ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2196/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.Instanța de fond

1.Acțiunea

reclamantului

Prin acțiunea

înregistrată la data de 6 aprilie 2009 pe rolul Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Consiliul Național

pentru Studierea Arhivelor Securității a solicitat, în contradictoriu cu

pârâtul U.T., să se constate existența calității de lucrător al Securității în

ceea ce îl privește pe pârât.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că, prin cererea din 16 mai 2008, C.B. a

solicitat verificarea, sub aspectul calității de lucrător al Securității, a

ofițerilor sau subofițerilor care au contribuit la instrumentarea Dosarului

fond informativ nr. I157624.

Reclamantul arată că

din cuprinsul notei de constatare din 16 februarie 2009, precum și al înscrisurilor

atașate, rezultă că pârâtul U.T. a avut gradele și funcțiile de locotenent

major în cadrul Direcției Regionale B. (1958), căpitan, șef al Biroului 4 din

cadrul Direcției Regionale B. (1964), maior (1970) și respectiv locotenent

colonel (1970), șef al Serviciului 1 din cadrul Inspectoratului Județean B..

În această calitate,

domnul U.T. a procedat la „avertizarea” și „demascarea publică” a unor elevi

supravegheați informativ de către Securitate, deoarece au fost „semnalați că

fac parte dintr-o asociație cu denumirea de „G.”, în scopul de a săvârși

diferite acte dușmănoase”.

De asemenea, în

aceeași calitate, pârâtul a aprobat următoarele: anchetarea unei persoane

deoarece era autoarea unor fițuici „cu conținut ostil la adresa regimului”;

urmărirea unei persoane semnalată cu „activitate împotriva orânduirii sociale

și de stat”, dispunând stabilirea „cercului de prieteni și cum sunt cunoscuți”,

„relațiile ce le are cu anumite persoane din Banat, de unde este originar”,

„dacă a întreprins ceva în vederea comiterii unor tulburări și dezordini”,

„mobilul acestei atitudini a sa”.

În anul 1958, având

gradul de locotenent major și atribuții de anchetator, pârâtul U.T. a anchetat

o persoană, adeptă a cultului iehovist și semnalată că „desfășoară activitate de

agitație și propagandă dușmănoasă cu caracter iehovist”. Susține reclamantul că

întrebările puse de către pârât pe parcursul anchetei s-au referit cu precădere

la discuțiile purtate de membrii cultului, împrejurările în care aveau loc

întâlnirile dintre aceștia, precum și la materialele pe care le dețineau.

Astfel, reclamantul

susține că, așa cum reiese din toate documentele cuprinse în Nota de

constatare, activitatea pârâtului U.T. se remarcă prin acțiunile ce au avut ca

efect îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului,

respectiv: dreptul la libera asociere prevăzut de art. 32 din Constituția

României din 1952, coroborat cu art. 20 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului; dreptul la viață privată prevăzut de art. 12 din Declarația Universală

a Drepturilor Omului; dreptul la libertatea de exprimare și libertatea

opiniilor prevăzut de art. 31 din Constituția României din 1952, art. 28 din

Constituția României din 1965, coroborate cu art. 19 din Declarația Universală

a Drepturilor Omului; dreptul la libertatea gândirii, conștiinței și a religiei

prevăzut de art. 27 din Constituția României din 1952, coroborat cu art. 18 din

Declarația Universală a Drepturilor Omului.

2.Soluția instanței

de fond

Prin sentința civilă

nr. 181 din 13 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea

formulată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor

Securității, reținând în esență, următoarele:

Reclamantul nu a

depus la dosar înscrisurile întocmite de pârâtul U.T. sau la care acesta să-și

fi adus vreo contribuție deosebită, din care să rezulte situația de fapt

prezentată prin cererea introductivă, ci doar părți neconcludente din unele

înscrisuri.

Astfel, din examinarea

probelor de la dosar, instanța a reținut că înscrisurile la întocmirea cărora

și-a adus contribuția pârâtul U.T. sunt următoarele:

- partea finală a

unui înscris prin care s-a propus cu acordul pârâtului încetarea urmăririi

penale față de numita C.E. și avertizarea acesteia, pentru infracțiunea

prevăzută de art. 166 alin. (1) C. pen., fiind vorba de un act de procedură

penală favorabil numitei C.E., iar nu un act abuziv, care să atragă incidența

art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008.

- adresa din 25 iulie

1970, prin care s-a solicitat efectuarea unei contraexpertize;

Numele pârâtului U.T.

nu se regăsește în cuprinsul celorlalte înscrisuri aflate la dosar și nu există

nicio probă legală că vreuna din semnăturile aflate pe acestea îi aparțin.

Mai mult, deși în nota

de constatare se reține că pârâtul a întocmit și semnat olograf Rezoluția pe

Raportul din 10 aprilie 1970, prin care s-a dispus luarea unor măsuri abuzive,

prin cererea introductivă se susține că pârâtul doar a aprobat aceste măsuri.

Din examinarea rezoluției

prin care s-au stabilit măsurile abuzive, instanța a constatat însă că semnătura

celui care a întocmit-o nu prezintă elemente de similitudine cu cea a pârâtului

din înscrisurile menționate anterior, iar o hotărâre judecătorească nu se poate

baza în mod legal și temeinic, doar pe o astfel de probă.

În consecință, Curtea

de apel a reținut că reclamantul nu și-a probat acțiunea și a respins-o ca neîntemeiată.

II.Instanța de recurs

1.Criticile reclamantului

Împotriva sentinței civile

nr. 181 din 13 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul Consiliul Național pentru

Studierea Arhivelor Securității.

Recurenta a criticat sentința

pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că prin acțiunea introductivă a solicitat

să se constate calitatea de lucrător a pârâtului U.T., în temeiul art. 1 alin. (7)

, art. 2 lit. a) și art. 11 din O.U.G. nr. 24/2008 modificată prin Legea nr. 293/2008.

A susținut recurenta că

intimatul-pârât a fost ofițer în cadrul Direcției Regionale de Securitate și apoi

în cadrul Inspectoratului Județean de Securitate B. și a încălcat drepturi fundamentale

ale unor persoane prin activitatea sa, însă prima instanță a considerat ca insuficient

probată această ultimă împrejurare, întrucât a observat că semnătura intimatului-pârât

de pe documentele depuse la dosar a fost redată doar parțial, astfel că nu s-a dovedit

că acesta este autorul înscrisurilor.

A precizat recurenta că

datorită unei erori administrative nu s-a trimis instanței setul complet de copii

certificate ale actelor întocmite de intimat în calitate de ofițer de securitate,

deoarece dacă aceste înscrisuri ar fi ajuns la dosarul cauzei și s-ar fi dovedit

că sunt semnate de pârât, prima instanță ar fi considerat îndeplinită și cea de-a

doua condiție, pentru a se reține calitatea intimatului de lucrător al securității,

în acord cu jurisprudența Curții de Apel București.

La termenul de judecată

din data de 13 aprilie 2011, în temeiul art. 305 C. proc. civ., reprezentantul recurentei

a depus la dosar înscrisuri semnate de intimat.

Curți asupra recursului

Analizând sentința criticată

prin prisma motivelor de recurs, ținând conte de actele și lucrările dosarului,

precum și de dispozițiile legale incidente Înalta Curte reține următoarele:

Înscrisurile depuse de

recurentul-reclamant sunt identice cu cele aflate în dosarul de fond neexistând

nici un fel de „act nou” în sensul art. 305 C. proc. civ., care să poată conduce

la modificarea soluției pronunțate de Curtea de Apel București, în urma unei analize

judicioase a probelor administrate.

Astfel, partea finală

a unui înscris prin care intimatul și-a dat acordul pentru încetarea urmăririi penale

față de numita C.E. pentru infracțiunea de propagandă împotriva ordinii socialiste

prevăzută de art. 166, alin. (1) C. pen. nu poate fi considerată o dovadă a suprimării

sau îngrădirii unor drepturi sau libertăți fundamentale ale acestei persoane, în

sensul art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, acordul intimatului reprezentând o

manifestare favorabilă persoanei care a fost cercetată penal.

Din înscrisurile depuse

de recurentă nu reiese că intimatul U.T. ar fi avut vreo legătură sau contribuție

la începerea urmăririi penale împotriva numitei C.E..

Raportul din 10 iunie

1970 privind informații care-l vizau pe numitul P.M. poartă într-adevăr o rezoluție

de verificare a acestei persoane și a acțiunilor acestuia, respectiv „dacă a întreprins

ceva în vederea comiterii unor tulburări și dezordini”, însă semnătura celui care

a scris această rezoluție nu seamănă cu cea a intimatului, elemente de similitudine

cu semnătura acestuia prezentând însă semnătura celui care și-a dat acordul pentru

efectuarea verificărilor.

Acest acord, chiar dacă

a aparținut intimatului nu este de natură să conducă automat la stabilirea calității

de „lucrător” al securității, potrivit dispozițiilor indicate anterior, întrucât

nu există nici o dovadă că respectivele verificări s-au realizat și că prin acestea

s-au îngrădit sau suprimat drepturi sau libertăți fundamentale ale celui vizat sau

a altor persoane.

Constatând că sentința

atacată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzute

de art. 304 C. proc. civ., în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge recursul reclamantului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Consiliul Național

pentru Studierea Arhivelor Securității împotriva sentinței civile nr. 181 din 13

ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie

2011.