ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2191/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată

pe rolul Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă, fluvială, contencios

administrativ și fiscal, la data de 6 mai 2010, reclamanta R.E. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și Inspecția

Muncii, suspendarea executării deciziei din 13 octombrie 2009 și revenirea la situația

anterioară în sensul menținerii contractului de management și achitarea drepturilor

ce decurg din derularea acestui contract.

Prin decizia din 13 octombrie

2009, emisă de inspectorul general de stat al Inspecției Muncii, s-a dispus că,

începând cu data de 14 octombrie 2009, reclamantei, având funcția de director coordonator

adjunct în domeniul relațiilor de muncă în cadrul Inspectoratului Teritorial de

Muncă Tulcea, îi încetează contractul de management din 25 mai 2009, potrivit prevederilor

O.U.G. nr. 105/2009.

Prin sentința civilă

nr. 253/CA din 9 iulie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă,

fluvială, contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale și, în consecință,

a respins acțiunea îndreptată împotriva acestui pârât. Prin aceeași sentință, Curtea

de apel a admis cererea formulată de reclamantă și a dispus suspendarea executării

deciziei din 13 octombrie 2009 emise de Inspecția Muncii.

Recursul declarat de pârâta

Inspecția Muncii împotriva sentinței nr. 253/CA din 9 iulie 2010 a Curții de Apel

Constanța, secția comercială, maritimă, fluvială, contencios administrativ și fiscal,

a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, prin decizia nr. 3859 din 24 septembrie 2010, iar sentința atacată a

fost casată și cauza a fost trimisă, spre rejudecare, la aceeași instanță. Pentru

pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut, în esență, că instanța de

fond a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute

sub sancțiunea nulității de art. 105 cu referire la art. 85 C. proc. civ., întrucât

pârâta Inspecția Muncii nu a fost legal citată pentru termenul de judecată din 8

iulie 2010, când pronunțarea deciziei a fost amânată la data de 9 iulie 2010.

Rejudecând cauza după

casarea cu trimitere, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială,

contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 14/CA din 12 ianuarie

2011 a hotărât următoarele:

- a respins excepția inadmisibilității

acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile, invocată de pârâta Inspecția Muncii,

reținând că reclamanta

a

formulat plângere prealabilă împotriva deciziei contestate, la care pârâta Inspecția

Muncii a răspuns prin adresa din 20 noiembrie 2009;

- a respins excepția lipsei

de obiect și excepția lipsei de interes, reținând că, reclamanta a introdus cererea

cu respectarea dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004;

- a respins, ca nefondată,

cererea de suspendare a executării formulată de reclamantă

Pe fondul cauzei, Curtea

de apel a reținut, în esență, următoarele:

Reclamanta a fost numită

în funcția de director coordonator adjunct în domeniul relațiilor de muncă în cadrul

Inspectoratului Teritorial de Muncă Tulcea prin Ordinul ministrului muncii, familiei

și protecției sociale nr. 966 din 25 mai 2009 în temeiul art. III alin. (4) din

O.U.G. nr. 37/2009. Pentru punerea în executare a acestui ordin, părțile au încheiat

contractul de management din 25 mai 2009.

Prin decizia din 13 octombrie

2009 emisă de inspectorul general de stat al Inspecției Muncii s-a prevăzut că,

începând cu data de 14 octombrie 2009, reclamantei îi încetează contractul de management

din 25 mai 2009, potrivit prevederilor O.U.G nr. 105/2009.

În raport cu dispozițiile

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Curtea de apel a reținut că nu sunt îndeplinite

condițiile referitoare la existența unui caz bine justificat și prevenirea unei

pagube iminente, întrucât natura măsurii dispuse prin actul contestat nu constituie

prin ea însăși un caz bine justificat, iar motivele de nelegalitate invocate de

reclamantă presupun cercetarea în profunzime a fondului cauzei și nu se circumscriu

noțiunii de caz bine justificat. Pe de altă parte, a reținut instanța că viciul

de neconstituționalitate al actului normativ primar, respectiv O.U.G. nr. 37/2009

este de natură a antrena și viciul de legalitate al actului administrativ de numire

emis în baza acestuia, act ce devine inexistent. Astfel, a reținut instanța că legitimitatea

și interesul reclamantei în promovarea cererii sunt viciate prin declararea neconstituționalității

actului normativ în temeiul și în executarea căruia reclamanta a fost numită în

funcția publică în care urmărește să fie integrată.

În ceea ce privește condiția

prevenirii unei pagube iminente, Curtea de apel a reținut că această condiție nu

este îndeplinită în cauză, întrucât prejudiciul material viitor și previzibil nu

trebuie să fie tocmai consecința emiterii actului, deoarece în cazul în care se

va constata nelegalitatea acestuia, reclamanta va primi despăgubiri egale cu toate

drepturile de care a fost lipsită.

Împotriva sentinței civile

nr. 14/CA din 12 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă

și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta R.E.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, fără a-și încadra expres criticile

în vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ..

Prin criticile din recurs,

recurenta-reclamantă susține că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14

din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea executării deciziei din 13

octombrie 2009 emise de inspectorul general de stat al Inspecției Muncii.

Sub aspectul cazului bine

justificat, susține recurenta-reclamantă că O.U.G. nr. 37/2009 nu era declarată

neconstituțională nici la data numirii în funcție și nici la data desființării contractului

de management, care a fost dispusă în mod unilateral, fără a fi invocat un temei

de drept, cu atât mai mult cu cât, la data emiterii deciziei, se afla în concediu

medical.

Sub aspectul condiției

referitoare la prevenirea unei pagube iminente, recurenta-reclamantă susține că

mutarea dintr-un loc de muncă la un alt loc de muncă îi creează mari dezechilibre

în situația profesională și îi produce pagube materiale.

Analizând cauza, prin

prisma criticilor din recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele

arătate în continuare.

Măsura suspendării actului

administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor

particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea

actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în

sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliului Europei, cât și în ordinea

juridică a Uniunii Europene.

În cadrul procedurii sumare

a suspendării executării actului administrativ nu poate fi prejudecat fondul cauzei,

motiv pentru care, nici probatoriului administrat pentru stabilirea existenței unor

indicii de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ,

nici analizei efectuate de instanță nu li se poate pretinde amploarea și profunzimea

probelor și raționamentelor pe care se fundamentează o soluție pronunțată cu privire

la acțiunea în anularea actului.

Pentru a se dispune măsura

de suspendare a executării actului administrativ, art. 14 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 impune două condiții cumulative, și anume: (1) cazul bine justificat

, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din lege, ca rezidând în anumite împrejurări

legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în

privința legalității actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în

art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil

sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice

sau a unui serviciu public.

În cauză, este necontestat

faptul că reclamanta a fost numită în funcția publică

de director coordonator

adjunct în domeniul relațiilor de muncă în cadrul Inspectoratului Teritorial de

Muncă Tulcea, prin Ordinul nr. 966 din 25 mai 2009 al

ministrului

muncii, familiei și protecției sociale, în temeiul art. III alin. (4) din O.U.G.

nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice.

Prin cererea

de chemare în judecată, reclamanta tinde să obțină atât suspendarea executării

deciziei din 13 octombrie

2009, emisă de inspectorul general de stat al Inspecției Muncii, prin care s-a dispus

încetarea contractului de management din 25 mai 2009, potrivit prevederilor O.U.G.

nr. 105/2009, cât și, pe cale de consecință, repunerea sa temporară în funcția de

director coordonator adjunct în domeniul relațiilor de muncă în cadrul Inspectoratului

Teritorial de Muncă Tulcea, în care fusese numită în temeiul O.U.G. nr. 37/2009.

Din interpretarea dispozițiilor

art. 1 din Legea nr. 554/2004, rezultă că acțiunea în contencios administrativ trebuie

să se sprijine pe existența unui drept sau interes legitim al persoanei care se

consideră vătămată printr-un act administrativ.

În raport cu aceste dispoziții,

instanța de fond a procedat la o justă apreciere atunci când a analizând cererea

de suspendare a executării cu care a fost învestită prin prisma interesului reclamantei

în raport cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004, conform

cărora prin interes legitim privat se înțelege „posibilitatea de a pretinde o anumită

conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil,

prefigurat”.

Astfel fiind, persoana

care se consideră vătămată printr-un act administrativ are sarcina de a justifica

în fața instanței existența unui drept ori a unui interes legitim în considerarea

căruia formulează acțiunea în contencios administrativ.

Or, în cauză, înainte

de a proceda la o analiză în concret a susținerilor reclamantei privitoare la nelegalitatea

actului contestat, instanța de fond a apreciat cu just temei faptul că atât dreptul

cât și interesul urmărite de reclamantă prin promovarea acțiunii nu au caracter

legitim, întrucât actul de numire în funcția publică este lipsit de efecte juridice,

ca urmare a faptului că au fost declarate neconstituționale dispozițiile O.U.G.

nr. 37/2009, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1257 din 7 octombrie 2009,

definitivă și obligatorie conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind

organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată.

Prin urmare, viciul de

neconstituționalitate al actului normativ primar, respectiv O.U.G. nr. 37/2009,

este de natură a antrena și viciul de legalitate al actului administrativ de numire

emis în baza acestuia, act care devine inexistent.

În același sens, Curtea

are în vedere și considerentele Curții Constituționale din cuprinsul Deciziei

nr. 414/2010 referitoare la neconstituționalitatea modificărilor aduse Legii

nr. 188/1999, atunci când, în analiza efectelor Deciziilor nr. 1257 din 7 octombrie

2009 și nr. 1629 din 3 noiembrie 2009, se afirmă că „lipsirea de temei constituțional

a actelor normative primare are drept efect încetarea de drept a actelor subsecvente

emise în temeiul acestora (contractele de management, actele administrative data

în aplicarea celor două ordonanțe de urgență)”.

Deci, cu alte cuvinte,

legitimitatea dreptului și interesului reclamantei în promovarea acțiunii au fost

viciate prin declararea neconstituționalității actului normativ în temeiul și în

executarea căruia reclamanta a fost numită în funcția publică în care urmărește

să fie reintegrată prin admiterea prezentei cereri de chemare în judecată și suspendarea

executării Deciziei nr. 309/2009

La pronunțarea prezentei

decizii, Curtea are în vedere jurisprudența sa anterioară în materie reprezentată,

spre exemplu, de deciziile nr. 4030 din 1 octombrie 2010 și nr. 4419 din 19 octombrie

2010.

Pe de altă parte, Curtea

constată că susținerile din recurs referitoare la îndeplinirea condițiilor prevăzute

de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reprezintă simple afirmații ale recurentei-reclamante

nesusținute de un sport probator și care se referă la nelegalitatea actului contestat,

aspecte care, pe de o parte, nu pot face obiectul unei cercetări aprofundate în

limitele cadrului procesual delimitat de cererea de suspendare a executării, iar,

pe de altă parte, nu sunt de natură a răsturna prezumția de legalitate a actului

contestat.

Pentru considerentele

arătate, Înalta Curte constată că sentința pronunțată de Curtea de apel este legală

și temeinică, urmând ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul

declarat de R.E., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de R.E. împotriva sentinței

civile nr. 14/CA din 12 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția comercială,

maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie

2011.