ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2191/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă, fluvială, contencios administrativ și fiscal, la data de 6 mai 2010, reclamanta R.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și Inspecția Muncii, suspendarea executării deciziei din 13 octombrie 2009 și revenirea la situația anterioară în sensul menținerii contractului de management și achitarea drepturilor ce decurg din derularea acestui contract. Prin decizia din 13 octombrie 2009, emisă de inspectorul general de stat al Inspecției Muncii, s-a dispus că, începând cu data de 14 octombrie 2009, reclamantei, având funcția de director coordonator adjunct în domeniul relațiilor de muncă în cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Tulcea, îi încetează contractul de management din 25 mai 2009, potrivit prevederilor O.U.G.

nr. 105/2009. Prin sentința civilă nr. 253/CA din 9 iulie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă, fluvială, contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale și, în consecință, a respins acțiunea îndreptată împotriva acestui pârât. Prin aceeași sentință, Curtea de apel a admis cererea formulată de reclamantă și a dispus suspendarea executării deciziei din 13 octombrie 2009 emise de Inspecția Muncii. Recursul declarat de pârâta Inspecția Muncii împotriva sentinței nr. 253/CA din 9 iulie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă, fluvială, contencios administrativ și fiscal, a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 3859 din 24 septembrie 2010, iar sentința atacată a fost casată și cauza a fost trimisă, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Pentru pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut, în esență, că instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 cu referire la art. 85 C. proc.

civ., întrucât pârâta Inspecția Muncii nu a fost legal citată pentru termenul de judecată din 8 iulie 2010, când pronunțarea deciziei a fost amânată la data de 9 iulie 2010. Rejudecând cauza după casarea cu trimitere, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 14/CA din 12 ianuarie 2011 a hotărât următoarele: - a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile, invocată de pârâta Inspecția Muncii, reținând că reclamanta a formulat plângere prealabilă împotriva deciziei contestate, la care pârâta Inspecția Muncii a răspuns prin adresa din 20 noiembrie 2009; - a respins excepția lipsei de obiect și excepția lipsei de interes, reținând că, reclamanta a introdus cererea cu respectarea dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004; - a respins, ca nefondată, cererea de suspendare a executării formulată de reclamantă Pe fondul cauzei, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Reclamanta a fost numită în funcția de director coordonator adjunct în domeniul relațiilor de muncă în cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Tulcea prin Ordinul ministrului muncii, familiei și protecției sociale nr. 966 din 25 mai 2009 în temeiul art. III alin. (4) din O.U.G.

nr. 37/2009. Pentru punerea în executare a acestui ordin, părțile au încheiat contractul de management din 25 mai 2009. Prin decizia din 13 octombrie 2009 emisă de inspectorul general de stat al Inspecției Muncii s-a prevăzut că, începând cu data de 14 octombrie 2009, reclamantei îi încetează contractul de management din 25 mai 2009, potrivit prevederilor O.U.G nr. 105/2009. În raport cu dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Curtea de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile referitoare la existența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente, întrucât natura măsurii dispuse prin actul contestat nu constituie prin ea însăși un caz bine justificat, iar motivele de nelegalitate invocate de reclamantă presupun cercetarea în profunzime a fondului cauzei și nu se circumscriu noțiunii de caz bine justificat.

Pe de altă parte, a reținut instanța că viciul de neconstituționalitate al actului normativ primar, respectiv O.U.G. nr. 37/2009 este de natură a antrena și viciul de legalitate al actului administrativ de numire emis în baza acestuia, act ce devine inexistent. Astfel, a reținut instanța că legitimitatea și interesul reclamantei în promovarea cererii sunt viciate prin declararea neconstituționalității actului normativ în temeiul și în executarea căruia reclamanta a fost numită în funcția publică în care urmărește să fie integrată. În ceea ce privește condiția prevenirii unei pagube iminente, Curtea de apel a reținut că această condiție nu este îndeplinită în cauză, întrucât prejudiciul material viitor și previzibil nu trebuie să fie tocmai consecința emiterii actului, deoarece în cazul în care se va constata nelegalitatea acestuia, reclamanta va primi despăgubiri egale cu toate drepturile de care a fost lipsită.

Împotriva sentinței civile nr. 14/CA din 12 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta R.E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, fără a-și încadra expres criticile în vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.. Prin criticile din recurs, recurenta-reclamantă susține că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea executării deciziei din 13 octombrie 2009 emise de inspectorul general de stat al Inspecției Muncii. Sub aspectul cazului bine justificat, susține recurenta-reclamantă că O.U.G.

nr. 37/2009 nu era declarată neconstituțională nici la data numirii în funcție și nici la data desființării contractului de management, care a fost dispusă în mod unilateral, fără a fi invocat un temei de drept, cu atât mai mult cu cât, la data emiterii deciziei, se afla în concediu medical. Sub aspectul condiției referitoare la prevenirea unei pagube iminente, recurenta-reclamantă susține că mutarea dintr-un loc de muncă la un alt loc de muncă îi creează mari dezechilibre în situația profesională și îi produce pagube materiale. Analizând cauza, prin prisma criticilor din recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliului Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene. În cadrul procedurii sumare a suspendării executării actului administrativ nu poate fi prejudecat fondul cauzei, motiv pentru care, nici probatoriului administrat pentru stabilirea existenței unor indicii de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ, nici analizei efectuate de instanță nu li se poate pretinde amploarea și profunzimea probelor și raționamentelor pe care se fundamentează o soluție pronunțată cu privire la acțiunea în anularea actului.

Pentru a se dispune măsura de suspendare a executării actului administrativ, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune două condiții cumulative, și anume: (1) cazul bine justificat , definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din lege, ca rezidând în anumite împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. În cauză, este necontestat faptul că reclamanta a fost numită în funcția publică de director coordonator adjunct în domeniul relațiilor de muncă în cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Tulcea, prin Ordinul nr. 966 din 25 mai 2009 al ministrului muncii, familiei și protecției sociale, în temeiul art. III alin. (4) din O.U.G.

nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta tinde să obțină atât suspendarea executării deciziei din 13 octombrie 2009, emisă de inspectorul general de stat al Inspecției Muncii, prin care s-a dispus încetarea contractului de management din 25 mai 2009, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 105/2009, cât și, pe cale de consecință, repunerea sa temporară în funcția de director coordonator adjunct în domeniul relațiilor de muncă în cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Tulcea, în care fusese numită în temeiul O.U.G. nr. 37/2009. Din interpretarea dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004, rezultă că acțiunea în contencios administrativ trebuie să se sprijine pe existența unui drept sau interes legitim al persoanei care se consideră vătămată printr-un act administrativ.

În raport cu aceste dispoziții, instanța de fond a procedat la o justă apreciere atunci când a analizând cererea de suspendare a executării cu care a fost învestită prin prisma interesului reclamantei în raport cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004, conform cărora prin interes legitim privat se înțelege „posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat”. Astfel fiind, persoana care se consideră vătămată printr-un act administrativ are sarcina de a justifica în fața instanței existența unui drept ori a unui interes legitim în considerarea căruia formulează acțiunea în contencios administrativ.

Or, în cauză, înainte de a proceda la o analiză în concret a susținerilor reclamantei privitoare la nelegalitatea actului contestat, instanța de fond a apreciat cu just temei faptul că atât dreptul cât și interesul urmărite de reclamantă prin promovarea acțiunii nu au caracter legitim, întrucât actul de numire în funcția publică este lipsit de efecte juridice, ca urmare a faptului că au fost declarate neconstituționale dispozițiile O.U.G. nr. 37/2009, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1257 din 7 octombrie 2009, definitivă și obligatorie conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată. Prin urmare, viciul de neconstituționalitate al actului normativ primar, respectiv O.U.G.

nr. 37/2009, este de natură a antrena și viciul de legalitate al actului administrativ de numire emis în baza acestuia, act care devine inexistent. În același sens, Curtea are în vedere și considerentele Curții Constituționale din cuprinsul Deciziei nr. 414/2010 referitoare la neconstituționalitatea modificărilor aduse Legii nr. 188/1999, atunci când, în analiza efectelor Deciziilor nr. 1257 din 7 octombrie 2009 și nr. 1629 din 3 noiembrie 2009, se afirmă că „lipsirea de temei constituțional a actelor normative primare are drept efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestora (contractele de management, actele administrative data în aplicarea celor două ordonanțe de urgență)”.

Deci, cu alte cuvinte, legitimitatea dreptului și interesului reclamantei în promovarea acțiunii au fost viciate prin declararea neconstituționalității actului normativ în temeiul și în executarea căruia reclamanta a fost numită în funcția publică în care urmărește să fie reintegrată prin admiterea prezentei cereri de chemare în judecată și suspendarea executării Deciziei nr. 309/2009 La pronunțarea prezentei decizii, Curtea are în vedere jurisprudența sa anterioară în materie reprezentată, spre exemplu, de deciziile nr. 4030 din 1 octombrie 2010 și nr. 4419 din 19 octombrie 2010. Pe de altă parte, Curtea constată că susținerile din recurs referitoare la îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reprezintă simple afirmații ale recurentei-reclamante nesusținute de un sport probator și care se referă la nelegalitatea actului contestat, aspecte care, pe de o parte, nu pot face obiectul unei cercetări aprofundate în limitele cadrului procesual delimitat de cererea de suspendare a executării, iar, pe de altă parte, nu sunt de natură a răsturna prezumția de legalitate a actului contestat.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că sentința pronunțată de Curtea de apel este legală și temeinică, urmând ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul declarat de R.E., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de R.E. împotriva sentinței civile nr. 14/CA din 12 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie 2011.