ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2312/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalul Arad, reclamanta Biserica Evanghelică Arad a solicitat, în

contradictoriu cu pârâta Biserica Evanghelică Lutherană din România, anularea

Hotărârilor Adunării Sinodului Bisericii Evanghelice Lutherane Române adoptate

la data de 2-3 octombrie 2008, arătând că hotărârile au fost adoptate cu

încălcarea prevederilor Statutului Bisericii Evanghelice Lutherane Române, dar

și cu încălcarea Legii nr. 52/2003.

Prin întâmpinare,

pârâta Biserica Evanghelică Lutherană din România a invocat excepția

necompetenței materiale a Tribunalului Arad, excepția lipsei procedurii

prealabile și excepția lipsei calității de reprezentant a preotului paroh T.B.,

iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 369

din 25 februarie 2009, Tribunalul Arad a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara.

Prin sentința nr. 220

din 22 aprilie 2010, Curtea de Apel Timișoara, a respins acțiunea formulată de

reclamanta Biserica Evanghelică Lutherană Arad în contradictoriu cu pârâta

Biserica Evanghelică Lutherană din România, având ca obiect anulare acte

administrative.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că excepția de

necompetență generală a instanțelor judecătorești este neîntemeiată, având în

vedere că potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 489/2006

cultele religioase sunt persoane juridice de utilitate publică asimilate

autorităților publice.

Totodată, prima

instanță a respins ca neîntemeiată și excepția lipsei calității de

reprezentant, întrucât procura specială și cea judiciară depuse la dosar,

conferă numitului T.B. calitatea de mandatar al reclamantei.

Pe fondul cauzei,

Curtea de apel, a apreciat că nu poate fi reținută susținerea reclamantei,

potrivit căreia Adunarea Sinodului ar fi avut loc în secret, fără convocarea

legală a membrilor Sinodului, întrucât delegații aleși de Parohia Arad pentru a

participa la adunările Sinodului se regăsesc pe listele sinodului care a avut

loc la Brașov în data de 2-3 octombrie 2008, precum și în borderoul de

prezentare a convocărilor.

În ceea ce privește

problema înființării unui nou protopopiat, instanța de fond a reținut că nu a

existat o recunoaștere oficială potrivit Statutului și Regulamentului Organic

al Bisericii Evanghelice Lutherane Române, astfel că Parohia Arad a fost

reprezentată în mod corect de către membrii reprezentanți ai Protopopiatului

Cluj, aleși la data de 4 iunie 2006.

Referitor la oportunitatea

hotărârilor adoptate în cadrul Sinodului, Curtea de apel a constatat că instanța

nu poate aprecia asupra acestui aspect, întrucât nu se poate substitui forului legislativ,

suprem al Bisericii Evanghelice Lutherane Române.

S-a mai arătat în considerentele

sentinței atacate că nici susținerile privind încălcarea Legii nr. 52/2003 nu sunt

întemeiate, având în vedere că adunarea Sinodului a avut loc cu respectarea Statutului

și Regulamentului și cu participarea tuturor membrilor de drept sau aleși ai celor

trei protopopiate ale Bisericii Evanghelice Lutherane Române.

Împotriva acestei sentințe

a formulat recurs reclamanta Biserica Evanghelică Lutherană Arad, susținând că hotărârea

atacată este nelegală și netemeinică pentru următoarele motive, respectiv argumente:

- pârâta nu a făcut dovada

alegerii a 8 delegați permanenți care să participe la întrunirile Sinodului, adeverința

prezentată în acest sens nefiind concludentă, deoarece emană de la însăși pârâtă;

- Protopopiatul Sfânta

Treime, din care face parte recurenta - reclamantă, nu a fost invitat la Adunarea

Sinodului din 2 și 3 octombrie 2008 și nu a avut reprezentant, fiind încălcate prevederile

art. 51 lit. b) din Statutul Bisericii Evanghelice Lutherane din România - conform

cărora Sinodul este legal întrunit dacă fiecare protopopiat este reprezentat.

- instanța de fond, în

mod nelegal, nu a desființat actele prin care i-a fost încălcat dreptul de a participa

activ la conducerea bisericii.

Recurenta nu și-a încadrat,

în drept, din punct de vedere procedural, motivele de recurs.

La termenul din 8 februarie

2011 instanța, din oficiu, a invocat, ca motiv de recurs de ordine publică, în temeiul

art. 306 alin. (2) cu referire la art. 304 pct. 3 C. proc. civ., necompetența generală

a instanțelor judecătorești de a se pronunța cu privire la obiectul acțiunii, respectiv

anularea hotărârilor adoptate de Sinodul Bisericii Evanghelice Lutherane din România

din data de 2-3 octombrie 2008.

Analizând actele și lucrările

dosarului de fond, precum și normele legale incidente, respectiv Legea nr. 489/2006

privind regimul general al cultelor religioase, Contribuția României și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, dar și Deciziile 640 și 797/2008 ale Curții Constituționale,

Înalta Curte constată că excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești

este întemeiată, urmând a fi admisă, pentru următoarele considerente:

Hotărârile adoptate de

Sinodul Bisericii Evanghelice din România din data de 2-3 octombrie 2008 au vizat

două domenii distincte, respectiv începerea procedurii disciplinare împotriva unor

preoți și adoptarea unor modificări la Canonul, Normele Bisericii Evanghelice Lutherane

din România - Regulamentul Organic al Casei de Pensii și Ajutor a Bisericii.

În ceea ce privește hotărârea

privind începerea procedurii disciplinare, aceasta este supusă doar jurisdicției

interne, fiind aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare și canonice potrivit

art. 26 din Legea nr. 489/2006. Mai mult, prin Decizia Curții Constituționale

nr. 797/2008 s-a stabilit că "instanțele de judecată nu sunt competente să

exercite funcția de înfăptuire a justiției în cadrul cultelor religioase pentru

acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în această

materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice

proprii acelor culte", competența generală a instanțelor judecătorești fiind

exclusă.

Cât privește hotărârile

care vizează modificări ale Canonului. Normele Bisericii Evanghelice Lutherane din

România și ale Regulamentului Organic al Casei de Pensii și Ajutor al Bisericii,

punctul de reper îl reprezintă art. 22 din Legea nr. 489/2006.

Potrivit prevederilor

acestui din urmă articol, modificarea și completarea statutelor de organizare și

funcționare sau a codurilor canonice ale cultelor se comunică, spre recunoaștere

Ministerului Culturii și Cultelor, iar actele administrative „emise în temeiul prevederilor

prezentei acțiuni”, precum și neemiterea acestora în termenele prevăzute de lege,

pot fi atacate în justiție, în condițiile legii.

Cu toate acestea, astfel

cum rezultă din adresa din 5 mai 2008 a Ministerului Culturii și Cultelor, Direcția

Relații Culte (anexată la dosar), normele de uz intern aprobate de Sinod, dacă nu

modifică sau completează dispozițiile Statutului Bisericii Evanghelice Lutherane

din România, nu trebuie comunicate Ministerului Culturii și Cultelor pentru a fi

recunoscute și, în consecință nu pot fi atacate în justiție, fiind exceptate de

la aplicarea art. 22 din Legea nr. 489/2006.

În acest sens sunt și

prevederile art. 29 pct. 3 și 5 din Constituția României, potrivit cărora cultele

religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile

legii, ele fiind autonome față de stat. În aplicarea acestor principii constituționale,

art. 8 din Legea nr. 489/2006 prevede autonomia cultelor recunoscute, în calitate

de persoane juridice de utilitate publică, în sensul de a se organiza și funcționa

potrivit propriilor statute sau coduri canonice, în conformitate cu principiile

din legea menționată și constituție.

În ceea ce privește controlul

autorităților statului, acesta are loc conform Secțiunii a 2-a din Legea nr. 489/2006,

respectiv cu ocazia recunoașterii calității de cult religios, precum și a recunoașterii

statutelor și codurilor canonice și a modificărilor aduse acestora - ceea ce nu

este cazul în speță.

De altfel, necompetența

generală a instanțelor judecătorești în ceea ce privește hotărârile Sinodului Bisericii

Evanghelice-Lutherane din România din data de 2 și 3 octombrie 2008 a fost admisă

de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 267/59/2009, respectiv de Curtea de Apel

Cluj în Dosarul nr. 14470/211/2008, ambele având același obiect ca și litigiul de

față și anume anularea acestor hotărâri adoptate de Sinod. Hotărârile acestor instanțe

au fost menținute de Înalta Curte de Casație și Justiție care a considerat nefondate

recursurile formulate în dosarele de mai sus (decizia irevocabilă nr. 3536 din 08

iulie 2010 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 267/59/2009,

respectiv decizia nr. 3715 din 21 septembrie 2010 dată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în Dosarul nr. 14470/211/2008).

Pentru considerentele

menționate, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a respins acțiunea

reclamantei, însă cu o motivare greșită, vizând fondul acțiunii, iar nu excepția

necompetenței generale a instanțelor judecătorești , astfel cum ar fi fost corect.

În consecință, cu referire

la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul formulat

de recurenta-reclamantă, analiza motivelor invocate de aceasta devenind inutilă

în raport de reținerea necompetenței generale a instanțelor judecătorești de a soluționa

cauza.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Biserica Evanghelică

Lutherană Arad împotriva sentinței nr. 220 din 22 aprilie 2010 a Curții de Apel

Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 aprilie

2011.