr. 1, precum și consecințele parcurgerii a două proceduri administrative pentru obținerea titlurilor de despăgubire în legătură cu respectarea termenului rezonabil prevăzut de art. 6 din Convenție, toate aceste argumente avute în vedere de Curte la admiterea apelului declarat de reclamant nu pot fi analizate în prezentul litigiu, respectiv în procedura contestației întemeiată pe Legea nr. 10/2001 și în contradictoriu cu Primarul municipiului Cluj-Napoca, care a înstrăinat imobilul către foștii chiriași, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Aceasta deoarece, de implementarea corectă, coerentă și eficientă a unui act normativ, care să asigure finalitatea dispozițiilor pe care le cuprinde în materie de reparație acordată pentru foștii proprietari, deposedați abuziv de bunurile lor, în perioada regimului comunist, nu poate răspunde decât Statul, prin organul său reprezentativ competent, și anume Ministerul Finanțelor Publice, iar nu fostul deținător al bunului, și anume pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca. Cât privește considerațiile instanței de apel în sensul că pârâtul sus-menționat nu va plăti el despăgubirile bănești recunoscute în favoarea reclamantului, ci Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al statului, cu atribuții de plată a sumelor de bani datorate de stat, acestea nu pot fundamenta soluția pronunțată de Curte.

Contrar acestor considerente, Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat la plata unei sume de bani stabilite în urma unei proceduri judiciare la care nu a participat, iar înscrierea deciziei Curții de Apel în cartea funciară nu poate fundamenta o astfel de obligație pentru Minister. În caz contrar, s-ar încălca dreptul la apărare al persoanei împotriva căreia s-ar executa o hotărâre judecătorească pronunțată într-un litigiu în care aceasta, neparticipând la judecată, nu a avut posibilitatea prezentării susținerilor și mijloacelor de probă prin care ar fi putut combate pretențiile reclamantului. Neexistând cadrul procesual în care să se poată analiza dreptul reclamantului la despăgubiri bănești în raport cu toate aspectele menționate mai sus, constatarea dreptului acestei părți la obținerea unor astfel de despăgubiri în contradictoriu cu o persoană ce nu le poate plăti, respectiv pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, apare ca lipsită de finalitate.

În același sens, deciziile pronunțate în soluționarea unor recursuri în interesul legii, avute în vedere de Curte, și anume Deciziile nr. 20/2007 și nr. 33/2008 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nu au relevanță în cauză. În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală în ceea ce privește stabilirea dreptului reclamantului la despăgubiri bănești în sumă de 40.342 euro sau echivalentul în RON la data plății, pentru apartamentul în litigiu. 2. Cât privește obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în fazele procesuale anterioare, o astfel de obligație nu mai subzistă în sarcina sa față de soluția ce se va pronunța asupra recursului de față și de dispozițiile art. 274 C. proc.

civ. Reclamantul este cel căzut în pretenții, în înțelesul textului de lege menționat, cu consecința imposibilității recuperării, de către acesta, a sumelor de bani efectuate în litigiul de față. Față de considerentele pentru care recurentul nu mai poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte nu a mai procedat la analiza criticilor formulate de recurent în legătură cu sumele de bani datorate cu acest titlu. În raport cu aceste argumente, în baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prezenta instanță va admite recursul declarat de pârât, va modifica decizia atacată și, pentru aceleași considerente, în baza art. 296 din Cod, va respinge apelul declarat de reclamant împotriva hotărârii primei instanțe, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E: Admite recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca împotriva Deciziei civile nr. 287/A din 21 octombrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și de familie. Modifică decizia, în sensul că: Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul N.S.E. împotriva Sentinței civile nr. 216 din 10 martie 2010 a Tribunalului Cluj, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 septembrie 2011.